Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Şi în chioşc fanfara cînta de Marina Constantinescu


Am intrat în bucătărie cu o pungă de medicamente în mînă. Pentru răceală. Nurofen, antigripal, diclofenac. Gesturile mele foarte concrete - să mă duc la farmacie, să le cumpăr, cu bani adevăraţi, să vin, să încui maşina şi să descui poarta ş.a.m.d. - sînt aruncate în aer. Spulberate. Văd cum plutesc prin lumina becului chior bucăţele infinitezimale. Eu cine sînt? Şi, mai ales, unde trăiesc? }ara asta, unde îmi închipui eu că poposesc, nu există. Este o invenţie, ea este suspendată undeva între realitate şi ficţiune! Ea nu există! Decît în părerile noastre. Aud, cu punga mea de medicamente în mînă, că Stolojan este bolnav şi că se retrage din cursa prezidenţială. Aud doar, pentru că nu am ajuns în sufragerie, acolo unde este televizorul. Şi nici nu vreau. Le aşez ordonat pe masă. Grupate pe ore. Ieşind din casă - încotro? - mai aud că Băsescu a plîns. Dar plînsul meu de vreo cincisprezece ani îl aude cineva?

Mă sui în trenul de Brăila - Săgeata Albastră - cu o mie şi una de gînduri în cap. Am mers deseori pe ruta aceasta ca să ajung la Galaţi, acolo unde mă aştepta un prieten de care mi se face din ce în ce mai dor, regizorul Adrian Lupu. Îmi spunea, cu glasul lui plin de tîlc şi ironii, că nu-i chiar aşa o mare scofală să te trezeşti la patru dimineaţa ca să prinzi trenul de şase şi să o porneşti spre Dunăre. Nu cea vestică, însă. Toată lumea se scoală cu noaptea în cap să meargă la Aeroportul Otopeni şi să ia vreun avion spre zările planetei. Asta-i simplu, spunea Adrian Lupu. Asta pot toţi! Dar să pleci spre Galaţi în zori, cu un tren împuţit şi rece, nu-i dă mîna oricui... În trenul acesta ultracivilizat, lumea se-ncinge la discuţii iute după plecare. În stînga mea stau două femei. Se tatonează reciproc. Una ca să se năpustească cu întrebările, cealaltă, ca să vadă cui întoarce răspunsurile. Timp de trei ore cred că s-a spus tot. De ce a plecat fata în Suedia, fata e frumoasă, ce diferenţă e între ei, prăjituri ca la mama acasă, se mănîncă în avion, serios, ce, mai are copii din altă căsătorie, vă plictisiţi acolo, nu, nu, e minunat, nu m-aş mai întoarce, păi, şi cu pensia ce faceţi, să o ia statul, dar pantofii ăştia sînt din Suedia, sînt luaţi de fată, nu, sînt din Brăila, şi doctorul ce a spus, e dureros, aţi pus murături, e frig în Suedia. Mă uit pe geam. E cald, ultimele zile frumoase. Brăila, un oraş cu viaţă, un oraş cu poveşti şi mistere, cu case superbe, luxoase, opulente - în unele se aud glasuri, femeia frumoasă ucisă de bărbatul gelos şi îngropată în zidurile casei - un port la Dunăre care primeşte valurile palpitante sau monotone ale vieţii. Dunărea, Severinul bunicii mele, exotic, cu turci şi sîrbi pe la porţi ca să-şi vîndă acadelele sau Vegeta, mai tîrziu, cu un amestec ciudat de limbi într-una singură, cîntată, ţipată sau şoptită, cu feluri de mîncare amestecate şi ele, pe care puţini ştiu să le mai gătească azi, cu un fel de tristeţe în privirile femeilor, bărbaţilor...



"Barca pe valuri pluteşte uşor

Inima mea plînge de dor."



Ca şi la Brăila. Într-un oraş-port cineva pleacă şi altcineva rămîne, într-un oraş port întotdeauna se nasc şi se pierd iubiri, pe străduţele mici, înghesuite, jurămintele fierbinţi alunecă din buzunare sau se vînd pe nimic. Esenţele pure se pierd şi ele în amestecuri de tot felul. Apa spală păcatele, nu şi amintirile. În ele se ascund taine multe, patimi, respiraţii, zăpăceală, şoapte, şuşoteli. Ca şi în teatru. Misteeeerr! Merg pe srada Regală şi văd că un marinar ars de soare se uită pişicher la mine. Mă opresc şi...marinarul nu e marinar, e Dragoş Buhagiar, care nu e în carne şi oase, ci mă priveşte, în bluză de marinar, dintr-o fotografie mare şi nostimă, închisă în vitrina teatrului. Sigur că da, pentru asta am venit aici.

În foaierul teatrului "Maria Filotti" din Brăila, sub cupola tulburătoare împodobită de vitralii, într-o lumină filtrată, plutesc parcă în aer fragmente de istorie, instantanee dintr-un destin. Suspendate în bătaia ochiului privitorilor şi a timpului, mişcîndu-se uşor, imperceptibil, ca să ne arate că arta e vie şi nu neapărat bătută în cuie, se expun vederii şi memoriei cîteva fotografii din ultimele spectacole ale scenografului Dragoş Buhagiar. O expoziţie rafinată şi atipică, care mă poartă în transa teatrului. Alchimistul şi foiţe de aur, scoici mici şi vorbitoare prinse pe rochia albastru metalizat a Fatimei, Chira Chiralina - instantanee de grup şi portrete în sepia, turbane şi alambicuri cărate în spinare, corsete la vedere, un chioşc, oglinzi, amor, vînzoleală, poveşti, Baal şi tehnica cool a modernităţii, a pierzaniei şi a degradării teribiliste, Oblomov şi divanul lenei, costume spectaculoase care îmbracă ratarea, zeci de perne umflate în ritualurile dinamice ale unei femei simple, zgomotul paşilor pe butucii de lemn, leagănul seducţiei, grădina verde a speranţei şi viselor, apa purificatoare ce se revarsă din susurul fîntînei, Leonce şi Lena care ies de sub cupola ce închide în ea iubiri, căutări, cinism, dansul păpuşii şi la boite-ŕ-musique, frică şi neputinţă eliberate în nori, Aşteptîndu-l pe Godot pe insula ratării, acolo unde şi zmeele aşteaptă să fie ridicate. Alexandru Dabija, Cătălina Buzoianu, Alexandru Tocilescu, Dragoş Galgoţiu, regizori mari, Anca Maria Colţeanu regizor tînăr şi neliniştit, texte cu carne şi angoase, cu tumult uman şi aventură, teatre mari din Bucureşti - Odeon, Bulandra, Mic - teatrul din Braşov, Brăila... Imagini pe rotund, oval, pătrate, dreptunghiulare, toate decorate cu acelaşi albastru acvatic în pass-partout, cu perspective jucate, proeminente, îndrăzneţe sau cufundate departe, în rame şi nostalgii. O expoziţie mişcată. Care mă mişcă. Un artist care şi-a dublat talentul printr-o enormă şi continuă şi susţinută muncă. Un artist în care freamătă fericirile şi tristeţile generaţiei mele, speranţele, visele şi deziluziile. Dragoş Buhagiar, un nume de prim plan a ceea ce este vizual, lumină şi plasticitate pe scenă, în spectacol. Un artist născut şi crescut la Brăila. Taciturn, ars de soare, îmbrăcat în nisipiuri, Dragoş Buhagiar vorbeşte în această expoziţie mult. E locvace în imaginile care i-au prins maturizarea. Şi misterul lui de brăilean. Mister pe care îl poartă cu el şi în spectacolele lui. Sub cupola teatrului din Brăila stau fragmente dintr-o istorie, instantanee dintr-un destin. O lumină divină se revarsă asupra lor tandru, învăluitor.

Şi în chioşc, fanfara cîntă doar pentru auzul meu, "barca pe valuri pluteşte uşor...", nimeni nu mai ştie nimic de tanti Elvira, mă cufund în noapte, pe un drum întunecat ce mă duce înapoi în Bucureşti, în ţara mea care nu există, Dimi nu răspunde la telefon. Un marinar îmi zîmbeşte pişicher.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara