Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Ieşirea din cerc de Petre Tănăsoaica

Mă văd nevoit să deschid această cronică dedicată expoziţiei „Nexus”, de la Muzeul de Artă din Craiova, în care protagoniş tii demersului curatorial sunt artiştii Paul Neagu şi câţiva ucenici de-ai săi, foşti studenţi, azi nume de referinţă, precum Tony Cragg, Anish Kapoor sau Nigel Rolf, ai unor colegii londoneze, pe unde artistul român a predat şi... Constantin Brâncuşi, cu un citat, preluat din cartolina expoziţiei.

Aşadar, fac acest lucru din două motive: o dată pentru că Simona Nastac, cea care pune semnătura pe actul curatorial de la Craiova, a fost foarte inspirată când a ales să puncteze sintetic personalitatea lui Paul Neagu cu aprecierile curatoarei ultimei expoziţii londoneze a acestuia şi în al doilea rând pentru că textul selectat este deosibit de limpede şi lămuritor asupra întregii cariere artistice a lui Paul Neagu, de o claritate de cristal, aş putea să adaug. Iată ce spune despre artist, în 2015, Lisa Le Feuvre, evitând păsăreasca auctorială a unor critici de pe la noi, care şi-au încercat talentul pe acest „cel mai important sculptor român de după Brâncuşi ”: „Este aproape imposibil să urmăreşti gândirea lui Neagu în timp liniar, naraţiunea lui este în permanentă mişcare – desenele lui, de exemplu, sunt simultan lucrări preparatorii, documentaţie, asimilare şi entităţi autonome. Naraţiunea lui a fost procesul continuu de cercetare sculpturală. El a înţeles lucrarea de artă ca fiind în continuă mişcare, întotdeauna deschisa întâlnirilor nepremeditate, niciodată fixă – ca şi când ar fi creat o singură lucrare, în progresie, toată viaţa”.

Până aici lucrurile par simple, dar procesul de editare a ideilor a fost întotdeauna alimentat de substanţa unor repere ce se lasă greu dezvăluite, care cer din partea receptorului o anume instruire, în cazul în care intuiţia sa nu poate lega elementele construcţiei şi deconstrucţiei. Cine spunea că arta abstractă nu poate fi interpretată, că ea trebuie luată ca atare, n-a avut niciodată sub ochi şi n-a parcurs etapele unei demonstraţii dintr-o ştiinţă exactă, cum ar fi matematica, fizica sau, de ce nu, din chimia organică, unde schemele construcţiei şi deconstrucţiei dintr-un proces catalitic produc un adevărat spectacol vizual. Lămurim cu această ocazie şi regurgitarea unor supoziţii din ce în ce mai insidioase cum că frumuseţea ar fi fugit, a fost alungată, din artă. Dacă renascentiştii aşază omul în mijlocul universului, Paul Neagu procedează invers, îl încarcă pe om cu univers, spre el curg energiile formatoare de apodicţii preliminare unui flux integrator. Omul vitruvian fuge din cerc, împins de pe circumferinţele formulelor epuizate ale reprezentării sale de spaima împachetării în substanţa inertă a formelor exterioare. În acest punct are loc şi mărturisirea tacită, iar apoi explicită, că simplificările brâncuşiene sunt etapele alergării după ideea pură, că fragmentul poate să fie mai expresiv decât întregul. Intuiesc aici şi o anume ironie în demonstraţiile lui Paul Neagu, cel care propune divizări multiple, geometrice, asupra unor lucrări intrate în conştiinţa universală, cum ar fi „Coloana fără Sfârşit” sau nudul tăiat în piatră neagră al uneia dintre prinţesele lui Brâncuşi. Îndrăzneala de a trece dincolo de idee, prin fragmentarea obiectului, se schiţează numai, martorul rămânând în ramă ca semn imperturbabil al absolutului. Acest fel de a sonda limitele, rar întâlnit în creaţia artiştilor români din generaţia lui Paul Neagu, îşi are rădăcinile în experimentalismul deceniului şapte al secolului trecut, iar pentru cine este interesat de acest fenomen pot recomanda spre lectură volumul de corespondenţă „Încrâncenarea vieţii”, îngrijit, dacă memoria nu mă înşală, de profesorul Livius Ciocârlie, dintre Paul Neagu, pe de o parte, şi Roman Cotoşman şi Horia Bernea, pe de altă parte. Uneori îşi lasă semnătura pe epistolele din acea carte şi Ştefan Bertalan.

Revenind la expoziţia de la Craiova, în care actorul principal rămâne Paul Neagu, mărturisesc că integrarea în context a Sărutului lui Brâncuşi m-a nedumerit puţin, chiar dacă marele sculptor figurează în câteva lucrări ale acestuia, citat fiind, cum am menţionat mai înainte, cu oricâtă deschidere mi-aş fi dorit să am faţă de discursul curatorial. Cu câteva luni în urmă am avansat ideea că, cel puţin în cazul Sărutului de la Craiova, ar fi vorba de un chivot al artei moderne, cu demonstraţiile aferente care decurg din parcurgerea unui întreg traseu, de la Rugăciune, la Complexul de la Tg. Jiu. În acest caz, o breşă deschide şi interpretarea lui Sorin Dumitrescu, înregistrată şi făcută publică pe net, asupra uneia din multele Hayphenuri/ cratime, cum le numeşte Paul Neagu, către integrarea simbolic – religioasa a Sărutului în complexul de legături formulate prin selecţia celorlalte lucrări semnate de Anish Kapoor, de exemplu. Dar şi această legătura nu poate fi făcută fără efort. În primul rând, reproducerea fotografiilor dintr-un performance – înţeleg de excepţie – al lui Anish Kapoor, din 1974, pune problema unei explicitări adecvate... Până la urmă, toate textele hermeneutice ce se pot scrie într-un eventual catalog al acestui demers curatorial poate să deschidă surprinzătoare unghiuri care să lumineze şi să producă frumuseţe. Toată arta lui Paul Neagu spre acest punct se îndreaptă, lasă liberă imaginaţia, peste care informaţia culturală a fiecăruia poate să brodeze prin adăugire, iar produsul final să se calchieze peste aşteptarea fiecăruia. Acele texte, însă, trebuie scrise, în eventualitatea în care expoziţia şi-a propus un traseu mai lung; ar fi o carte memorabilă! Înainte de a închide acest text, amintind că evenimentul de la Craiova a fost orchestrat de Fundaţia Jecza de la Timişoara, cea care s-a ocupat de aducerea lucrărilor în expoziţie, să ne oprim asupra uneia pe care Paul Neagu şi le-a numit Hyphen-uri, cratime, semne de legătură cum spune Sorin Dumitrescu, între cer şi pământ, aici un plug, mai încolo o stea zigurată, cu răsăritul şi apusul său. Varianta acestei interpretări poate fi valabilă, sămânţa cade în brazda unei culturi străvechi, iradiind semnificaţii în cultura prezentă, ţintind să se semnifice ca atare. Cine a văzut monumentul de inox închinat de Paul Neagu martirilor de la Timişoara poate să înţeleagă de ce formele simplificate ale cratimei sale sunt şi cruce şi trup de om în cădere. Aici numele omului care a fugit din cercul vitruvian se întoarce la absenţa semnificativă, pentru că fragmentele din care se adună, în toate lucrările de până aici, îl presupun pe Creator.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara