Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Ielele nebunele de pe un cîmp în paragină de Ioan Holban

De la debutul în poezie al lui Ion Cocora, în revista „Steaua” din Cluj, au trecut cincizeci şi cinci de ani; în tot acest (răs)timp, poetul nu a fost „privitor ca la teatru”, dimpotrivă, odată cu grija pentru propriul discurs liric, s-a uitat în preajmă şi s-a poziţionat, adesea în răspăr, faţă de evoluţia paradigmelor lirice, la care a fost martor. Ion Cocora face parte din primele grupări de poeţi, afiliate revistei „Steaua”; dintre aceia, Aurel Rău, dintr-o generaţie mai vîrstnică şi autorul Dezlegării de chaos au mai rămas, ultimii mohicani, ceilalţi – Aurel Gurghianu, Victor Felea, Leonida Neamţu, Virgil Nistor –, citind, acum, la „Cenaclul din cer”, cum îi spune „ludicul” Ioan Groşan. Foarte prezent în poezia din stricta noastră actualitate literară – în ultimul deceniu a tipărit cinci volume: Ar mai fi de trăit, Oda Caligrafului sau Ficţiunile artistului la maturitate, Va fi o fugă, Într-o elegie cu obloanele trase şi, acum în urmă, Viaţa într-un lacăt (Editura Palimpsest, 2013) –, Ion Cocora trebuie crezut sau, măcar, citit cu luare - aminte atunci cînd scrie un poem precum Un delir desuet, „ars poetica”, într-un anume fel, o istorie dinlăuntru a poeziei noastre, unde sînt şi multă amărăciune, ironie demolatoare, dar şi adevăruri de necontestat: „Eu tot mai încerc să umplu pâmîntul cu garduri de sîrmă ghimpată/ să le aşez în calea ticăloşilor cum în adolescenţa mea/ poeţii scriau poeme mobilizatoare şi le scoteau pe cîmpuri/ să înghită hat după hat grăbind triumful marii colectivizări/ eu tot mă mai trezesc în zori să ascult cîntecul de mierlă/ deşi ştiu că pentru voi e o bîlbîială un delir desuet/ societatea de consum îmi aruncă zilnic în creier pumni de alice/ pînă întreg devin un cap de copil carbonizat/ ah draga mea cum să te mai cuceresc cum să te mai asigur/ că scriu o carte genială că-ţi vei găsi locul într-o carte genială/ curva de pe centură scrie o carte fata de pe bicicletă scrie o carte/ de ce să nu rămîi tu enigmatică şi plină de semne de întrebare/ hai mai bine să ne bucurăm că viaţa e prosperă şi cifrele/ cu profitul oamenilor de afaceri al întreprinzătorilor de tip nou/ au dat peste cap precum un virus memoria calculatorului/ hai să ne plimbăm pe sub o cupolă de bancnote ca sub tei înfloriţi/ eu tot mai cred că aviara în ascensiune poate fi o alternativă la suicid/ că poeţii de astăzi nu sunt paul celan esenin urmuz maiakovski voronca/ dimitrie anghel sylvia plath gherasim luca sau măcar puşkin căruia/ manipularea i-a reuşit de minune pe vremea cînd duelul era duel”.
Asemeni multor colegi de generaţie, Ion Cocora a fost prezent în momentele, nu puţine, de ciocnire a paradigmelor lirice, din anii ‘60 pînă astăzi; evenimentele lumii literaturii sînt încă vii, chiar şi întrun timp cînd „se trag obloanele”, într-o vreme în surpare: „Ce departe sunt de voi/ în altă groapă în altă speranţă/ în alt misticism alrigului/ de aici de unde mă aflu/ nu pot să mă dezvinovăţesc/ (să te naşti cu har pentru scris/ e ca şi cînd teai naşte alcoolic)/ îmi lipseşte limbajul din care/ să storc ca pe o rufă agonia versurilor/ ce nu le voi mai scrie vreodată/ ah versurile cînd muza era femeie/ şi bătrîneţea un moft” (Ce departe sunt de voi). Dar poemele lui Ion Cocora din ultimele cărţi nu sînt litanii, nici elegii, deşi tonul elegiac „îl prinde” cum nu se poate mai bine, deseori; se consideră şi chiar este un poet (post) modern, alături de Virgil Mazilescu şi ceilalţi „onirici” anunţînd nu puţine teme şi motive lirice ale generaţiei ‘80: „aud ceea ce nu se vede/ văd ceea ce nu se aude”, scrie Ion Cocora în poemul Această distinsă doamnă, alăturîndu-se poeţilor care exprimă inexprimabilul. Ion Cocora s-a poziţionat totdeauna într-o zonă învecinată cu Avangarda, în orizontul exorcizării sinelui din sine, a poemului nescris şi a scriiturii străine de mîna care a împlinit-o: „Citeşte-mi tu această scrisoare/ scrisă într-o limbă pe care niciunul din noi nu o ştie/ citeşte-o cu vocea ta moale ca şi cuvertura/ pe care de atîtea ori stau întins şi te aştept/ se spune că ar fi fost scrisă de un papagal mov/ deghizat cîteodată într-un greiere albastru/ către o domni- şoară minionă care ar fi putut să fie/ o buburuză sau chiar o mirare” (Citeşte-mi tu această scrisoare).
