Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Proză:
Iar nimic în cutia poștală de Cornel Nistea

– Iar nimic în cutia poștală. Altădată primeam de la el scrisori de două-trei ori pe săptămână…
Sta în fața cutiei poștale goale mirată, întârziind să închidă ușița și să întoarcă în ea cheia. Era elegant îmbrăcată, pe cap își legase baticul viu colorat de mătase la spate, cum o făcea în tinerețe, când dădea gata bărbații care o priveau.
– Măi, să fie, la una ca asta nu mă așteptam, când altădată…
Curând mi-a simțit prezența în vecinătatea ei în vreme ce răsuceam cheia eu în ușița cutiei mele poștale, m-a privit cu oarecare interes, dacă nu chiar suspicioasă.
– Să nu-mi spui că și cutia matale e goală…
– Aștept de două săptămâni un plic de la finanțe și constat că întârzie să-mi sosească.
– Și eu care credeam că aștepți o scrisoare de amar, prea te-am văzut zilnic cercetând cutia poștală.
– Da, constat și eu că ne vedem aproape zilnic aici…
– Și nimic în fiecare zi?...
– Asta constat și eu…
– Dar e revoltător ce se întâmplă. Altădată primeam scrisori aproape zilnic, dacă nu-mi scria în fiecare zi, la două trei zile nu se putea să nu găsesc o scrisoare în cutie. Era grozav lucru, le mai și parfuma, iar eu trăiam emoția dacă o să descopăr cu ce parfum le-a parfumat…
– Ei, s-a schimbat lumea, acum e în vogă internetul.
– Internetul!? Ce prostie! Una e să primești un plic scris cu mâna, cu caligrafia aceea inconfundabilă, și alta să citești câteva propoziții pline de prescurtări pe ecranul computerului. O scrisoare de atunci… O, ce vremuri, ce vremuri!...
O zi mai târziu, din nou o văd în fața cutiei poștale. Avea probleme cu cheia, care părea să nu se potrivească, nu intra în zarul din ușița cutiei.
– Asta-i bună, tocmai acum când mă grăbesc, doar la 5 începe serialul…
– Dumneavoastră încercați să deschideți cutia 14, nu locuiți cumva la 13? – O Doamne, sunt o zăpăcită. Dumneata la ce apartament locuiești?
– Un etaj mai sus, la 18…
– Iaca, am reușit să deschid. Doamne Dumnezeule, din nou nimic în cutia poștală!...
Mă privește cuprinsă de curiozitate în vreme ce învârt cheița în broasca ușiței cutiei mele poștale și scot plicul pe care-l așteptam să-mi sosească de vreo două săptămâni.
– Ei, ei, scrisorică de amar… Iubirea, dragule, iubirea! cel mai important dar și har pe care l-a primit omul de la Dumnezeu. Să iubești și să fii iubit.
– Așa este, sunt nevoit să vă dau dreptate. Nici azi n-ați primit scrisoarea pe care o așteptați?...
– Știi, mi-am zis, cum m-am mutat recent aici, poștașul nu-mi știe noua adresă. L-am rugat pe fiu-meu, pe colonel, când mi-a cumpărat garsoniera de aici să nu am probleme cu poșta. Și uite,cutia poștală din nou e goală…
– Așa se întâmplă mai de fiecare dată când omul se mută într-o nouă locuință, apar tot felul de probleme…
– Vina principală e a noră-mi, ea a venit cu ideea asta: Copiii le sunt mari, au fiecare nevoie de camere separate. Băiatul cel mare e în ultimul an de facultate, urmează să-și dea licența. Prea se încurcau de mine în vila de la hipodrom…
– Să nu-mi spuneți că ați locuit acolo. ~n una din vilele acelea a trăit și unul dintre bunicii mei.
– Așadar, cunoașteți zona… O minunăție plină de arbori seculari și de verdeață…
Intraserăm în vorbă pentru prima dată de când se mutase pe Aviatorilor 24. O priveam cu oarecare interes, încercând să-i cunosc o parte a destinului. Trebuie să fi făcut parte dintr-o familie înstărită, cu un parcurs existențial dintre cele mai interesante. Îmi părea totuși ciudat că se îmbrăca precum o adolescentă șturlubatică sau o femeie care pe la 30 de ani mai era îndrăgostită.
– Tocmai m-am certat azi cu fiu-meu că mă duc prea des la coafor, că la vârsta mea ce-mi mai trebuie coafeză și rochii scumpe de mătase. L-am pus la punct imediat: Mă coafez pe banii mei, răposatul taică-tău, generalul de brigadă, mi-a lăsat o pensie de urmaș bunicică, din care cu o parte am finanțat studiile nepoților mei. Dorel și Lidia au burse de studii în Canada, dar eu le întregesc bugetul. Auzi dumneata la el, că mă coafez prea des. Mamă, îmi zice, ai 82 de ani, râd cunoștințele de tine aflând că te coafezi la nici două săptămâni…
M-a prins de mână și m-a privit drept în ochi.
– Sincer, plicul ce-l ții în mână e o scrisoare de amar?
– Nu pot afirma, nici infirma până ce n-o să-l deschid.
– Înțeleg, îți place să amâni să-i cunoști conținutul. Uneori, când primeam scrisorile de la el, dacă nu le deschideam pe nerăsuflate, le țineam câteva zile pe birou fără să le deschid, fără să-mi dau seama de ce făceam asta. Cred că-l pedepseam pe Teo în felul acesta pentru te miri ce vinovăție, fie ea și închipuită… Știi, privindu-te acum în ochi, îmi dau seama că semeni întrucâtva cu el…
Mă ținea încă de mână și nu înceta să-mi studieze fizionomia.
– Cred că ești unul dintre oamenii fericiți, de vreme ce primești scrisori de amar. Eu, de când m-am mutat în blocul acesta, n-am primit niciuna. Iată, și de data asta cutia mea poștală e goală.
O zi mai târziu, intra în casa scărilor cu un buchet de flori în mână. Cum m-a văzut s-a luminat la față:
– A, dumneata, iacă ne întâlnim iar la cutia poștală, a câta oară?...
– Ce nu face întâmplarea. Văd că ați primit flori. Îmi plac și mie mult daliile…
– Știi, nu mă vizita odată să nu-mi aducă un buchet de flori. Îmi cunoștea toate gusturile, îmi satisfăcea toate hatârurile…
– Asta înseamnă că ați avut o tinerețe, o viață fericită…
– Da, desigur. Teo era un gentleman în sensul cel mai autentic al cuvântului. I-am prețuit gesturile delicate, tandrețea…
– Ei bine, tandrețea, gesturile, darurile ce par fără valoare…
– Câtă dreptate aveți. Sunt surprinsă să constat că aveți ochi albaștri…
– Asta e, nu noi ne stabilim asta, culoarea ochilor.
– Dar ești nemaipomenit!, zâmbetul… Da, da, zâmbetul… Aș jura că așa era și al lui Teo…
– Mă flatați cu aprecierile dumneavoastră, mă faceți să-mi fie jenă că…
– Vai de mine, de ce să-ți fie jenă. Te superi dacă te rog să-ți văd linia vieții din palmă?
– Nu mă supăr. Asta e, locuim de câteva săptămâni sau luni pe aceeași scară.
– Dragul meu, vecinul meu drag, a zis și mi-a cuprins mâinile cum o făcuse și zilele trecute. Ce privilegiu să descopăr un tânăr simpatic, să dialoghez cu el, fie și-n casa scărilor.
– Mulțumesc pentru cuvintele frumoase, acum însă voi fi nevoit să vă părăsesc, am treabă.
– Dar ce cuvânt groaznic ai rostit. E cutremurător, cum adică să părăsești pe cineva care te prețuiește și te admiră. I-am explicat asta lui Teo de zeci, de sute de ori…
M-a strâns cu și mai multă putere de mâini, țintuindu-mi fizionomia cu privirea ei aproape disperată:
– I-am spus, i-am explicat de zeci, de sute de ori asta lui Teo…
– Și ziceți că nora dumneavoastră a avut ideea să vă cumpărați în blocul acesta o garsonieră în care să locuiți…
– Netrebnica aia, o sclifosită de femeie la care nu știu ce a văzut frumos Sebastian. Să-și ia de aici toate bibelourile, toate prostiile ce le are, i-a strigat nenorocita de ea și Seby…
– E dureros ce-mi spuneți. Dar scrisorile?
– Of, Doamne, scrisorile, cine știe ce s-o fi ales de ele. Le aveam legate în pachețele cu fundă roșie pe cele din prima parte a dragostei noastre și cu albastră pe cele primite de pe vremea când a lucrat la legația română din Argentina…
– Mai toate parfumate, ziceți.
– Ei, dar se putea altfel!?...
Îi scăpase buchetul de flori pe jos în momentul în care îmi prinsese mâinile și m-am aplecat să i-l ridic.
– Câtă gentilețe, câtă gentilețe! A repetat ea, privindu-mă cu admirație nedisimulată. Mai rar se întâmplă în ziua de azi să întâlnești un tânăr cu maniere cum ești dumneata. Te superi dacă insist să-mi spui dacă scrisoarea ce-ai primit-o ieri a fost o scrisoare de amar?
– Vai de mine, doamna Leontina, parcă așa vă numiți, cum m-aș putea supăra pentru atâta lucru…
– Și cât de mult m-am temut când m-am mutat în garsoniera de aici că voi fi doar o străină. Și uite!... Câtă gentilețe la un tânăr colocatar…
M-am desprins cu destulă greutate din mâinile ei, scuzându-mă mereu că sunt ocupat, că am treabă.
Ciudat lucru, câteva zile n-am mai întâlnit-o, spun câteva zile, dar cred că au fost câteva săptămâni, încât am început să mă tem să nu se fi îmbolnăvit. Nu l-am mai văzut nici pe fiul ei, colonelul, venind în vizită la ea. Am rezistat cu greutate tentației de a-i bate la ușă să mă interesez ce face. Cândva am zărit-o într-un magazin alimentar din care fac și eu cumpărăturile. Spre rușinea mea m-am ferit din raza privirii ei, bucuros de acum că era sănătoasă. Nu, nici vorbă să mai fie împopoțonată cu rochii fistichii de mătase și cu baticul roz legat la spate. Ceva nu părea a fi în regulă, așa că după ce am făcut mici cumpărături, m-am plimbat prin preajmă cu gândul să o reîntâlnesc, să vorbesc cu ea.
– Seby al meu a făcut infarct, mai e încă într-o rezervă a spitalului clinic. După chestia asta sigur îl vor face general, doar așa l-au avansat în grad și pe tatăl său.
– Doamne, ce tot spuneți acolo!...
– La aflarea veștii mi s-a făcut rău, am fost sigură că nu voi supraviețui eventualului deces al fiului meu din a doua căsătorie.
M-am abținut cu greu s-o întreb dacă a primit vreo scrisoare de amar în ultima vreme. Am condus-o câțiva pași, doar aveam același drum spre Aviatorilor 24. În apropierea chioșcului de ziare o țigăncușă vindea flori. N-am ezitat să cumpăr o garoafă roșie și să i-o dăruiesc.
– Dragul meu vecin! Câtă gentilețe, câtă gentilețe! a rep

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara