Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Plastică:
Iarăsi despre pictura lenesă de Pavel Şuşară




Una dintre cele mai tinere galerii de artă, Galeria Bancorex, a intrat abrupt, în absenta ezitărilor si a complexelor de început, în circuitul artistic bucurestean. Chiar dacă pînă acum, din seria de expozitii pe care le-a organizat, nu se poate deduce un program bine articulat, nu este mai putin adevărat că artistii au fost selectati riguros, fără bîjbîieli si fără entuziasme de paradă care, întotdeauna, suprapun complexe propagandistice si tot felul de amatorisme, camuflate mai convingător sau mai stîngaci. Că selectia a fost riguroasă o dovedesc chiar numele celor care au expus pînă acum: Gheorghe Iliescu-Călinesti, Sorin Ilfoveanu, Aureliu Răzvan Ionescu, grupul Crinul - compus din Valentin Boboc, Cătălin Burcea, Francisc Chiuariu, Marian Maria si Alfred Rece -, una dintre cele mai consecvente si mai dinamice grupări din ultimul deceniu, si lista nu este epuizată, iar absenta bîjbîielilor si a entuziasmelor de circumstantă poate fi si ea demonstrată usor. Pentru că primul semnal pe care îl lansează amatorismul în materie de programe expozitionale si de curatoriat propriu-zis este fascinatia în fata notorietătii de budoar. Prin budoar întelegîndu-se, de această dată, penumbrele fostelor cabinete de propagandă si ale altor laboratoare de partid în care se construiau artistii de curte si gloriile oficiale. După criteriile derivate dintr-o astfel de perceptie, inventarul se constituie aproape spontan. El îi include pe Sabin Bălasa, pe Viorel Mărginean, pe Mihai Bandac si pe încă vreo cîtiva, din acelasi esalon sau din altele inferioare. Galeria Bancorex nu numai că n-a arătat vreo slăbiciune specială pentru acest segment al fenomenului artistic national, intrat în stereotipia perceptiei publice, cu precădere la nivelul ei semidoct, asemenea unui produs folcloric, dar nu s-a lăsat sedusă nici de alte variante ale mitologiei noastre artistice, mai mult sau mai putin oficiale. Alegerea a fost pur si simplu firească, în limitele unui profesionalism cert, care a inclus atît artisti cu un statut public solid, ca Ilfoveanu sau Iliescu-Călinesti, cît si artisti de o certă valoare dar mai putin cunoscuti în mediile largi, cum sînt Aureliu Răzvan Ionescu sau tinerii din grupul Crinul. Acestor nume, trecute deja prin spatiile elegante ale galeriei, li s-a adăugat recent încă unul: Constantin Piliută. Expozitia sa are un statut special în sirul celor deschise pînă acum, atît prin faptul că este una ocazională, legată de aniversarea celor saptezeci de ani pe care i-a împlinit, de curînd, pictorul, cît si prin împrejurarea că ea este prima expozitie pe care galeria i-o organizează unuia dintre artistii cei mai populari, unui artist oficial în sensul neincriminator al cuvîntului, de dinainte de 1990. Fără a fi un sacerdot atletic al cultului ceausist ori un instrument declarat al esteticii de partid, asemenea lui Mărginean, Bălasa, Negresteanu, Drăgusin si altii, Piliută este mai degrabă un oficial din categoria lui Chirnoagă si Vasile Grigore. Asemenea acestora, printr-un anumit gen de industrie artistică, el a marcat memoria vizuală a privitorilor comozi si a oamenilor cu bani, dar cu o instructie artistică mult mai sumară decît puterea lor economică. În felul acesta, numele lui a devenit, colportat prin cele mai diferite medii, aproape un substantiv comun, iar pictura sa, prin nuditatea ei de multe ori impudică, varianta supremă a accesibilitătii. (Cu un alt prilej, adaptînd celebra sintagmă ,,poezia lenesă" pe care Ion Barbu a folosit-o în legătură cu poezia lui Arghezi, am numit pictura lui C. Piliută o ,,pictură lenesă" ; iar expozitia de la Bancorex nu face decît să colaboreze docil cu această formulă, pe care o sprijină pînă la limita consacrării.)

Cele trei compartimente ale expozitiei, două în care intră desenul si unul rezervat picturii, sînt mărturii nemijlocite ale unui tonus epuizat si ale unei imaginatii cromatice si formale care a încetat să creeze si se ocupă exclusiv cu reproducerea si cu un fel de emisie prin stantare. Indiferent dacă este compozitie, natură statică sau portret, pentru că pictorul rămîne fidel genurilor consacrate, strategia de constructie a imaginii este în permanentă aceeasi: un fundal neutru, pe o scară previzibilă de alb-gri, realizat în tentă plată, uneori cu cîte un colt serializat prin mici casetoane în relief, pe care se decupează ferm desenul conventional, într-o culoare si ea uniformă, însă puternic contrastantă. Ceea ce la prima vedere pare o rafinare extremă a materiei, o sublimare a carnalului în abstractia stereotipă si în geometria ultimă, un principiu al formei care se descifrează cu greu în transparenta obiectualitătii, este, de fapt, o solutie minimală în negocierea cu vidul pînzei si cu substanta brută a culorii. Unui ochi lenes, Piliută îi propune retete facile si probleme artistice care, în loc să provoace si să stimuleze, flatează narcisiac si fortifică amăgitor. Nu rafinametul si hieratica interiorizată a unei vagi stilistici bizantine, asa cum ar lăsa pictorul să se înteleagă, operează aici în vreun fel, ci un decorativism explicit si o anecdotică irepresibilă de caricaturist reprimat. Chiar si atunci cînd iese din captivitatea alb-griurilor, care stau în buna vecinătate a lui Mărginean si a lui Vasile Celmare, pentru a adulmeca mireasma unui peisaj înverzit, pictorul nu ajunge prea departe. Se opreste undeva, într-un spatiu tot edulcorat, de unde se vede bine, dar la mare distantă, peisagistica delicată si cu adevărat rafinată a lui Ion Popescu-Negreni. Într-un anumit fel, pictura lui Piliută seamănă suspect de mult cu o vată de zahăr: privită superficial este ademenitoare si umflată, dar dacă te apropii si vrei chiar să o gusti, instantaneu se topeste si dispare. Pentru că ea nu are nici o altă consistentă decît pe aceea fantomatică a hologramei.

În mare, în aceeasi situatie se află si desenul. În prima categorie intră desenele ample, aproape desene de sculptor prin dîrzul decupaj al formei, devenite însă confuze prin linii anexe care comentează policrom conturul initial. Acestea, ca si o compozitie în ulei, au ca model un nud monumental, un fel de replică de astăzi la steatopigismul celebrei Venus din Willendorf. În cea de-a doua categorie intră desenele de mici dimensiuni, scene de gen realizate într-o manieră mai analitică, plasate însă la limita sarjei cu caricatura si pregătite parcă să ilustreze un text epic tocmai bun ca partener cultural într-o călătorie cu trenul pe ruta Bucuresti - Oltenita. De fapt, această fascinatie a anecdoticului si a caricaturalului există latent, însă neîntrerupt, în orizontul lui Piliută si, nereprimată, ea ar fi dat probabil artei sale un alt sens si chiar o altă anvergură. Pentru că asa, din combinarea lui Cazimir Malevici cu Stefan Popa Popa'S, iese un hibrid care poate să fie popular, dar, din păcate, nimic mai mult. Iar în rest nu rămîne altceva decît o amăgire prelungă si o simplă constructie de budoar.