Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Ignacio Echevarría - Mitul Bolaño şi „noua literatură mondială“ de Simona Sora şi Claudiu Constantinescu

Rapida, aproape subita şi, fără îndoială, spectaculoasa apariţie a lui Roberto Bolaño pe firmamentul literar internaţional este un fenomen căruia i s-au căutat tot felul de explicaţii. Se pare că nu ajunge cea mai evidentă şi mai convingătoare dintre ele, şi anume că Bolaño este un scriitor excepţional, cu mult peste medie, cu o neobişnuită capacitate de a atrage cititori de toate tipurile, mai ales pe cei tineri, în ciuda stilului aparte şi a universului său unic.
Imposibilitatea de a obiectiva şi de a articula diferite grile prin care să putem conveni că un scriitor posedă calităţi literare ce îl ridică deasupra altor scriitori la fel de buni face ca invocarea criteriului calităţii în legătură cu un fenomen ca acela al cărui subiect este Roberto Bolaño să fie discutabil sau măcar nesigur. La asta trebuie să adăugăm faptul că, în cultura noastră mediatică, orice fenomen de acceptare masivă este suspect, chiar dacă se produce, ca în cazul lui Bolaño, cu binecuvîntarea criticii literare celei mai exigente. O nelinişte – poate romantică, a izolării, a neînţelegerii, a nevoii de puritate – îi împinge pe mulţi să se întoarcă împotriva a ceea ce pare să fie la modă, ambalat într-un succes mai mult sau mai puţin unanim, mai ales dacă acel succes se traduce, ca în cazul unora dintre cărţile lui Bolaño, şi într-un succes comercial. Bolaño însuşi a contribuit la foarte răspîndita superstiţie legată de celebritatea literară. Borges spunea despre faimă că este o neînţelegere. A mai spus despre aceasta că implică întotdeauna o simplificare. Mult mai radical ca Borges, Roberto Bolaño a spus că „faima este o stupiditate, mai ales cînd se referă la literatură”. A mai spus: „În momentul în care ajungem, în literatură, la convingerea că orice merge, la un soi de democraţie mediatică în care totul e bun, în care cu toţii putem avea cele 15 minute de celebritate, atunci se termină cu literatura – şi se termină, în mare măsură, pentru că începem să le livrăm cititorilor gunoaie”.
Nimeni, nici cel mai sceptic critic al operei lui Bolaño, n-a putut spune vreodată că acesta le-a livrat cititorilor săi gunoaie. Nu puţini însă cred că succesul său profită şi de acea „democraţie mediatică” despre care vorbeşte chiar el, că tocmai asistăm la cele „15 minute de celebritate” ale sale (sau 15 ani, ce mai contează?), că în cazul lui, independent de calitatea cărţilor sale, se întîlnesc o serie de circumstanţe mai mult sau mai puţin întîmplătoare (cum ar fi moartea sa timpurie asociată cu urmările unuei tinereţi sălbatice), făcînd ca reflectoarele celebrităţii să se fixeze pe figura şi pe opera sa.

*
„Reputaţia – scrie Vincenç Furió, autorul unei cărţi remarcabile numite Artă şi reputaţie. Studii asupra recunoaşterii artistice (2012) – este o construcţie socială. Atunci cînd vorbim despre prestigiul unor artişti sau despre calitatea operelor lor ne referim la un tip de apreciere nu doar variabilă din punct de vedere istoric, ci şi lipsită de unanimitate, chiar atunci cînd ne situăm într-o anumită epocă. Reputaţia artistică, înţeleasă ca aprecierea prestigiului, excelenţei sau stimei manifestate în privinţa artei şi a creatorilor săi, este o atribuire de valoare care se configurează din punct de vedere social prin acţiunea diverşilor agenţi şi instanţe de recunoaştere, fiecare cu judecăţile şi criteriile sale. Recunoaşterea artistică este un proces care se poate analiza, aceasta însemnînd că unii artişti sînt nerecunoscuţi sau uitaţi în mod capricios şi arbitrar. Există nişte modele ale acestei recunoaşteri.”
Aceste modele sînt cele care – tocmai datorită rapidităţii şi unanimităţii cu care s-au extins şi consolidat – ne permit să observăm, cu o rară claritate, procesul de consacrare a lui Roberto Bolaño în mare parte din lume, un proces care ajunge la apogeu odată cu marele boom provocat de traducerea sa în SUA. Acolo s-a încheiat urzeala acelui fenomen care se poate numi „mitul Bolaño”, susţinut mai ales de cele două mari romane ale sale, Detectivii sălbatici (2007) şi 2666 (2008). Aceste două romane, publicate consecutiv în SUA, au avut un efect devastator. Faptul că de la acelaşi scriitor, recent decedat, ne-au parvenit, într-un interval atît de scurt, două opere de asemenea calibru a generat o imensă curiozitate în jurul vieţii şi personalităţii sale, iar aceasta a constituit un mediu prielnic pentru colportarea convenabilă a tot felul de anecdote, distorsionări, idealizări. Cum se întîmplă în asemenea cazuri, jurnalismul cultural a făcut o adevărată tevatură din fiecare ştire – cu cît mai scandaloasă, cu atît mai bine! – referitoare la Bolaño, iar evidenta suprapunere între autor şi alter-ego-ul său narativ, Arturo Belano, a dat apă la moară unor proiecţii hazardate ale vieţii unuia în opera altuia şi viceversa. În orice caz, impactul lui Bolaño în SUA a însemnat recunoaşterea sa internaţională şi intrarea, pe poarta principală, în ceea ce se numeşte, cam pretenţios, „literatura mondială”. Eseistul Wilfrido H. Corral a dedicat înscăunării lui Bolaño în cadrul „literaturii mondiale” un studiu, Bolaño tradus: noua literatură mondială (Madrid, 2011), de la care a plecat şi eseul de faţă.

*
Wilfrido H. Corral a avut intuiţia de a aduce în discuţie o temă plină de interes şi de posibilităţi, chiar dacă rezultatele demersului său ne fac să credem că a lucrat cam precipitat şi că a lăsat să-i scape ocazia – cel puţin pînă în prezent – de a ajunge la concluzii mai semnificative. Totuşi, Bolaño tradus contribuie la delimitarea şi asanarea acestei zone, la punerea în circulaţie a unor interogaţii utile nu doar referitoare la destinul internaţional al cărţilor lui Bolaño, ci, înainte de orice, la pertinenţa acestei categorii atît de la modă: aceea de „literatură mondială”.
Ce este însă literatura mondială? Wilfrido H. Corral nu se preocupă de definirea clară a acestui concept, iar asta e prima şi cea mai gravă slăbiciune a cărţii sale. De fapt, este foarte dificil, plecînd de la lectura acestei cărţi, să- ţi faci o idee despre conţinutul şi amploarea „noii literaturi mondiale” la care subtitlul face aluzie. Se suprapun în acest demers afirmaţii prea vagi, cum e aceea, de la început, după care „noua literatură mondială” nu ar fi cea în care „credeau bunicii şi părinţii noştri academici, ci aceea care reconstruieşte modele de identitate şi modele narative fără limite, venind dinspre o exterioritate nebuloasă, eliberată de dependenţe politice şi naţionale”. Puţin mai încolo, acelaşi Corral lasă să se întrevadă multele fisuri pe care o asemenea definiţie le poate antrena şi admite faptul că ideea de „literatură mondială” sugerează uneori „o entitate care transcende literaturile naţionale, iar alteori suma totală a literaturilor tuturor naţiunilor”. Pentru ca imediat să se întrebe, în legătură cu studiile din ce în ce mai ambiţioase care vor să înţeleagă literatura la scară globală: „Cuprind însă ele, în realitate, toate literaturile lumii? Se ştie cu siguranţă care e locul latino-americanilor în cadrul acestui concept?” Pentru a răspunde acestor interogaţii, Corral aduce în discuţie vechea noţiune de „cosmopolitism”, pe care o expediază însă imediat, considerînd-o un „concept academic”, mult prea „imprecis şi discutabil” ca să constituie „un registru util pentru nenumăratele relaţii dintre textul original şi «celălalt», tradus”. Imprecis şi discutabil, în plus şi fragil, se dovedeşte tocmai conceptul de „literatură mondială”, cum Corral însuşi recunoaşte în cel de-al doilea capitol al studiului său, unde dezbate cîteva aspecte din cărţi precum Teaching World Literature (2003), de David Damrosch, sau América Latina en la „literatura mundial” (2006), coordonată de Ignacio Sánchez-Prado.

*
Aşa cum se ştie, conceptul de „literatură mondială” îşi are originea într-un pasaj din convorbirile lui Goethe cu Eckermann datat la sfîrşitul lui ianuarie 1827. Discutînd despre diferitele literaturi ale lumii, Goethe exprimă convingerea că „poezia este un bun comun al întregii omeniri” şi adaugă: „Mă uit în jur cu plăcere la naţiunile străine şi-l sfătuiesc pe fiecare să facă acest lucru. Literatura naţională şi-a pierdut acum din importanţă, a sosit epoca literaturii universale (Weltliteratur) şi fiecare trebuie să acţioneze în aşa fel încît să grăbească venirea acestei epoci”. Trecînd peste caracterul mai degrabă voluntarist al acestor cuvinte şi eludînd contextul în care au fost enunţate, ele au fost considerate – cum scrie Maria Teresa Gramuglio – „formularea liminală a conceptului pentru întreaga eră modernă”, prilejuind de atunci încoace „interpretări de o intensitate cvasitalmudică”. Conceptul, care a traversat secolele al XIX-lea şi al XX-lea, acţionînd ca substrat utopic în dezvoltarea comparatismului, a fost revitalizat în 1999 de Pascale Casanova, într-o carte cu amplă şi polemică rezonanţă: La République mondiale des Lettres. De atunci, bibliografia „literaturii mondiale” a crescut exponenţial, iscînd tot felul de dezbateri în jurul implicaţiilor neocolonialiste, anglocentrice (sau eurocentrice) şi mercantile pe care le aduce cu sine.
Dat fiind că o bună parte dintre aceste dezbateri s-au petrecut în diferite universităţi americane, precum cea în care predă Wilfrido H. Corral, e păcat că acesta nu le-a aprofundat şi, ca bun cunoscător al subiectului, nu a abordat o poziţie mai clară în chestiuni atît de importante precum diferenţele între literatura mondială (înţeleasă „nu ca un obiect preexistent, ci ca o construcţie ce ridică o provocare criticii”, ca s-o cităm pe Maria Teresa Gramuglio) şi globalizare (înţeleasă ca o tendinţă de uniformizare provocată atît de expansiunea pieţei, cît şi a mediilor de comunicare, ambele patronate de mari puteri capitaliste). Spectaculosul şi rapidul „fenomen Bolaño” ar fi reprezentat cazul ideal pentru aprofundarea acestor dezbateri. Corral a evitat însă dezbaterile acestea, astfel încît cartea sa, mai sus pomenită, se transformă pe alocuri, fără să-şi propună, într-o mărturie în favoarea acelora care susţin, nu fără argumente, că aşa-numitul concept de „literatură mondială” ascunde de cele mai multe ori o selecţie de literaturi naţionale dintr-o perspectivă substanţial anglocentrică.

