Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Şi vedetele scriu! de Constantin Stan

Scriitorul nu are un statut respectat şi respectabil azi, în România, (deşi, iată, în nomenclatorul de profesii suntem înscrişi cu două meserii: "scriitor" şi "poet"), iar părerea despre scriitori nu e deloc favorabilă. Cu toate acestea, în grădina scriitoricească mulţi dau năvală: de la sobri politicieni care devin graţioşi, suavi poeţi, până la foşti instructori culturali de pe la fostele judeţene de partid care, pe baza activităţii de atunci, vor acum să devină membri ai Uniunii Scriitorilor. Gripa asiatică a scrisului a făcut ravagii, în ultima vreme, mai ales în rândul vedetelor. De ce ar trebui să ne ocupăm de cărţile vedetelor dacă tot sunt ele doar produse de piaţă? Simplu: pentru că ele au intrat pe un teritoriu care nu le aparţine şi în care creează confuzie. Aşa cum Nicoleta Luciu a apărut pe locul cinci în top 10 "cei mai buni actori", tot astfel ne putem trezi cu Mihaela Rădulescu pe locul al doilea (după Cărtărescu) în "cei mai buni scriitori români". Până la urmă vina nu e a lor, nu e publicului, e a celor care prin tăcere sporesc a lumii (culturale) confuzie!

"Vara e cald". "Apa e udă". "Când vine noaptea, se face întuneric". "Iubirea e un lucru mare". "Bârfa e un semn de invidie". "Femeia e pe deplin femeie dacă e şi mamă". "Suferinţa se tratează prin muncă". "Scandalul vinde ziarul". "Nu orice blondă e proastă". "Intelectualii nu vorbesc pe înţelesul mulţimii, d-aia n-au succes". "Oricine vrea o iubire adevărată".

Aceste banalităţi, şi încă multe altele, sunt cuprinse în colecţia "Despre lucrurile simple" prezentată de Mihaela Rădulescu pe podiumul Editurii Polirom. În paginile revistei unde-au apărut, aceste panseuri păreau de-o profunzime comparabilă cu meditaţiile lui Patapievici sau Liiceanu. Pentru cititoarele publicaţiei, Mihaela Rădulescu era un soi de guru al gândirii cu premeditare, cum ar zice "caţavencii". În ochii multora, ea este modelul perfect al femeii de succes. Iar acest succes, sigur se bazează pe o reţetă, şi-au zis ei. "Despre lucrurile simple" este un astfel de reţetar. În care sfatul cel mare este "faceţi ca mine", inducând o idee periculoasă pentru firile sensibile şi grabnic doritoare de a reuşi în viaţă: e de-ajuns să vrei, pentru a obţine ceva. Mihaela Rădulescu se află într-un moment al vieţii şi al carierei care îi întinde o capcană foarte periculoasă: ea are numai certitudini. Pe care şi le exprimă clar, tranşant, fără nicio clipă de îndoială şi cu un singur argument: "eu". Cineva mai deştept decât mine spunea însă că numai proştii au certitudini. Nu aş merge până acolo încât să afirm ceva necuviincios despre autoare, dar, cu mâna pe inimă, despre volumul domniei sale pot spune că este o colecţie de prostioare. Da, mi se va reproşa, dar sunt emanate de o vedetă, de un om care are succes, la care se uită milioane de oameni. Nu pentru profunzimea gândirii se uită milioane de oameni duminica la televizor, ci tocmai pentru că ea, acolo, emite, cu şarm, astfel de banalităţi. Drăguţe chiar. Relaxante după masa de duminică. Care dau bine la teve, dar sunt puerile atunci când le scoţi într-un alt public decât cel care te adulează. Uite, ca să dau un mic exemplu de prostioare cu pretenţii: spre a lua ochii şi celor ce-ar cârti vizavi de cultura sa, Mihaela Rădulescu pune, la un articolaş, un motto din Rainer Maria Rilke. Atâta doar că-l pune în limba engleză. Cu toată sfiiciunea, îi atrag atenţia că Rainer Maria Rilke nu este femeie, nu a scris în engleză şi că bunul simţ cultural ne povăţuieşte ca, atunci când cităm, fie să cităm în original, fie în traducere. A-l cita pe Rilke, pentru cititorul român, în engleză este o preţiozitate ridicolă. Asta-i diferenţa: la "Elle" a mers, la teve ar fi mers, dar într-o carte nu mai merge: te face de râs. Aici stă şi cheia acestui mecanism: cărţile scrise (mă rog, semnate!) de vedete sunt un produs de marketing, încercând să obţină succes prin transfer de notorietate dintr-un domeniu în altul. Dacă proaspăta autoare ar fi trimis articolaşele astea la o revistă, dar cu pseudonim, ar fi primit un singur răspuns: "categoric, nu".

Prietenul meu Gheorghe Iova are o foarte interesantă teorie despre racilele lumii în care am trăit şi continuăm să trăim: teoria înlocuitorului. Pentru cine a apucat vremea comunistă ştie ce voia să însemne "cafea cu înlocuitori". Pentru ceilalţi, fericiţii, spun că înlocuitorul este ceva care uzurpă drepturile legitime, naturale ale cuiva (fie el fiinţă sau obiect), prin imitaţie sau fals. Kitsch-ul asta este: un înlocuitor de original. Femeile ştiu cel mai bine ce frustrant e să ţi se ofere, să ai parte de..., ori să porţi un înlocuitor. Mihaela Rădulescu e femeie. Aşadar, Mihaela Rădulescu ar fi trebuit să ştie. Notorietatea îţi dă dreptul să spui prostioare cu iz de meditaţii profunde. Nu îţi dă şi dreptul să le publici. Gândire cu silicoane nu există!

Frizerii palavragii, ospătarii care luau bacşiş, gestionarii care nu reciclau ambalajele şi, culmea curajului, secretara cu fustă scurtă şi cu vagi intenţii de curvăsărie reprezentau sursele umorului în perioada comunistă. Acum, muşchii umoriştilor noştri se exersează pe don Jiji, Querida sau Marean, "primarul care este". Ele, ca persoane şi personaje reale, nu au nimic umoristic. Sunt penibile. Ceea ce e cu totul altceva. Plus că subiectele care îi au ca eroi au devenit plictisitoare prin deasa lor folosire. Iar uneori prestaţia lor live e mai savuroasă decât orice închipuire. Mihai Găinuşă, pe care toată lumea îl ştie de la "Cârcotaşii", a vrut, ca şi alte vedete, să mai ciupească puţin din celebritatea obţinută la televizor. Despre primele două cărţi - Trialoguri cârcotaşe şi Cotcodăceli - nu am auzit. Le-a tipărit într-o perioadă de mai puţină celebritate şi, normal!, ele au trecut practic neobservate. Cotcodăceli a apărut în 2004, la o editură obscură, "Ştefan", în colecţia "literatură clasică" alături de Călinescu, Agârbiceanu, Ion Minulescu, ceea ce dovedeşte că, în materie de literatură şi de sine, însuşi Găinuşă e cu totul lipsit de simţul umorului!

Romanul Fără cap şi fără coadă a apărut la o editură prestigioasă (,Humanitas"), într-o colecţie de succes (,Râsul lumii") şi cu prefaţa unui scriitor care ştie ce este umorul (Tudor Octavian). Textul însă e slab, pe alocuri căznit în ale umorului, şi acoperă foarte bine titlul, nu prea are cap şi nici coadă. Mai ales coadă nu are, ceea ce vrea să însemne că, funcţionând pe principiul bulgărelui de zăpadă, se tot măreşte dacă-l rostogoleşti. Textul, botezat roman, mai putea continua două sute de pagini sau se putea opri după prima sută. Eroul textelor este un anume Marean. El este primar. În prima parte, Marean povesteşte secvenţe din copilăria sa. Familie modestă, săracă din toate punctele de vedere, copilărie - pe măsură. Faţă de prietenul său Medelin, Marean este un prostănac. Şi aşa va rămâne. Prostia e ca sărăcia: dacă ai apucat să te naşti prost, prost rămâi. Minunile sunt rare! Partea a doua a romanului Fără cap... ne prezintă scene din viaţa de primar a lui Marean: secretara lui, Querida, rămâne blocată în lift, nişte cetăţeni indignaţi vor să pătrundă în primărie etc. Faptele nu sunt punctul forte al autorului. În roman nu se petrece mai nimic, se vorbeşte. Ilogic, agramat şi ignorant despre orice: încălzirea globală, câmpul electromagnetic, starea naţiunii. Foarte rar, autorul izbuteşte să îţi stoarcă un zâmbet, printr-o găselniţă lingvistică. În rest, prin repetiţie, textul devine obositor şi plictisitor.

Impresia lasată de romanul domnului Găinuşă este că imboldul scrierii a fost de mică răzbunare: a vrut să-i... scrie pe cei cu care, probabil, la un moment dat a avut nu ştiu ce conflicte. Sau încă are. Personajele reale de la care pleacă nu sunt greu de ghicit. Portretele sunt străvezii, situaţiile destul de cunoscute. Uneori, autorul nici măcar nu se mai străduieşte să le ascundă. Cine poate fi primarul Marean? Dar prietenul său şi frate întru etnie Medelin? Mona înaltă şi cu pretenţii de fotomodel, măritată cu unul mic şi miliardar o fi aşa de greu de depistat în viaţa reală? Ca şi în cazul altor cărţi, trucul este de a face cu ochiu' cititorului: "ştiţi voi despre cine e vorba".

Cartea este eşecul ideii că poţi transpune limbaje dintr-un domeniu în altul. Ceea ce poate că produce râsul "pe sticlă" (deşi şi acolo este unul cam scremut, bazat pe scălămbăieli şi pe o actorie aproximativă) nu e deloc sigur că îl va stârni şi printr-un text scris.

Femeia, ah, femeia!

"E uşor să fii virtuos în pustiu", se spune. Pentru vedete cea mai mare pustietate este bătrâneţea. Trupul te lasă, pungile de sub ochi nu mai dispar cu niciun miraculos balsam, oboseala se instalează rapid şi tot mai des îţi doreşti să stai întins pe canapea, cu telecomanda în mână. E vremea fie a rememorărilor, fie a evaluărilor privind propria-ţi viaţă. Cel mai adesea "rămâne un deşert de disperare", după cum cântă Tudor Gheorghe. Unele foste vedete îşi acoperă pustiul aruncându-se cu totul în cauze mai mari sau mai mici. Dacă ştiţi cum arăta Brigitte Bardot în tinereţe şi aţi văzut-o mai îndeaproape când a venit la Bucureşti, în urmă cu câţiva ani, veţi înţelege mai bine că nu-i nicio scofală în a predica virtutea, susţinând cauza câinilor vagabonzi, la vârsta şi la imaginea ei de-acum. Altele - scriu!

Pe Dan Chişu îl văd la televizor. Găteşte sau, mă rog, taie ceapă sau alte legume. Imaginea asta cu un Don Juan ajuns la cratiţă îmi dă fiori. Cruntă mai e răzbunarea femeilor! Despre Dan Chişu am auzit numai vorbe bune: a avut o viaţă aventuroasă, mai toate frumuseţile României i-au trecut prin pat, ba a mai forfecat ceva şi pe alte meleaguri. A făcut un festival de film, "Dakino", a plecat într-un voiaj în întreaga lume şi s-a întors cu o grămadă de imagini filmate de pe acolo. Apropiindu-se de 50 de ani a scris şi-o carte. Se cheamă Singur sub duş şi a apărut la o editură prestigioasă, Nemira, în 2004. În urmă cu ceva timp a mai scos una, ceea ce vrea să însemne fie că se pregăteşte pentru o carieră literară, fie că nu a epuizat ce-avea de spus într-un singur tom, fie că are prea mult timp liber. Altceva, nu cred să fie!

Singur sub duş este un roman. Am găsit precizarea nu pe pagina de gardă, aşa cum se obişnuieşte, ci, discret într-un anunţ cu iz publicitar (mic truc de a menţiona unul din sponsori): "acest roman a fost scris pe..." (şi urmează firma de computere care i-a furnizat scriitorului tocul şi cerneala moderne). Dar, şi fără această precizare, prin lecturare mi-aş fi putut da seama că este un roman. Un roman cu cheie. Acest tip de scriere s-a practicat cu multă plăcere în literatura română, părintele lui fiind Dimitrie Cantemir cu a sa Istorie ieroglifică, unde îşi terfeleşte adversarii politici dându-le diverse chipuri. Şi fostul meu profesor Alexandru Piru a scris un roman Cearta cu multe personaje din lumea universitară şi literară în ipostaze nu tocmai demne de laudă, după cum Eugen Barbu nu şi-a putut înfrâna idiosincraziile literare şi şi-a aşezat confraţii, lesne identificabili, într-o hazna, punându-i să facă tot felul de lucruri ruşinoase. La Dan Chişu, cheia se află în mâinile lumii mondene. Sunt convins că mulţi din anturajul autorului se vor fi regăsit, mai ales femeile, în roman. Personajul lui Dan Chişu se numeşte Dan. Are 48 de ani şi-i dă târcoale singurătatea. Ceea ce, desigur, nu-i deloc plăcut. Biografia sa este cea a play-boy-ului român din anii comunismului şi post-comunismului: frumuşel, îndrăzneţ, aventuros, pasionat de teatru şi film şi căpătând un fel de glorie printre candidaţi, studenţi şi profesori după ce ratează de vreo şase ori admiterea la IATC, ghid ONT pentru turiştii şi mai ales turistele străine, plecat din ţară, printr-o căsătorie aranjată, exact când comunismul o luase cu totul razna, obţinând mult râvnitul paşaport de cetăţean occidental, întors în ţară şi fascinând cu paşaportul său de "streinez".

Cine nu a trăit perioada va înţelege mai puţin în ce consta farmecul excitant al sarafanelor elevelor de liceu, munca titanică de a desface un sutien doar cu o singură mână în timp ce fata se făcea că nu pricepe la ce moşmondeşti, plecatul crăcănat din faţa căminului de fete după ore bune de pipăială a bogăţiei de ţâţe şi a chiloţeilor cu găurele prin care se iţeau perişori aspri şi înnebunitori, disperarea de a convinge colegii de cameră să se ducă dracului la un film spre a o strecura şi tu pe fată în cămin pe sub nasul portarului. Biografia unui cuceritor din perioada comunistă e presărată aproape numai cu eşecuri: tu voiai, fata voia, dar ba venea mamă-sa pe neaşteptate acasă şi tu, în fundul gol (căci te dezbrăcaseşi să nu mai pierzi vremea cât face ea o cafea) o tăiai rapid neuitând să-i zici "săru-mâna", ba nu aveai unde, ba atunci când aveai o nimereai pe ciclu. Farmecul castrator al perioadei ăleia va fi disipat odată cu întoarcerea în ţară cu paşaport de francez. E perioada glorioasă a lui Dan (personajul, desigur) cu aventuri pe bandă rulantă cu femei din showbiz şi azi foarte cunoscute.

Singur sub duş este o carte de citit pe plajă la Mamaia: eşti în acelaşi timp în ficţiune având şansa să ai sub ochi, defilând în "carne şi ciolane" pe lângă tine chiar personajele. Atât şi nimic mai mult.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara