Numărul curent: 36

Centenar:
Horia Aramă (1931-2007) de Mircea Opriţă

Horia Aramă şi-a început cariera literară ca poet, iar calitatea aceasta îi va marca atât povestirile, cât şi romanele de mai târziu. Chiar dacă acestea se înscriu, tematic vorbind, în genul cunoscut sub numele de science-fiction. Un gen care se rezumă adesea la prezentarea unui spectacol anticipativ printr-o scriitură exactă, "terestră", câteodată chiar dezordonată. La fel ca Vladimir Colin, Aramă n-a pătruns pe terenul SF doar ca să exerseze lejer printre ideile-şablon şi motivele patentate ale genului. El nu este un autor oarecare, ci un scriitor veritabil, care revarsă peste clişee emoţie şi talent. Le însufleţeşte, le dă consistenţă, le inserează într-un peisaj omenesc.
Există în sumarul volumului intitulat Moartea păsării-săgeată (1966), povestiri de un lirism difuz, neostentativ. Textele se "încălzesc" mai greu decât în cazul autorilor specializaţi, epicul demarează leneş şi evoluează o vreme (dintr-o abilitate tactică) pe un teren relativ plat, înainte de a prinde momentul urcuşului vertical, spre simbol. Tablourile au nevoie de acumularea unui mare număr de amănunte din sfera banalului cotidian. Printre ele, poezia ideilor SF se strecoară însă tenace, concentrân­du-se în albia principală spre final.
Horia Aramă elaborează apoi, în }ărmul interzis (1972), un roman compozit, unde combină - prelucrate în regim SF - trei mari teme ale literaturii fantastice: migraţia conştiinţelor (un fel de metempsihoză recondiţionată "ştiinţific"), creaţia artificială (Homunculus) şi "tinereţea fără bătrâneţe" (varianta târzie a motivului, cu o rădăcină folclorică şi alta în Faust-ul goethean). Caracterul ambiţios al lucrării priveşte nu numai fuziunea tematică pe care o încearcă, avantajată de garanţiile unor izbânzi literare anterioare, ci şi formula stilistică. Autorul şi-a plasat experimentul sub semnul complexităţii. Aventura insolită îşi caută suportul în normalitatea unor scene profund realiste. Pagina de ponderată exaltare metaforică alunecă fără stridenţe spre mai sobra meditaţie etico-filosofică. Pasajele de atmosferă coexistă cu cele de investigaţie psihologică. Soluţii de o surprinzătoare originalitate estetică alternează cu clişeele unei acţiuni de tip poliţist. Sub o mână mai puţin expertă, rezultatul ar fi fost un eşec. Horia Aramă mizează însă pe dozaj, obţinând echilibrul acestui material eterogen. O tensiune a relatării, a faptului de conştiinţă "trăit", străbate până şi fragmentele eseistice, armătura "teoretică" a romanului.
Subtilităţi de scriitură găsim şi în microromanul Verde Aixa (1976), inclusiv imagini de o extravagantă poezie cum e plantarea, la propriu, a unui corp omenesc în solul unei planete "inteligente" care îl transformă, văzând cu ochii, într-un copac cu reminiscenţe umanoide. Faţă de romanul anterior, psihologiile sunt mai liniare, fără mister, acţiunile previzibile - lucruri cerute de logica strictă a unei simplificate aventuri cvasipoliţiste. Motivul planetei populate de vegetaţie raţională vine dinspre povestirea lui Vladimir Colin Broasca. În contextul luptelor sofisticate pe care pădurea, spre a-şi apăra integritatea ameninţată, trebuie să le dea cu diverşi invadatori antropomorfi şi neantropomorfi, această idee urcă însă până la mai vechea Bucolică a lui A. E. van Vogt. Horia Aramă are meritul de a fi dat aici o acţiune tensionată, sub semnul terorii produse de dispariţia treptată, în condiţii enigmatice, a mai tuturor pământenilor debarcaţi pe Aixa. Arma infailibilă a pădurii este un produs cameleonic ce ia formă umană pentru a se putea infiltra nebănuit între invadatori. Din nevoia unei mici lovituri de teatru, creatura se va contamina în final de sentimentele omeneşti ale vânatului său. Ceea ce în principiu nu e rău, ca soluţie estetică, dar în roman convinge mai puţin.
Colecţionarul de insule (1981), Insulele fericite (1986) şi O insulă în spaţiu (1991) constituie părţi ale unui inteligent eseu despre utopie, redactat cu mijloacele prozei mai curând decât cu cele ale criticii literare. Figuri reale şi imaginare au în egală măsură acces la statutul de personaj în această amplă, documentată, savant-ironică şi multiplu faţetată construcţie, parţial exegetică, parţial epică, din moment ce - un exemplu la întâmplare - scrisoarea prin care vârstnicul Bernardin de Saint-Pierre "acceptă" mâna tinerei domnişoare Félicité Didot (îndată după succesul romanului Paul et Virginie) o putem vedea fără nici o dificultate ca un remarcabil document utopic, completând în acest sens mărturii produse, bunăoară, de un Raphael Hythlodaeus sau de Lemuel Gulliver.
într-o recentă carte de memorii, Horia Aramă lăsa să se înţeleagă că omul şi opera ajunseseră în faţa unui final. O anticipaţie funestă, dar lucidă în fond şi coborâtă în normalitatea spre care scriitorul şi-a îndreptat mereu motivele scrisului său, oricât de extravagante vor fi fost ele într-o panoplie simbolică a SF-ului. "Omul care are timp" rămâne de-acum înainte suspendat într-un timp anume, al scrisului, şi în memoria cititorilor.