*
Problema e că Bolaño tradus: noua literatură mondială nu satisface aşteptările pe care titlul le provoacă. Studiul lui Corral e, în fond, un scrutin prolix (cît şi cum) al receptării lui Bolaño în limba engleză. Abia se vorbeşte despre receptarea lui Bolaño în ţări ca Franţa, Germania sau Italia, unde Bolaño a fost publicat cu mult înaintea debutului său în SUA. Corral îşi asumă cu multă naturaleţe un lucru considerat de el indiscutabil, şi anume faptul că boom-ul în SUA a fost cel care l-a catapultat pe Bolaño pe culmile presupusei „literaturi mondiale”. Această chestiune reclamă însă nenumărate nuanţări, printre ele şi aceea pe care însuşi Corral o face, în treacăt, că înainte cu mulţi ani de moartea sa, Bolaño era un scriitor recunoscut internaţional, aplaudat de o bună parte a celei mai exigente critici europene şi venerat de noile generaţii de scriitori latino-americani. E ceva să admiţi că, dată fiind hegemonia limbii engleze, traducerea unui scriitor în această limbă este condiţia determinantă a intrării sale în orizontul aşa-zisei „literaturi mondiale”, şi cu totul altceva e să eludezi faptul că, pentru a se putea vorbi cu acurateţe de „literatura mondială”, este obligatoriu ca receptarea acelui autor în mediul anglo-saxon să se articuleze într-un fel cu receptarea sa în alte limbi. Trecînd cu vederea procesul de receptare a lui Bolaño în Europa şi America Latină, Corral îşi privează studiul, pe alocuri valoros, de nuanţe care i-ar fi dat un relief mai adecvat. Surprinzător este că, la începutul cărţii sale, Corral avertizează asupra riscului de a crede că reputaţia internaţională a lui Bolaño „se datorează punerii în vînzare a imaginii sale cu ajutorul marketingului anglo-saxon”, ignorînd faptul că era vorba despre un autor „recunoscut, cu mult înainte, cam peste tot în mediul vorbitor de spaniolă”. Puţin mai încolo însă, criticul sugerează că receptarea lui Bolaño în mediul anglosaxon nu încetează să influenţeze tipul de recunoaştere de care acesta are parte în Spania şi America Latină (cu cele două momente decisive, ale acordării Premiului „Rómulo Gallegos”, iar apoi a Premiului Herralde), abţinîndu-se să analizeze (iar asta e foarte interesant) în ce fel consacrarea lui Bolaño în SUA a influenţat lectura sa ulterioară în mediul hispanofon. Dacă s-ar fi ocupat de aceste două aspecte, poate că ar fi limpezit mai bine anumite lucruri peste care trece uşor: rezonanţa, atît de diferită de la o ţară la alta, pe care o are succesul unui scriitor într-o comunitate sau alta de cititori; capacitatea sa de a reinterpreta tradiţia sau, aşa cum a făcut-o Bolaño, de a reconfigura harta acesteia; diferitele tipuri de clişee pe care le generează, în legătură cu opera lui Bolaño, contextele naţionale, culturale, idiomatice; care dintre aceste clişee se repetă în mai multe sau în toate contextele; care sînt numitorii comuni cu care operează critica internaţională; ce tip de frazeologie se transmite de la o ţară la alta şi pe ce căi; în ce fel poate deforma, submina, potenţa sau reorienta consacrarea unui autor în SUA recunoaşterea pe care respectivul autor o primea pînă în acel moment în propria sa ţară. Difuzarea operei lui Bolaño în întreaga lume este un bun prilej de a ne răspunde la aceste întrebări şi de a observa consecinţele unui fenomen. Ne invită, de asemenea, să ne interogăm asupra gradului de permeabilitate al culturii anglo-saxone faţă de alte culturi (şi mai ales cea hispano-americană) şi, invers, să investigăm gradul de permeabilitate al acestor alte culturi faţă de cultura anglosaxonă.

*
Ca să răspundem la prima dintre aceste întrebări, ar fi interesant de investigat în ce fel buna receptare a lui Bolaño în ţări precum Franţa sau Germania, care sînt mari puteri culturale, a influenţat primirea lui în SUA. Fără îndoială, calea de acces a fost una indirectă, prin intermediul reţelei de contacte, recomandări, indicaţii pe care se sprijină activitatea editorială şi prin care se transmit, dintr-o ţară într-alta, ştiri precum apariţia unui scriitor de talia lui Bolaño. Barbara Epler, directoare la New Directions, editura care a început să-l publice pe Bolaño în SUA, a povestit felul în care a aflat de el. Totul a început în 2003, printr-o recomandare apăsată a prietenului ei, romancierul Francisco Goldman. „În ziua următoare i-am vorbit de Bolaño unui prieten editor, care mi-a spus că a auzit de el şi chiar a văzut cîteva extrase din opera sa la editura britanică Harvill. Aşa că i-am trimis un fax directorului de la Harvill, Christopher MacLehose, cerîndu-i acele pagini. Le-am citit de cum au venit, erau din Nocturnă în Chile, şi m-au lăsat cu gura căscată. Atunci prietena noastră Susan Sontag a proclamat: «un minunat vîrtej de sentimente, o meditaţie briliantă, o fantezie fascinantă. Nocturnă în Chile e cel mai autentic şi mai singular roman din cîte se pot scrie, un roman contemporan sortit să aibă un loc permanent în literatura lumii». O asemenea recomandare făcută de Sontag însemna că toată critica literară serioasă va ţine seama de acea carte.”
Aceeaşi Barbara Epler a mărturisit că şi-a dat seama mai tîrziu că, înaintea ei, Jean Stein şi Deborah Treisman, de la revista Grand Street, publicaseră cîteva texte de Bolaño în Statele Unite. Oricum ar fi, din mărturiile acestea – nu prea clare – s-ar putea spune că „debarcarea” lui Bolaño în SUA a fost precedată de un întreg curent de recomandări directe sau indirecte, prieteneşti sau profesionale, alimentate nu doar de gustul personal al unora şi altora, ci şi de o cristalizare a opiniei publice, generată anterior de receptarea entuziastă de care s-a bucurat Bolaño mai întîi în Spania şi apoi în diverse ţări din America Latină (Chile şi Mexic mai ales, dar de asemenea Argentina ş.a.), iar mai apoi în Franţa, Germania şi Italia. În ce măsură inflamatele cuvinte ale lui Susan Sontag, mereu atentă la noutăţile venite din Europa, se despărţeau de acea stare generală a opiniei publice?
Cum spuneam însă, în ciuda bunei primiri a romanelor Nocturnă în Chile şi O stea îndepărtată, boom-ul Bolaño nu s-a produs în SUA pînă în 2007, cînd s-a publicat romanul Detectivii sălbatici – nu la New Directions, ci la Farrar, Strauss & Giroux, o editură cu fonduri mai mult decît suficiente atît pentru traducerea şi publicarea unei scrieri atît de voluminoase, cît şi pentru sprijinirea ei prin punerea în mişcare a unei „importante maşinării publicitare” (B. Epler). Jonathan Galassi, directorul acestei prestigioase edituri, s-a lăudat în diferite ocazii că a contribuit decisiv la succesul lui Bolaño în SUA şi că a reuşit acest lucru deoarece „am ştiut să pregătim momentul şi să educăm critica literară”. Întrebat asupra acestui ultim punct, Galassi a spus: „Am educat critica într-un sens larg. I-am creat aşteptări, am ghidat-o. Am ştiut s-o facem să-l descopere pe Bolaño”. Ar fi de un enorm interes să putem avea acces la dosarele de presă şi la mişcările de promovare făcute atunci de editura Farrar, Strauss & Giroux, şi să cercetăm dacă pentru „educarea” criticii americane s-au folosit texte, materiale, formule extrase din comentariile la opera lui Bolaño ale criticii europene şi latinoamericane. Aceasta ar fi o formă de a documenta felul în care se contruieşte, mai mult sau mai puţin subteran, această „literatură mondială” despre care vorbeşte şi Susan Sontag, dincolo de numărul limbilor în care o carte a fost tradusă şi de poziţia sa în topul celor mai bine vîndute cărţi.

*
Deşi nu urmează această linie de investigaţie, fiind preocupat doar de receptarea lui Bolaño în SUA (cu cîteva remarci şi asupra situaţiei în Anglia), Wilfrido Corral face totuşi două observaţii valoroase. Prima e referitoare la importanţa pe care au avut-o traducerile semnate de doi importanţi traducători: australianul Chris Andrews (care a tradus Nocturnă în Chile, O stea îndepărtată, Literatura nazistă în America, Amuletă, Pista de gheaţă, Monsieur Pain, Un gaucho nesuferit, Secretul răului şi două selecţii din povestirile lui Bolaño) şi americanca Natasha Wimmer (traducătoarea în engleză a romanelor Detectivii sălbatici, 2666, Anvers, Al Treilea Reich, Între paranteze şi Amărăciunile adevăratului poliţist). În dezbaterea asupra „literaturii mondiale” nu poate fi lăsat deoparte rolul hotărîtor pe care îl joacă traducerea, nu doar în ceea ce priveşte calitatea tălmăcirii (esenţială pentru transmiterea adecvată a valorilor unui autor şi pentru rezonanţa acestora în conştiinţa cititorilor), ci şi în privinţa politicilor care condiţionează traducerea sau respingerea unui autor şi a influenţei pe care o au asupra acestor politici diverşi factori, nu neapărat economici. Cea de-a doua observaţie, formulată cu insistenţă de Corral, este aceea a nerespectării ordinii în care cărţile lui Bolaño au fost publicate iniţial atunci cînd ele au fost traduse în engleză. Această neconcordanţă se petrece adesea atunci cînd se traduce opera unui scriitor dintr-o limbă într-alta şi e important să nu subestimăm consecinţele pe care ea le poate avea în destinul unei cărţi, atît în privinţa acceptării, cît şi a înţelegerii ei.

*
Prima dintre cărţile traduse în engleză a fost Nocturnă în Chile – în decembrie 2003, la jumătate de an după moartea lui Bolaño. Am văzut ce impact a avut lectura acestui roman asupra unor cititoare precum Barbara Epler sau Susan Sontag. Aşa cum Epler presupunea, cartea a fost foarte bine primită de „critica literară serioasă”. Au urmat O stea îndepărtată, tot la New Directions, în decembrie 2004, iar apoi Amuletă, în ianuarie 2007, la cîteva luni după lansarea romanului Detectivii sălbatici, în aprilie 2007, acesta din urmă la Farrar, Strauss & Giroux. Precum se vede, succesul de stimă pe care l-a obţinut Bolaño în SUA i-a adus în primii ani o reputaţie de nuvelist, de autor al unor extravagante şi atractive nouvelles care-ar putea trece drept poeme narative. Lectura acestor texte s-a făcut fără cunoaşterea profundelor legături cu alte texte ale lui Bolaño, pe care cititorii de limbă engleză ai scriitorului le-au putut descoperi abia mai tîrziu. Căci, aşa cum se ştie, atît O stea îndepărtată, cît şi Amuletă sînt dezvoltări narative ale unor episoade din Literatura nazistă în America şi, respectiv, Detectivii sălbatici. În ceea ce priveşte romanul Nocturnă în Chile, acesta reia o secvenţă dintr-o relatare amară a lui Bolaño despre întoarcerea sa în Chile după 25 de ani de absenţă (relatare publicată iniţial în revista Ajoblanco din Barcelona, în mai 1999, sub titlul „Coridorul fără ieşire”, şi care a avut pentru Bolaño consecinţe triste).
Critica din SUA, aşa cum s-a întîmplat şi cu cea franceză mai înainte, a citit opera lui Bolaño cu distorsiuni provocate, fără îndoială, de ordinea traducerii diferitelor cărţi ale acestuia. Nu trebuie exagerate consecinţele acestor distorsiuni, dar ele nu trebuie nici ignorate, trecînduse cu vederea faptul că receptarea unui autor în afara limbii sale obişnuieşte să producă o anumită aplatizare a perspectivei în care această operă este citită, simplificare ce se suprapune precarităţii pe care o aduce cu sine orice lectură a unui autor scoasă din contextul ei proxim. Dezbaterea asupra „literaturii mondiale” devine în acest punct extrem de sensibilă, trebuind să facă referire la toate simplificările, deplasările, neînţelegerile pe care le presupune o lectură ce face abstracţie de spaţiul de referinţă în care o operă se explică cel mai clar. (...) A existat, de pildă, o tendinţă a criticii nordamericane de a politiza lectura unor cărţi ale lui Bolaño, tendinţă justificată şi de faptul că primele două volume publicate în SUA au fost romane care trimiteau foarte explicit la Chile şi la dictatura lui Pinochet. Din aceleaşi motive s-a observat în SUA o clară înclinaţie spre a detecta în operele lui Bolaño condiţia sa de chilian şi de latinoamerican, cu toate locurile comune pe care asta le presupune, în detrimentul afirmării condiţiei sale de scriitor extrateritorial – condiţie asupra căreia, de ani buni, încerc să atrag atenţia, preluînd un concept pus în circulaţie mai demult de George Steiner şi care mi se pare mai potrivit în discutarea lui Roberto Bolaño decît „mondial”, „global” sau „internaţional”.

(va urma)

______________
Ignacio Echevarría (n. 1960, Barcelona) este un cunoscut critic literar şi eseist spaniol. Legatar testamentar al lui Bolaño.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara