Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Şi teatrul se citeşte de Luminiţa Voina-Răuţ

La începutul lunii noiembrie am participat, la Madrid, la un eveniment inedit. Şase traducători din Franţa, Anglia, Germania, Italia, Ungaria şi România (subsemnata) fuseserăm invitaţi la cel de-al XVII-lea salon internaţional de carte de teatru – superb intitulat Şi teatrul se citeşte – salon în cadrul căruia fiecare dintre noi avea să întâlnească, timp de trei zile, câte 12 dramaturgi spanioli, selectaţi dintr-o generoasă listă de 40...

Un fel de bursă de texte spaniole contemporane. Cei mai buni dramaturgi ai momentului au la dispoziţie câte o oră de discuţii informale cu traducătorii, timp în care îşi prezintă textele, iar traducătorul îşi face o idee, primeşte cărţi, eventual CD-uri dacă piesa a fost deja jucată şi vede cine îi trezeşte interesul...

În paralel cu aceste întâlniri têteà- tête, e programată şi o masă rotundă Trece graniţa teatrul spaniol?, la care fiecare traducător e rugat să vorbească despre acest fenomen: reuşeşte Spania, prin teatrul ei, să trezească interesul ţărilor invitate la întâlnire?

*
* *

Prima surpriză: locul în care se desfăşoară salonul de carte teatrală se numeşte Matadero Madrid (Abatorul din Madrid), spaţiu ce-şi revendică numele şi fizionomia de la vechiul abator municipal madrilen, funcţionând aici între 1924 şi 1996. Când abatorul a fost definitiv închis, s-a propus ca acest complex, de mare valoare arhitectonică să devină un spaţiu public, destinat exclusiv culturii. Astfel că azi sunt aici câteva săli de spectacol şi lectură, o bibliotecă, un cinematograf, spaţii de expoziţii, o cafenea-bistro...

Interesant îmi pare cum s-a realizat trecerea aceasta de la sacrificiul animal la investiţia artistică, fără a se pierde încărcătura simbolicoistorică a spaţiului. Şi acum se văd inscripţiile vechi pe zidurile mudéjar ale clădirii: degüello de cerdos (tăiere porci) în dreptul sălii Max Aub sau degüello de ganado lanar (tăiere oi) în dreptul sălii Fernando Arrabal...

*
* *

Salonul a fost organizat de Asociaţia Autorilor de Teatru – reunind nu mai puţin de 325 de dramaturgi! (în Spania, teatrul e la loc de cinste: aici piesele se joacă, se citesc în public, se premiază, se traduc, dar se şi publică – împreună cu Secretariatul de Stat pentru Cultură, Fundaţia SGAE şi Primăria madrilenă. Iar autorii au fost reprezentaţi de Ignacio del Moral Ituarte (preşedinte), Juan Carlos Rubio (vicepreşedinte) şi Javier de Dios López (secretar general), dar şi de Yolanda Hernandez Pin, Leyre Abadía Sánchez sau Oscar Millares Cantero.

*
* *

Au fost trei zile pline. Înainte de a pleca, am reuşit să citesc cel puţin o piesă a fiecărui dramaturg selectat, astfel încât discuţiile s-au legat uşor, având ca punct de pornire piesa citită. Mi-ar fi greu să mă opresc la toate numele, căci sigur voi traduce doar 4-5 autori. Cel puţin anul acesta. Totuşi vreau să redau puţin atmosfera, oprindu-mă la câţiva dintre aceşti autori, concepţia lor de viaţă fiind excelent reflectată în texte... Ordinea e aleatorie, iar opririle-mi fi-vor fugare, căci textele, traduse, le voi propune nu peste mult timp scenelor româneşti...

*
* *

Gracia Morales – o voce puternică; poet, dramaturg, doctor în filologie hispanică, predând literatură la Universitatea din Granada. A scris un text-metaforă despre război, povestindu-mi şi cum i-a venit ideea. A fost în Bosnia cu soţul şi au nimerit întâmplător pe un pod – distrus, dar nerefăcut după război – ce despărţea în două un sat, şi-n clipa aceea imaginea războiului, ca punte separând în loc să unească oameni, destine şi generaţii – într-un timp neliniar şi neprogresiv – a prins contur. Cum se depăşesc traumele după un conflict belic? Sunt oare oamenii liberi apoi să-şi aleagă singuri destinul?

*
* *

Fermín Cabal, regizor şi autor de teatru, de scenarii de film şi televiziune, e un nonconformist. Se zice că marile experienţe umane sunt naşterea şi moartea. De prima nu-mi amintesc nimic, iar dintr-a doua n-o să prea trag foloase. Aşa că profit de ce e între astea două, îmi zice.

Am stat de vorbă despre Tejas verdes. Aşa se numea un vechi aşezământ balnear, devenit loc de tortură în Chile în timpul dictaturii lui Pinochet. Citisem textul şi mă cutremurase, părea aşa de real totul, încât l-am întrebat: chiar e adevărat ce zici acolo? Totul, până la ultima virgulă, mi-a confirmat. Despre ce este vorba? Colorina, protagonista piesei, e o fată dintr-o familie bună, al cărei tată, militar, era în relaţii cordiale cu Pinochet. Amorezată de un tânăr din opoziţie, Colorina ajunge la Tejas Verdes, iar de acolo i se pierde urma... Ce face Fermín Cabal? Merge în Chile şi ia legătura cu toţi cei ce-i ştiau povestea: amica fetei, care o şi denunţase de fapt, rude, femeia care o anchetase, groparul care o îngropase pe ascuns. Vorbise chiar şi cu avocata generalului Pinochet... Toate mărturiile reale le adună în piesă, creând un document, nu un teatru-documentar, ci un document ce depune practic mărturie despre o epocă. Autorul îmi spunea chiar că avocata lui Pinochet – care încercase în 1998 să-l scoată basma curată pe dictator, când judecătorul Baltazar Garzón îi ceruse extrădarea – l-a acuzat că nu scrie teatru, ci doar adună mărturii. Dar aici e mai mult decât teatru, zice Fermín Cabal, şi îi dau dreptate. Nu degeaba Tejas Verdes s-a tradus în peste 15 limbi şi se joacă pe toate cele 5 continente. O traduc şi poate se va juca şi la noi...

*
* *

Laura Rubio Galletero, interesant personaj, istoric de artă şi dramaturg, a studiat dansul şi a predat scriere dramatică în Galicia. Am discutat cu ea pe marginea unui text-poem, El techo de cristal. Un text puternic, despre întâlnirile Sylviei Plath cu Anne Sexton la hotelul Ritz; ambele poete excelente, sfârşind tragic, prin sinucidere. Laura Rubio pare a închina un poem femeii: femeia-poet, versus femeia-mamă, amantă, gospodină...

Cele două poete decupează la pol opus idei, stări de spirit. De fapt viaţa însăşi. Iată câteva exemple din text: Un poem se naşte mort, un prunc nu. (Sylvia Plath) Da, dar poemul rezistă, pe când copilul la un moment dat moare. Scrierea poemului nu-i atât de dureroasă precum naşterea unui prunc. (Anne Sexton) Creaţia e o ştiinţă inexactă. Eu nu aparţin lumii prin poezia mea, doar fac parte din ea ca o bijuterie, ca un ornament. (Sylvia Plath) Sunt poezii mai adânci ca decolteul unei rochii. Cuvinte care te străpung, te marchează, te excită. (Anne Sexton) Îi fac prăjituri soţului meu – Ted Hughes – fiindcă ajung mai repede în stomacul lui decât poemele mele. (Sylvia Plath) Prinţul tău are sânge albastru, fiindcă e lipsit de oxigen. Prinţii au sânge albastru, fiindcă nu respiră; sărutul lor te îngheaţă. (Anne Sexton) Oamenii zâmbesc când aud poezii şi muzică. (Sylvia Plath) Bunica nu-şi pierde niciodată zâmbetul, demonstrându-ne astfel că fericirea e o simplă chestiune de muşchi. (Anne Sexton)

*
* *

Javier de Dios, dramaturg, regizor, profesor şi fondator al companiei teatrale La Barca Teatro din Madrid. A scris multe piese, a regizat Shakespeare – ultima premieră a fost Iulius Cezar, în iulie, la Malaga. Cu el am discutat despre ultima lui piesă, Ivan, care va avea premiera chiar în acest ianuarie. De ce-mi pare interesantă? Şochează de la început: Mă numesc Álvaro Láinez. Am venit să-mi denunţ fiul. E o piesă de crudă actualitate: relaţii de familie şi educaţia într-o Spanie aflată în plină criză. Îmi spune Javier de Dios că în calitatea lui de profesor, a resimţit criza ca pe un cutremur în plan economico-laboral, dar şi în plan emoţional. Zguduind părinţi şi copii, dar şi elevi şi profesori şi generând perplexitate înaintea unui prezent pentru care nu-s pregătiţi şi a unui viitor incert. Ivan e o piesă de rezistenţă, în care se înfruntă două generaţii. Părinţii şi profesorii – susţinători ai unor principii şi valori ce par învechite – şi tinerii, visând la un viitor fără garanţii. Printre tinerii ăştia trăiesc eu, mi se confesează Javier, de aceea am scris piesa. Fără mesaje, vreau un public care să gândească cum vrea. Vom vedea, până la urmă, care generaţie are dreptate...

*
* *

În fine, Vanessa Montfort. Un autor complex. Scrie teatru, eseuri, povestiri şi romane, fiind premiată pentru toate. Cu ea am comentat Tierra de tiza, o dramă poetică, scrisă la cererea Royal Court Theatre, din Londra. E grozav textul şi abia aştept să-l traduc. Cinci scene, descriind „o lume de cretă”, un univers ameninţat a fi şters oricând cu buretele. Îi spun Vanessei că prima scenă m-a copleşit.

Un tip din clasa de mijloc, îmbrăcat la patru ace, desenează cu creta pe zidul unei case dintr-un cartier select al Madridului, interiorul unei sufragerii. Tipul sprijinea zidul – mimând şederea în fotoliul desenat – şi citea ziarul. O puştoaică, ascultând muzică în căşti, trece pe stradă şi, contrariată, se opreşte să stea de vorbă cu el. Omul îşi pierduse jobul, banca îi luase casa, aşa că rămăsese pe drumuri, iar desenul reproducea întocmai sufrageria pierdută. Sunt fericit, îi spune puştoaicei, de-o viaţă visez să locuiesc în cel mai select cartier madrilen şi iată că, în sfârşit, am reuşit! Puştoaica era ea, Vanessa. Dialogul din scenă nu-i trucat; chiar aşa au stat lucrurile.

Piesa e plină de miez. Iată, spicuiesc câteva gânduri îndrăzneţe ale autoarei, ca să înţelegeţi de ce m-a atras. Uniunea Europeană, zice ea, e o organizaţie mafiotă, guvernată de plutocraţi şi decisă să distrugă suveranitatea guvernelor. Sau: Criza e provocată de o clasă de mijloc, înnebunită, din câteva ţări. Ţări care au obligat guvernele lor ingenue să finanţeze viciile Marelui Gatsby. Şi: O revoluţie nu triumfă dacă nu oferă ceva la schimb. În fine: Libertatea noastră e făcută din bani, ura la fel. Iar banii şi iubirea nu-s reale. Cele două motoare care mişcă lumea nu există în realitate. Şi, ca o concluzie dură a Vanessei: Deşi n-am crezut niciodată în rai, începem să credem în infern...

*
* *

Madridul mi-a prins foarte bine. Am remarcat ce potenţial creator au spaniolii la ora actuală... În urmă cu doar un deceniu Spania se lăuda cu alte lucruri: creştere economică şi boom imobiliar. Mi-am întrebat atunci prietenii spanioli care-i secretul reuşitei lor şi ei mi-au răspuns, fără să şovăie: clasa de mijloc. Acum aceiaşi prieteni îmi spun: nuestra clase media está necesitada. E la ananghie clasa noastră de mijloc. Oameni care câştigă mai mult decât acum 10 ani, simţindu-se însă mai săraci ca atunci, într-atât a scăzut puterea de cumpărare. Dar acum spaniolii au câştigat altceva: viaţa ca sursă de inspiraţie! Provocări sunt la tot pasul, autorii trebuie doar să iasă în stradă, şi gata subiectul piesei...

*
* *

Plec din Madrid cu următoarea imagine. Plouă cu găleata în Matadero, într-o mână ţin umbrela, în cealaltă o pungă mare cu cărţi, pavajul de piatră cubică e ud, iar eu înaintez încet, încercând să nu cad... La un moment dat, strâng cărţile la piept, căci acolo am comoara: frânturi de viaţă, de gânduri şi sentimente. Trebuie să le trec de hotarele Spaniei şi să le fac înţelese dincoace, în ţara mea. Căci nu-i aşa, câtă dreptate are Brodsky când spune: nu Cezarii rămân în istorie, doar creatorii...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara