Numărul curent: 29

Numerele 36, 37, 38, 39 din 2013 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Texte uitate:
I.L. Caragiale orator şi om politic de Ion N. Nastasia


Ruptura produsă la începutul lunii ianuarie 1908 în partidul conservator are ca urmare apariţia partidului conservator-democrat, condus de mâna energică a strălucitului om politic Tache Ionescu şi evenimentul în sine produce mult zgomot, zguduind practic un partid de mare prestigiu, mulţi dintre fruntaşii acestuia urmându-l pe cel considerat omul politic al viitorului. Personalităţi politice şi de cultură de marcă se raliază cu toată fiinţa lor acestei acţiuni de asanare morală. De la Berlin, Caragiale îşi trimite telegrafic adeziunea la noul partid, reprodusă în ediţia de seară din 2 februarie 1908 a ziarului "Ordinea", devenit organul de presă al partidului, la puţin timp de la hotărârea lui Tache Ionescu de a-şi întemeia un partid propriu, după ce iniţial se autoproclamase şef al partidului conservator.
E greu de acceptat ideea că noul şef de partid, om de mare talent şi cu prestigiu politic în creştere, putea să-şi facă din personalitatea literară a autorului Scrisorii pierdute o platformă politică, sau că scriitorul însuşi, stabilit de aproape patru ani la Berlin, a fost atras de altcineva şi nu împins de propriile-i neîmpliniri, care explică în bună parte şi exilul său voluntar, asupra căruia n-a dat niciodată prea multe explicaţii.
Încă în anul 1895, vechiul său prieten şi colaborator Anton Bacalbaşa explica, în numărul din 15 noiembrie al ziarului său "Moş Teacă", în patru imagini sugestive grupate sub titlul "O viaţă furtunoasă", inconsecvenţele politice ale marelui scriitor:
1880: I. (de fiecare dată în costum adecvat) - Îmi daţi voie, domnule Maiorescu, să îmbrăţişez şi eu profesiunea de junimist? Discipol fervent al lui Schopenhauer, eu cred că "junimea" este cel mai afurisit aforism asupra înţelepciunii în viaţă!
1895: II. - Domnule Panu, cunoştinţele mele despre oameni şi lucruri îmi spun că numai radicalii au un program şi un număr de idei. Primi-veţi oare sacrificiul meu hotărât?
1895 şi o zi: III. - Car'vas'zică, dom'le Palady, m-aş băga şi eu şalvaragiu la 'Nneavoastră. Şi-apoi, las' pe mine!
1896: IV. (în cămaşă de noapte şi cu papuci de casă, cu pana la ureche; călimara cu cerneală se află pe biroul de scris, iar pe jos numere din "Moftul român" şi "Gazeta poporului") - Ţară-i asta, mă? Cu cin' să lucrezi? Cu Maiorescu? Cu Panu? Cu Palady? Ăia nici nu gândesc, mă!"
Înainte de a intra în miezul problemei, să vedem în ce măsură un talent literar de excepţie, o conştiinţă artistică exemplară deja unanim recunoscută, putea şi trebuia să fie la fel de talentat şi într-o eventuală carieră politică. Exemplul îi fusese oferit chiar de prietenul său B. St. Delavrancea, realizat deopotrivă ca scriitor şi om politic, care-l şi atrăsese în mişcarea politică. Într-o scrisoare-confesiune, cutremurătoare prin neaşteptata-i sinceritate, Caragiale dezvăluie prietenului său raţiunile care l-au determinat să adere neîntârziat la partidul lui Tache Ionescu: "Atunci m-am gândit să mă duc la Tache, să mă cufund în grămadă [...]. Sunt bătrân, fireşte, şi ştiu că de la vârsta mea încolo nu se mai reface o viaţă trăită [...]. Acolo, cea mai mică atenţiune [...] mă va plăti de extrema nesocotire sub apăsarea căreia am îmbătrânit; o recunoaştere cât de platonică a unei mici calităţi, ce poate cu bunăvoinţă mi s-ar găsi şi mie, m-ar mângâia de umilirea ce am îndurat-o o viaţă-ntreagă, întâmpinând mereu numai inventarierea amănunţită a marilor mele lipsuri şi cusururi". De altfel de Tache Ionescu îl lega o prietenie mai veche, încă într-un articol din iunie 1897, intitulat "Tache Ionescu" şi semnat numai cu iniţiala sa (reprodus în numărul din 5 februarie 1908 în ziarul "Ordinea"), Caragiale intuia viitorul strălucit al concitadinului său cu şase ani mai mic; la rândul său, Tache Ionescu va participa în anul 1901 la sărbătorirea a 25 de ani de activitate literară a lui Caragiale, vorbind elogios despre acesta, cunoscut apoi mult mai bine în lunga campanie electorală a partidului său.
În anul 1907, aflat departe de ţară, marele dramaturg era îngrozit de sângeroasa înăbuşire a răscoalei ţărăneşti şi crede că a sosit momentul să se răzbune pe faţă cu "ciocoii" pentru toate nedreptăţile care i se făcuseră până atunci, făţiş sau pe la spate, ecourile răzbătând dureros şi într-o scrisoare către Alceu Urechia: "Intrarea în viaţa publică mi-a fost pân-acum închisă de boierii şi de ciocoii noştri pe simpla bănuială instinctivă că n-aş fi amantul destul de fidel al sacrei noastre constituţiuni [...]. De ce să nu arăt lumii cum am văzut eu împrejurările sociale şi politice la care am asistat, - şi ca istoric, nu numai ca simplu comediante?-."
Prilejul războirii cu "ciocoii" îi este oferit, cum am văzut, la începutul lui 1908, când Tache Ionescu purcede în temerara sa aventură. Urmându-l fără rezerve pe cel numit de francezul Marco Brociner "Benjaminul bătrânilor şef de partid români" şi intrând pe terenul politicii, care absoarbe ca un magnet toate talentele ţării, Caragiale îşi face multe iluzii şi ne-am fi aşteptat la o deziluzie pe măsură.
Cu ani în urmă, Caragiale afirmase în Politică şi literatură: "Ce folos ar fi, neputând face ştiinţă şi artă, să stăm cu mâinile în sân, fără să putem face nimic. Încai să facem politică! Şi slavă domnului, cred că nu o facem rău". Deşi înţelesese că "cele două partide se exclud unul pe altul" (sau poate tocmai de aceea!), având "nu partizani, ci clientelă, iar clientela este plebea incapabilă de muncă şi neavând ce munci, negustoraşi şi precupeţi de mahalale scăpătaţi, mici primejdioşi ai satelor şi ai împrejurimii oraşelor, agenţi electorali bătăuşi, apoi produsul ibrid al şcolilor de toate gradele, intelectuali semiculţi, avocaţi şi avocăţei, profesori, dascăli şi dăscălaşi, popi liber-cugetători şi răspopiţi, învăţători analfabeţi - toţi teoreticieni de berărie", "cele două partide aşa-zise istorice care alternează la putere nefiind în realitate decât două mari facţiuni", Caragiale se amăgeşte cu bună-ştiinţă, lăsându-se antrenat, la vârsta de 56 de ani, cu un entuziasm tineresc în lunga campanie din anul 1908, ca şi din vara anilor 1909 şi 1910, luând cuvântul şi toastând la toate întrunirile electorale la care a participat: Iaşi (2 martie 1908), Ploieşti (9 martie şi 1 decembrie 1908), Roman (30 martie 1908), Bucureşti (3 şi 29 aprilie, 22 iunie şi 4 decembrie 1908), Craiova (27 aprilie 1908), Călăraşi (4 mai 1908), Piteşti (11 mai 1908), Buzău (18 mai 1908), Râmnicu Vâlcea (21 mai 1908), Târgovişte (25 mai 1908 şi 30-31 mai 1909), Turnu Severin (1 iunie 1908), Roman (10 octombrie 1908 şi 1 iunie 1910) şi Brăila (14 iunie 1909). Se bucură de o caldă primire din partea asistenţei, a lui Tache Ionescu (numit mereu "d-le şef") şi chiar a adversarilor politici; nu o dată, Tache Ionescu întrerupe toastul (ca la Turnu Severin, de exemplu), pentru a închina în sănătatea lui Caragiale, despre care lumea ştia că este un mare dramaturg, "dar nu ştia de Caragiale marele orator". Adversarii îl consideră "rătăcit sau păcălit în politică" şi că "această întreagă campanie a lui se găseşte în cea mai flagrantă contradicţie cu toate manifestările lui intelectuale". Unii dintre ei se întreabă "de ce a părăsit Caragiale literatura şi a îmbrăţişat politica?" Fie pentru că "A fost dezgustat, negăsind răsplata cuvenită", fie pentru că "nu poate trăi numai cu ceea ce îi produc operele sale", sau din răzbunare. Alegându-şi genul cel mai periculos: sa-"TIRA", în opera lui văzând "revolta omului inteligent împotriva găgăuţilor", e firesc ca, partidul lui Tache Ionescu, "plin de Farfurizi, de Caţavenci, de Brânzoveneşti şi de Venturieni", "să jure război etern aceluia care i-a gravat aşa de bine... Omul iartă tot mai lesne decât faptul că a fost ridiculizat. Şi câţi duşmani nu are Caragiale! Brătăşanu Cincu, Dimitropol şi câţi alţii urau de moarte pe marele nostru scriitor şi-l pândeau să se răzbune. Trebuie să spunem că crud s-au mai răzbunat. Să vezi pe Caragiale la braţ cu Farfuridi şi Caţavencu colindând ţara românească, să-l auzi debitând insanităţile personajelor din comediile sale, să asişti la ilaritatea pe care o provoacă discursurile lui - ilaritate care, dacă nu întrece, egalează pe aceea provocată din cuvântările din O scrisoare pierdută! Ce răzbunare mai mare se poate concepe!"
Copleşit şi încântat de asistenţă, de atmosfera atât de familiară, Caragiale îşi distrează auditoriul cu pilde şi snoave, cu anecdote şi zicale populare; cum remarca Ş. Cioculescu, "nu rosteşte discursuri, ci alocuţiuni de umor direct, neîncetat stârneşte râsul şi este aplaudat la scenă deschisă", dezlegându-şi limba şi uitând că-şi impusese să nu vorbească niciodată despre sine şi despre familie.
Din păcate, acestea sunt cunoscute într-un cerc foarte restrâns de specialişti şi aproape deloc de marele public cititor. Ziarele vremii n-au reprodus decât o parte din acestea: în ziarul "Ordinea" au apărut integral numai trei discursuri, majoritatea toasturilor şi telegramelor politice apărând şi în alte ziare. Ş. Cioculescu a publicat cele trei discursuri, fără să le dateze, în Opere, V, altele patru, găsite târziu, printr-o întâmplare fericită, alături de două toasturi, rostite la Ploieşti şi publicate în "Revista Fundaţiilor Regale" nr. 10/1939. Dăm publicităţii numai pe cele apărute în anii 1908 şi 1909.




Cuvântarea de la Târgovişte, în ziua de duminică, 25 mai 1908 (pe scurt)

Fraţilor, nu vă zic domnilor, fiindcă pentru întâia oară mi se întâmplă să văd atâta cămaşă albă şi văd într-adevăr partidul conservator-democrat.
În tinereţele mele, acum vreo patruzeci de ani, era un fecior de boier nebun, dar nebun din dragoste - el îşi închipuia că toate cucoanele erau amorezate de el şi, de câte ori voia cineva să-şi bată joc de dânsul, îi zicea:
- Chimiţă, căci aşa îl chema, ştii că se mărită fata cutare?

- Ştiu, pe mine mă ia.
- Cum, dar tu n-ai parale?
- Ei, eu am altceva, sunt băiat de treabă şi am valoare morală...
Tocmai aşa sunt şi conservatorii. Ei vin la guvern fiindcă sunt băieţi de treabă şi au valoare morală. Ia să judecăm noi dacă se va putea întâmpla lucrul acesta. Regele nostru e unul dintre cei mai înţelepţi suverani din Europa; ca o dovadă că şi pe noi ne-a făcut înţelepţi, care nu tocmai eram. Prin urmare, nu-şi va putea păta coroana pentru gustul lui Chimiţă. Când vor cădea liberalii de la putere, regele ştie de pe acum cui să dea guvernul.


(în "Ordinea", miercuri 28 mai 1908, p. 2)



Cuvântarea de la Botoşani, duminică 23 noiembrie 1908 (pe scurt)

Domnilor, un poet italian din timpul Renaşterii zicea că omul, în fericire, îşi aduce aminte cu plăcere de clipele de mizerie prin care a trecut; trebuie să întoarcem fraza şi să zicem în fericire: Bine că am scăpat de sărăcie. Aşa este cazul cu junimiştii (râsete şi aplauze).
Adversarii noştri, conservatorii şi junimiştii, seamănă cu omul lovit de damblageală. Oricât ar voi el să meargă drept, picioarele nu-l mai ascultă şi se împleticesc întruna. Capul e lovit, căci acolo stă puterea picioarelor. Şi la junimişti capul e lovit. Cât despre conservatori, domnia lor spun că, pentru ca să fii şef de guvern, trebuie să ai moşie şi copii. Ce-am spune noi, după teoria lor, de papa, care n-are nici moşie, nici copii, dar care n-are dreptul să aibă copii (râsete şi aplauze) şi când are, este nevoit să-i ascundă (râsete generale).
Conservatorii mai fac şi conferinţe academice la "Dacia", înşelând cu vorbe goale pe ţărani şi îmbătând cu apă chioară pe cârciumari (râsete). Conferinţele lor au drept scop defăimarea d-lui Tache Ionescu.
Am părăsit clubul Vanicu pentru ca să ne scăpăm de atmosfera înăbuşitoare şi de mizeriile ştiute. Am urmat pe d-l Tache Ionescu, care reprezintă mândria şi aspiraţiunile neamului (aplauze).


(în "Ordinea", marţi 25 noiembrie 1908, p. 2)



Toast la Banchetul de la hotelul "Bulevard" din Bucureşti, dat în onoarea lui A.D.Xenopol, în ziua de joi 3 aprilie 1908

Domnilor, închin paharul în sănătatea acelora care ar lipsi de la această sărbătoare din cauza invidiei, căci, dacă n-ar exista invidia, nici meritul şi nici talentul n-ar putea trăi.


(în "Ordinea" vineri, 4 aprilie 1908, p. 3)

Toast la Banchetul de la Turnu Severin, în ziua de 1 iunie 1908

De cinci luni îmi dau perfect de bine seama de ce vrea să zică război, deşi am făcut armata numai în garda naţională; de patru luni şi jumătate suntem în război sub comanda generalului Tache Ionescu şi nu regret acest lucru, pentru că mergem din victorie în victorie.
Noi n-am luat cetăţi, ci ele ne-au luat pe noi. Îmi pare rău însă că acum ne retragem în castelul de vară, dar, după atâtea triumfuri, are dreptul şi şeful nostru să se odihnească.
Pe adversari îi terorizăm cum ne arătăm şi dacă noi mâine eram hotărâţi să ţinem o întrunire la Bucureşti, rămâneau junimiştii cu chiria plătită degeaba.
Ridic paharul pentru naţiunea democratică şi pentru şeful partidului conservator-democrat.


(în "Ordinea", 5 iunie 1908)




Toast la Banchetul politic dat în cinstea lui Tache Ionescu, Bucureşti, 22 iunie 1908

(d-l I.L.Caragiale, venit special de la Berlin, a toastat, spunând că face cinste acelora care au ţinut să cinstească pe d-l Tache Ionescu)
Voi sunteţi armata, iar el e eroul. Să-i zicem să trăiască pentru gloria tuturor.
Aminteşte că, pe când era copil în mahalaua unde locuia, se afla o babă care ocăra pe copii din pricină că-i ura că erau tineri, oameni ai viitorului. Şi Tache Ionescu e urât fiindcă el este viitorul. Închină pentru şeful partidului conservator-democrat.


(în "Ordinea", miercuri, 25 iunie 1908,

în rezumat)




Toast la Marea întrunire din sala Eforiei, Bucureşti, 14 decembrie 1908

Când ilustrul nostru scriitor îşi face apariţia la tribună, publicul îl aplaudă frenetic.
După ce m-aţi salutat cu atâta dragoste, daţi-mi voie să salut şi eu, la rândul meu, pe venerabilul nostru preşedinte, d. Ghica-Deleni, pe ilustrul nostru şef şi pe acest om (arată pe d. Fleva), pe care ştiu cât îl iubiţi (aplauze furtunoase).
Noi v-am adunat aici ca să vă spunem să vă băgaţi minţile în cap (aplauze, râsete). Voi nu veniţi aici ca să ascultaţi glume, voi, prin împrejurări istorice, sunteţi chemaţi ca să luaţi parte la trebile ţării, deci se cere să nu fiţi uşurei.
Conservatorii au vrut să facă cu Tache Ionescu politică de eunuci, au voit să-l distrugă, au voit să-l arunce în mare, după cum făceau cei de pe malul Bosforului, dar povestea spune că omul deştept, aruncat chiar în mare, nu piere. Uitaţi-vă de ce sunt capabili! Omul duce o viaţă partidul în spinare şi pe acest om caută să-l arunce în piaţa teatrului.
Un om zdravăn ia în spinare o babă oloagă, o scapă de râpi şi baba voieşte să arunce pe acest om în râpă. Vă întreb: n-a făcut el bine să strivească cu călcâiul capul babei nebune şi s-o arunce în baltă? (ilaritate, aplauze).
Dacă Tache Ionescu nu făcea ce a făcut, rămânea cel puţin un om ilustru al unui partid care nu era iubit. Iată de ce a plecat din mijlocul acestui partid. Voi l-aţi urmat pentru că l-aţi iubit şi când baba oloagă şi nebună a văzut cât este de iubit acel care a dus-o în spate, înţelegeţi ura şi turbarea şi de aci spusa că şeful este un aventurier, iar Fleva un răsuflat. Un răsuflat... Asta-mi aduce aminte o poveste: la un loc erau adunaţi o mulţime de catâri; iată că la un moment dat vine vestea că armăsarul, care a fost cândva între ei, se reîntoarce. Veselia e la culme... Catârii, enervaţi de această veste, spuneau că armăsarul e bătrân. Dar un păzitor le-a spus: oricât de bătrân ar fi un armăsar, tot armăsar rămâne, pe când catârul, chiar tânăr dacă e, e tot catâr.
La "Dacia" este o mare întrunire. S-au băgat în sală şoferii automobilelor cu care a fost adusă asistenţa; până şi caii de trăsuri, şi sala tot goală este.
Junimiştii au făcut cartel cu liberalii şi au ajuns până acolo cu cartelul încât în Cameră unii pe alţii se desemnează ca luând puterea. Ce? Nu mai e popor, nu mai e vodă, nu mai e nimic? Ce? D. Costinescu are voie să spună d-lui Carp: "Nene Petrache, acum vino d-ta la putere" şi mai târziu acesta să spună celui dintâi: "Nene Mihalache, acum vino d-ta"? E serios asta?
Dar junimiştii spun de atâta timp că vodă trebuie să-i cheme pe ei şi când i-aţi întreba: "- De unde ştiţi asta, aţi vorbit cu colegiul electoral?" - "Nu", vi se va răspunde." "- Aţi vorbit cu vodă?" "- Nu ne trebuie să vorbim!" "- Apoi de ce trebuie să veniţi?" "- Pentru că avem forţă morală" Şi vedeţi la ce se reduce această forţă morală , la un scârbos cartal.
Până acum ştiam că o mână spală pe cealaltă şi amândouă obrazul; de azi încolo se va zice: o mână mânjeşte pe cealaltă şi amândouă obrazul.
Sunteţi alegători la colegiul al doilea. Liberi sunteţi să votaţi pe N. Fleva şi pe oamenii care trăiesc în mijlocul d-voastră, sau pe ciocoi. Dar să nu uitaţi că aceştia, a doua zi după vot, vă vor spune: "În lături cu canalia, noi suntem aduşi de vodă".


(în "Ordinea", 16 decembrie 1908)



Toast I

Domnule şef, de când te-am întâlnit în calea vieţii mele, mi-am pierdut uzul raţiunii. Te iubesc peste poate şi simt că mă topesc pe picioare.


Toast II

Domnule şef, ţara aşteaptă mântuirea de la d-ta. Ni se tot cântă că partidul nostru este fără program. Ei şi, un partid fără program înseamnă că nu-l are.
3

(apud "Opinii", 13 decembrie 1908)




Telegramă către Tache Ionescu, de ziua onomastică

Să trăieşti, d-le şef, căci ţara românească fără d-ta nu poate merge înainte şi o ţară care nu merge înainte stă pe loc.


(în "Opinii", 30 octombrie 1908)