Numărul curent: 32

Istorie Literară:
I. Peltz memorialist de Al. Săndulescu


Autorul romanelor Calea Văcăreşti şi Foc în hanul cu tei, apreciate şi nu numai în epocă, a lăsat şi câteva culegeri de amintiri: Evocări (1936), Cum i-am cunoscut (1964), Amintiri despre... (1967), Amintiri din viaţa literară (1974). Din paginile lor, Florentin Popescu a alcătuit o antologie (cu un titlu cam lung). Am scris numai pentru promovarea omeniei, apărută anul trecut la Editura Hasefer.

I. Peltz a început să scrie din adolescenţă (o dată afirmă că de la 8 ani!), bătând foarte devreme la uşile redacţiilor şi publicând prima sa plachetă (un poem în proză), când abia împlinise 20 de ani. Pe confraţii, pot zice, pe maeştrii, din generaţiile mai vechi i-a cunoscut şi mai înainte. Astfel, pe C. Dobrogeanu-Gherea, cu ocazia unui 1 mai, sărbătorit de socialişti. Avea "un cap frumos de evreu familiarizat cu Talmudul." Când i-a fost prezentat, memorialistul i-ar fi spus copilăreşte: "Semănaţi cu bunicul meu." Pe Delavrancea l-a văzut la un Crăciun, când el, evreul, care ca socialist, se declara ateu, s-a lăsat convins de o ceată de copii (creştini) din propria mahala, Dudeşti, să meargă cu Moş Ajunul, ca să câştige "biştari". Aşa ajung să colinde şi sub fereastra lui Delavrancea, care aflându-i numele, nu rămâne prea mirat, îndreptând spre el o privire "de om, de frate şi de tată".

I. Peltz sentimentalizează nu o dată, ca în cazul de faţă şi uneori e tentat să exagereze. E adevărat că Duiliu Zamfirescu se interesa de publicaţiile cele mai recente şi de scriitorii tineri, dar a spune că a avut "multe" întâlniri cu el, persoană publică foarte ocupată, şi mai ales că inima lui "se dovedea capabilă să bată la unison cu inima unui răzvrătit" e mai greu de închipuit, autorul Vieţii la ţară fiind, cum se ştie, un conservator nec plus ultra, adversar al socialiştilor.

O atenţie excesivă îi acordă şi N. D. Cocea "derbedeului de 17 ani", care-l invită la Terasă (Oteteleşeanu), unde îl cunoaşte pe Coşbuc. Acum Peltz realizează un portret mai închegat. Poetul Firelor de tort era un "bărbat de statură potrivită, cu o privire tristă. Purta un fel de redingotă neagră-verzuie şi o pălărie de fetru cu boruri mari". Avea o figură de om prematur îmbătrânit. Era după moartea fiului său Alexandru într-un accident de automobil. S-a întâlnit şi în alte rânduri poetul povestindu-i lucruri de pe atunci bine cunoscute despre Eminescu şi "fratele Iancu" Caragiale. în afară de consideraţiile privind marea cultură a lui Coşbuc şi de propoziţia într-un fel concluzivă: "Era firesc şi simplu şi uman", I. Peltz reţine o întrebare semnificativă a colocutorului adresată prea tânărului debutant: "Bine faci că scrii - dar de citit - citeşti?"

Imediat după război, prin 1919-1920, Peltz îl cunoaşte pe Slavici, "un om chinuit", care ca filogerman şi ziarist activ în timpul ocupaţiei, fusese condamnat la închisoare, fiind indignat că aceeaşi soartă n-o împărtăşise şi Alexandru Marghiloman, şi mai filogerman, şeful guvernului din acea perioadă. Bătrînul scriitor, şi pe care nu-l amendează în nici un fel memorialistul, făcea abstracţie de rolul jucat de omul politic de conivenţă cu liberalii şi în primul rând cu Ionel Brătianu. Să mai spunem că în timpul guvernului Marghiloman dobândisem Basarabia? I. Peltz se hazardează şi atunci când îl defineşte pe Slavici, recunoscut ca având un stil bolovănos, "marele meşter al cuvântului".

Din evocarea lui Al. Macedonski merită a fi reţinute ceremonialul servirii ceaiului în tot felul de ceşti şi ceşcuţe - şi afirmaţia deconcertantă a poetului Nopţii de decembrie că veninoasa epigramă antieminesciană, de toată lumea condamnată, nu i-ar fi aparţinut lui, ci lui... D. Teleor. Penibilă autoapărare ce exprimă purul neadevăr.

Notabil este portretul fizic al lui Octavian Goga, în linia celui consacrat lui Coşbuc: "Potrivit de statură, Goga era mai mult scund, bine legat, cu o faţă deschisă, cu o frunte bombată, cu ochi mari albaştri, în apele cărora jucau lumini". Şi mai plină de interes este relatarea modului cum îl evocă E. Lovinescu pe poetul Oltului din anii tinereţii lor pariziene: "Cel mai agitat dintre noi era Goga. Ne cucerea pe toţi cu veselia lui. Ştia să povestească şi să improvizeze, să imite ticurile unuia sau ale altuia, să descreţească frunţile celor mai morocănoşi dintre noi."

Portretistica lui I. Peltz culminează la "Sburătorul", cenaclu pe care l-a frecventat asiduu. Iată cum îl vedea pe E. Lovinescu: "Era un bărbat masiv, cu părul prematur încărunţit, cu un zâmbet sceptic pe buze, cu o inimă comprehensivă a semenilor. Scepticismul nu l-a împiedicat niciodată să acorde tinerilor care băteau la uşa lui tot sprijinul." Memorialistul descrie interiorul camerei de primire şi felul cum erau aşezaţi participanţii, începând cu mentorul: "...se aşeza în spatele biroului. Când invita pe cineva să citească, îi oferea locul şi el trecea alăturea, pe alt scaun." Şi urmează o mică galerie, îmbogăţindu-le pe cele existente ale altor evocatori. Ion Minulescu era "o fire deschisă, entuziastă, explozivă - se exprima direct, fără izmeneli, fără flori de stil." El dăduse numele revistei "Sburătorul". Ion Barbu îi apărea "extrem de irascibil, violent chiar - şi se dorea distant, inaccesibil. A avut conflicte cu mulţi colegi de-ai săi de generaţie. I se părea că nu e îndeajuns de... respectat şi preţuit". I. Peltz repetă apoi lucruri ştiute din Memoriile lui Lovinescu, aşa cum ar fi declinarea numelui de Ion Popescu la debutul originalului poet în cenaclu, şi relatează fapte anecdotice din timpul stagiului de doctoranzi în Germania a lui Ion Barbu şi Tudor Vianu, care au circulat ca un fel de folclor până în vremea noastră.

Un alt portret ce merită să fie remarcat este acela al lui Dinu Nicodin, tip de snob, pe numele lui adevărat Nicolae Ioanid. E destul de asemănător cu acela din abia citatele Memorii ale lui E. Lovinescu: "Bine zidit, cu un obraz mare, totdeauna ras proaspăt, cu o privire calmă de om care a văzut multe şi ştie multe..."; "se îmbrăca după ultima modă londoneză, se parfuma cu cele mai scumpe produse pariziene, vorbea cu accent voit străin, îşi făcea corespondenţa pe o hârtie ultrafină..." Un elogiu îi aduce I. Peltz generosului şi idealistului editor Benvenisti care a lăsat cu limbă de moarte să fie îngropat cu cărţile lui Lovinescu, pentru că purtau dedicaţii de mare apreciere la adresa lui.

Desigur, nu este uitat Liviu Rebreanu, cu înfăţişarea lui impunătoare şi părul ca spicul de grâu, cu prezenţa lui aproape taciturnă la cenaclu şi modul său de lucru (noaptea), fapte pe care le ştim din memorii anterioare, precum şi din jurnalul şi interviurile romancierului. I se pune însă în seamă o afirmaţie (inexactă) că s-ar fi pronunţat în cadrul unei anchete literare "pentru arta cu tendinţă şi care să folosească straturilor largi populare."

Încă din 1919-1920, tânărul corector şi redactor de gazete l-a cunoscut pe un alt "sburătorist" (intermitent şi temporar) Camil Petrescu. Şi lui îi dedică un succint, însă pătrunzător portret: "în acest omuleţ blond şters, care, la prima vedere, nu impresiona în nici un fel, trăiau intens numai ochii agitaţi, febrili, neastâmpăraţi."

I. Peltz mai semnalează şi mici fapte insolite sau mai puţin cunoscute, ca, de exemplu, că Al. Davila ar fi fost fiul natural al lui Franz Liszt, că Panait Istrati, întâlnindu-l pe monseniorul Ghica şi-ar fi manifestat dorinţa de a trece la catolicism, că Anton Holban detesta cafeneaua, spre deosebire de memorialist, care ţine să precizeze o frecventa de la 19 ani, "considerând-o o adevărată mină de aur pentru romancier" .

Ceea ce mi se pare mai puţin stimabil în amintirile lui I. Peltz, scrise după anii �60, sunt încercările lui de a politiza, cu orice preţ, de a-şi însuşi limbajul de lemn spre a fi pe placul puterii, ca şi alţii din generaţia lui. Pentru el, care, ca gazetar era versat în politică, P. P. Carp este, fără nici o rezervă "cel mai reacţionar dintre reacţionarii de pe vremuri." Vorbeşte şi Peltz de partidele şi guvernele "burghezo-moşiereşti" despre ţara care era condusă de "regi şi lacheii lor", despre fabricanţi care "exploatau până la sânge pe muncitori" etc. Asemenea formule şi alegaţii sunt pe cât de false, pe atât de întristătoare, ele aparţinând unui romancier valoros, şi care, din câte ştiu, a avut de suferit şi el de pe urma regimului comunist. Acest efort penibil de "captatio benevolentiae" urmărea să convingă "forurile" să-l publice şi să-l retipărească aşa cum s-a şi întâmplat. Şi totuşi a susţine că Bacovia "a fost receptiv la năzuinţele maselor şi poezia sa are accente revoluţionare", că G. Topîrceanu, îi iubea "pe cei sărmani şi umili, pe cei exploataţi într-o proastă şi nedreaptă orânduire" sunt afirmaţii care deformează sensul operei celor doi poeţi. Inoportună este şi adeziunea (subînţeleasă) a memorialistului la ideile lui N. D. Cocea (altfel, agent dublu al Siguranţei şi al Moscovei, potrivit lui Petre Pandrea) privind revoluţia bolşevică. "Sunt convins însă - ferm convins că pilda Rusiei revoluţioanre o vom urma şi noi. " într-adevăr, numai că sub tancurile sovietice şi teroarea stalinistă. Sunt numai câteva din acele pete care pun o umbră pe anumite pagini din volumul pe care-l comentez.

Sigur, I. Peltz este un portretist înzestrat, el îmbogăţind galeria celor mai semnificativi scriitori contemporani cu el, uneori e plin de vervă şi de un umor subiacent, însă cred că prefaţatorul ediţiei exagerează când îl consideră "unul dintre memorialiştii de frunte ai literaturii române." I. Peltz merge nu o dată, am spus-o, pe urmele lui Lovinescu din Memorii, e un condeier pasionat, curios de toate, împărţindu-şi viaţa, cum însuşi notează, între masa de scris şi cafenea, de unde şi preferinţa pentru anecdotă şi înclinaţia pentru relatarea fugară, gazetărească chiar superficială (ex. Ionel Teodoreanu). Mai în tot locul, el urmăreşte ideea generoasă de omenie, aproape fără nici un resentiment faţă de manifestările antisemite ale epocii. Copilul evreu din mahalaua Dudeşti care mergea cu Moş Ajunul împreună cu prichindeii creştini, va fi un admirator al lui O. Goga, chiar după ce acesta intrase adânc în politică şi încă una de extremă dreaptă. Omenia poetului era fără de partid. Modul acesta de a aborda lucrurile caracterizează esenţial amintirile lui I. Peltz, conferindu-le o valoare în plus.



P.S.: Atrag atenţia că pe copertă apare şi portretul lui Mircea Eliade al cărui nume nu e pomenit niciodată în carte.