Ion Cocora nu e nici lîngă poeţii care „scriau poeme mobilizatoare”, nu vrea să ştie nici de „acreala poeţilor tineri în cerul gurii” şi nici de cei pentru care imaginaţia „nu mai face doi bani”, nu se lasă închis în poemul-domiciliu forţat, se ascunde într-un dulap sau în spatele oglinzii, ia distanţă faţă de sine, fuge, se dă afară pe sine din sine: „Alerg pe o frînghie între mine şi mine ca între două angoase/ ca între două limbi cea pe care o scriu şi cea pe care o vorbesc/ trag cînd de una cînd de alta precum de un elastic dar ele/ îmi întorc spatele căutîndu-şi un bilingv mai elevat/ e greu să fii părăsit de două limbi deodată/ să nu fii dependent de perversele cuvinte materne/ de voluptatea lor incestuoasă ce-ţi penetrează sîngele/ şi ca poeziile o antologie de pe rafturile anticariatului/ e greu să fii cel ce se răsfaţă cu gîndul că nu a cunoscut răsfăţarea/ cel ce a sperat de la un capăt al vieţii la altul/ şi a ajuns un muşuroi de speranţe/ e timpul să se tragă obloanele să vină noaptea sa mă aşez/ la genunchii insomniilor să ascult cum viermii rod somnul/ şi paşii ultimei rugăciuni se-ndepă rtează/ e greu pentru cine tră- ieşte în aventura scrisului/ să-şi fie confortabil să-şi fie duhovnic să-şi fie pe plac/ limbajul e mai mult decît un legămînt cu diavolul” (Exerciţiu de exorcizare - I). Nu e, iată, romantica temă a dedublării, cu poezia ca o „adiere cu flori de tei o alee cu plopi fără soţ”, ci (post)moderna smulgere a sinelui din sine, cînd realul şi imaginarul au aceeaşi înfăţişare, cu imagini urmuziene sau, altfel, ca în grafica expresioniştilor germani ai anilor ‘30 ai secolului trecut („Norul radioactiv în forma unui sicriu/ calul mort mă asigură că nu e nicio catastrofă/ mă îndeamnă să nu stau prea mult pe gînduri/ şi să-i încalec stafia/ tri li liu liu duce mort pe viu/ cîntă păsărelele frumos colorate din pălăria nebunului/ ce ar mai fi fost de spus iubito s-a spus/ în halucinaţia ta supravieţuiesc în siguranţă/ am sentimentul că mă aflu într-o gară şi că port/ o cucuvea în loc de cap între umeri” – O cucuvea în loc de cap), într-o sintaxă abandonată a unui poet posedat de o imaginaţie crudă - un „cîntăreţ” al degradării şi descompunerii, într-un secol în care „credinţa şi blasfemia împart acelaşi sînge”. În partea cealaltă, în contrapunct, regăsim, în cîteva texte, poetul care ascultă „vocea mătăsoasă a iluziilor”, care face o odă unică trandafirului (identificînd nu atît planta ori floarea, cît viaţa însăşi, dragostea, poezia, supravieţuirea, poetul - histrion, salvator, amant în Oda trandafirului) şi care, iată, reia peste timp, în comuniune, un motiv liric al lui Ioan Alexandru din Mînzul: „Mînzul roşu pe care am călărit în copilărie e mort/ cîinele voitin ce alerga mai repede decît iepurele e mort/ buburuza din palmă pe care o imploram să zboare/ încotro îmi voi afla mireasa e moartă/ bunica e moartă tata e mort mama e moartă/ bunicul care a murit înainte de a mă naşte e viu/ eu sunt un mort viu/ cum vie e şi moartea care stă cu gura deschisă/ gata să halească pe cine s-o nimeri” (Mînzul roşu).
Altfel, Ion Cocora scrie în Viaţa într-un lacăt despre vremea insomniilor într-un cîmp în paragină, ascunzînd, încă, un „muşuroi de speranţe”, în chiar metafora tutelară a cărţii - lacătul şi cheile care (nu) i se (mai) potrivesc (“împrejurul nostru nu desluşim/ decît marginile unei gropi comune/ nici tu nici eu astăzi nu ştim/ dacă ne aflăm în ea sau deasupra ei/ ah cheile cheile sau uzat într-atît/ ah cheile cheile desfrînatele/ ni se învîrt în creier în gol/ ori poate suntem două broşti ruginite/ de la două uşi de mult zăvorite/ în care stau împotmolite fără speranţa/ că le vor mai deschide vreodată” – Cheile) –, răvăşit într- o lume copleşită, surpată în verde, nu al vieţii şi sevei, ci al putreziciunii, strivind erosul, clocotul sîngelui în nimic, între nişte „nimfete carnivore” - ielele nebunele ai căror sîni „se umflă de halucinaţii”, cu „vaginul înfocat”, ademenind „în boschete”, cu un nesăţios instinct al „desfătării erotice”: clocotul sîngelui lîngă un poem pur şi simplu frumos despre (pe)trecerea fiinţei - aceasta e cea mai recentă carte şi astfel este poezia lui Ion Cocora: „Plîngi frunză de brusture/ între arşiţă şi zloată plîngi/ acoperă-mă şi apără-mă/ de duhuri ca pe nătîngi/ uite cum tremur în frăgezimea/ şi verdeaţa ta aromată/ chiar dacă nu ştiu unde mă duc/ şi de unde vin niciodată” (Plîngi frunză de brusture).

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara