Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Idila pândită de suspiciuni de Virgil Mihaiu

Cel puţin aparent, Portugalia este o ţară idilică. Blândeţea climei, frumuseţea serenă a peisajului, şarmul indicibil al arhitecturii, cuminţenia locuitorilor, toate dau o impresie, aproape vetustă, de pace şi tihnă. Nu-i vorbă, la asta contribuie şi temperamentul lusitan, aflat parcă la antipodul celui hispanic (o comparaţie între fado şi flamenco e elocventă în acest sens). Cine îşi închipuie însă că s'ar putea refugia aici, spre a scăpa de ameninţările Big Brother-ului globalist, se livrează benevol decepţiilor. Avui această revelaţie către finele anului trecut: conduceam o maşină pe autostrada spre Porto şi, grăbit de obligaţii profesionale, depăşeam pe alocuri viteza maximă admisă. Abia pe la jumătatea voiajului am obsevat că, la intervale nu prea mari, pe margine erau instalaţi stâlpi subţiratici din metal, având în vârf deja arhicunoscutele camere de supraveghere. Aprehensiunea că întregul traseu fusese incorporat Domeniului Orwellian mi-a fost confirmată, când jurnalele au început să difuzeze ştiri despre zelul cu care se purcede la monitorizarea autostrăzilor din Portugalia (reţea atingând aproape 3000km, într'o ţară de două ori şi jumătate mai mică decât a noastră). Dacă legiuitorii draconicului cod rutier pe bază de puncte invocă statisticile accidentelor de circulaţie (cât de cât mai concrete decât umbra lui Bin Laden), în schimb, fervoarea cu care suntem împresuraţi de camere video dă frisoane prin arbitrarietatea ei securistică. Ochiul electronic îi urmăreşte pe portughezi - ca demni cetăţeni ai muribundei civilizaţii apusene - în bănci, ascensoare, cartiere rezidenţiale, pe coridoare de spital, la oficiile poştale, de pe cornişele edificiilor şi zidurile ambasadelor, prin instituţii, pe străzi etc. Şi, după cum comentează scriitorul Baptista-Bastos într'un articol pe drept intitulat Instrucţia fricii, asta se petrece "zi şi noapte, cu aviz şi fără aviz".
Au apărut multe reacţii de bun-simţ în presa portugheză (dar oare când a avut bunul-simţ câştig de cauză faţă de "vijilenţa" spiritului primar agresiv, infailibil în invidie, răutate sau ură?). Din criză de spaţiu, reiau aici doar opiniile aceluiaşi Baptista-Bastos. El descrie omniprezentul aparat pus pe urmele noastre drept "ochiul incisiv, inclement, glacial, implacabil, care informează, nu se ştie bine pe cine, despre ceea ce, în modestia noastră, facem. Mărunţişurile noastre cotidiene - contemplarea felului de a umbla al anumitor femei, privirile aruncate spre cărţile dintr'o vitrină, izbucnirile contra vieţii infame - sunt descifrate ca subiect de intrigă şi preocupare publică." Lirismul plimbărilor prin pitoreştile cartiere lisaboneze, deambulările nocturne, frenezia citadină... ajung să se transforme din poesie într'un "perpetuu omagiu adus imperiului neîncrederii." Concluziile sunt mai mult decât inchietante: "Într'un viitor foarte apropiat, societatea îşi va reduce deja foarte limitatul său spaţiu de libertate la o instanţă perseverent vegheată poliţieneşte. Nu va mai exista societate ca intervenţie culturală, relaţionare cu contrariul, subdiviziune de grupuri de interese, coexistenţă a semnalizărilor alternative. A fi supravegheat în continuu lichidează fundamentul instituţiilor democratice, ce oscilează între tratamentul egalitar şi cel diferenţiat. E imposibil să nu observăm că ne îndreptăm spre o nouă dictatură, de tip diferit, disimulată în legi de ââsiguranţă>>, de ââordine>> şi de ââautoritate>>. Una dintre caracteristicile sociale rezidă în dreptul individului de a nu fi ââmassă>> şi de a refuza rigiditatea identitară pe care supravegherea (prin teama subsumată) o sugerează, impune şi inculcă."
Măcar pentru o zi m'a sustras unor asemenea gânduri negre prezenţa lui Bernard Pivot la Institutul Franco-Portughez. Întâlnirea cu publicul - decontractată şi îmbibată de un reconfortant spirit anti-political correctness - a fost ocazionată de lansarea ediţiei portugheze a volumului său Dicţionar sentimental al vinului. Fin cunoscător al literaturii şi al vinului ca act de cultură, celebrul teleast-literator şi-a ales următorul motto, din Paradisurile artificiale de Chales Baudelaire: "Vinul e asemănător omului: niciodată nu vom şti până la ce punct îl putem stima şi dispreţui, iubi şi urî, sau de câte acţiuni sublime sau perversităţi este capabil. Să nu fim, aşadar, mai cruzi cu el decât cu noi înşine şi să-l tratăm ca pe egalul nostru." Cei ce ne pândesc - din toate unghiurile, pe toate canalele - rămân în întunecimea propriei obscenităţi. Vinul, la fel ca amorul, arta şi cultura, se oferă cu virtuţi şi febleţi omeneşti, într'o consolatoare lumină.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara