Înapoi la pagina curenta

Contrafort:
Holendermarsch de Mircea Mihăieş

Ioan Holender este un personaj ce nu trece neobservat. E – în percepţia mea – un amestec de competenţă şi îngâmfare, de bavardaj şi asiduitate, de insolenţă şi destoinicie, de farmec şi contondenţă, de candoare şi agresivitate.

Fostul director al Operei din Viena are ceva din impetuozitatea involuntar comică a unei locomotive cu aburi ce trece pufăind printr-o haltă părăsită. Vanitos nevoie mare, s-a aflat, de-a lungul vremii, în centrul a nenumărate încleştări. Adoră să epateze, să ia peste picior, să „se dea rotund”, cum se spune în iubita lui Timişoară. Holender nu e critic şi analitic – aşa cum o arată intervenţiile sale –, ci brutal. Nu demonstrează, ci aruncă în obrazul preopinenţilor vorbe şfichiuitoare. Jucător de tenis, preferă smash-ul şi lovitura directă. Nu se încurcă în strategii subtile, ci „bubuie” mingea în terenul adversarului.

Există şanse ca omul să te cucerească – dacă-ţi place stilul abrupt, fanfaron, logoreic şi infatuat Dacă nu, treci pe partea cealaltă a străzii, ridicând din umeri. Într-adevăr, cum să pui alături meritele incontestabile repurtate timp de două decenii la Opera din Viena şi frecventele lui „ieşiri în peisaj”, mustind de otravă şi resentiment? Neobosit detractor, oferă în ultimii ani imaginea unui ins ce se agită haotic, frustrat pesemne că nu se mai află sub luminile rampei. În loc să fie fericit cu poziţia înaltă din istoria artei muzicale europene, o coardă morală greşit acordată îl trage spre gâlceavă, zâzanie, conflict, vrajbă.

Cel mai recent raid al lui Ioan Holender prin magazinul de porţelanuri îl vizează pe unul dintre marii artişti de azi, Andrei Şerban. Extraordinarul regizor şi om de cultură se vede pus cu genunchii pe coji de nucă tocmai în momentul când cariera lui a atins apogeul. Seria neîntreruptă de triumfuri în mari teatre ale lumii a fost completată de montările excepţionale de la Cluj, Iaşi şi Bucureşti. Într-o polemică iscată din senin, la doar câteva zile după premiera, la Opera Naţională din Bucureşti, a Luciei di Lammermoor, Ioan Holender a găsit potrivit să-l minimalizeze pe Andrei Şerban într-un limbaj mai degrabă necuviincios decât profesionist. A denunţa „fanteziile domnului Şerban”, „proza vorbită şîntinsăţ peste partitura muzicală”, „năzbâtiile sale aberante şi nemuzicale” e, în cel mai bun caz, o dovadă de imprudenţă: cum altfel poate fi descris, decât ca „fantezie” şi „năzbâtie” gestul de a se urca, el însuşi, cogeamite directorul, pe scenă, pentru a fi vizitiul Annei Netrebko, la Opernball-ul viezez din 2007?! Cu atât mai mult cu cât prestaţiile de „cântăreţ” ale d-lui Holender sunt, după gustul meu, burleşti (verificaţi, vă rog, pe YouTube!).

A afirma că Andrei Şerban e un regizor expirat, care „de mai bine de zece ani nu a mai fost angajat nicăieri în lume” îl descalifică iremediabil. Mi-e greu să cred că informatul domn Holender n-a auzit măcar de montările recente de la Opera Garnier din Paris cu Italianca în Alger sau de extraordinarul Unchiul Vania, montat la Teatrul de Artă din Moscova. „Calomniază, calomniază, tot va rămâne ceva”, spune un personaj rossinian, Don Basilio. Nu miaş fi închipuit că ditamai ex-liderul Operei din Viena va împrumuta cu o asemenea fervoare costumul detestatului personaj. Realizările propriu-zis estetice ale lui Holender nu există. Dl. Holender a avut exclusiv izbânzi manageriale. În schimb, triumfurile lui Andrei Şerban sunt atestate de succesul durabil al montărilor sale, care au încântat zeci, sute de mii de oameni.

Imundul atac la adresa marelui artist e flancat, ca într-o colecţie de otrăvuri rău distribuite, de o serie de insinuări şi denunţuri. În ea sunt prinşi, de-a valma, balerinii Johan Kobborg şi Alina Cojocaru, mama mezzosopranei Bruna Baglioni, în calitatea ei de impresar (!), regizorul Marcello Mottadelli („ilustru necunoscut”, în opinia d-lui Holender). Deasupra tuturor, flancată de doi miniştri ai Culturii, Corina Şuteu şi Ionuţ Vulpescu, tronează, în „lista infamiilor”, Beatrice Rancea. Directoarea actuală a Operei Române se face vinovată de „aducerea” lui Andrei Şerban de la Iaşi la Bucureşti. Sugestia subtextuală e că regizorul care a montat pe marile scene ale lumii avea nevoie de confirmarea Iaşiului, pentru ca apoi, ca umil provincial „cu pile”, să fie băgat pe uşa din dos la Opera din Bucureşti... Straniu fel (ca să mă exprim ca la Viena) de a judeca lumea.

Din denunţul spumegând al d-lui Holender ar merita discutat un singur aspect (asupra căruia domnia sa nu insistă, de altfel): cel referitor la balerinii Johan Kobborg şi Alina Cojocaru. Batjocorirea celebrului cuplu de dansatori, într-un puseu de invidie profesională şi izbucniri naţionaliste, a aşezat o pată de neşters pe obrazul multora dintre angajaţii instituţiei bucureştene. Nu cred că „pacificarea” reuşită de Beatrice Rancea s-a produs în modul cel mai raţional şi onest cu putinţă. Important însă e că s-a pus capăt unei infamii, unei răbufniri necontrolate de xenofobie şi antioccidentalism (pe care le vedem în aceste zile, la scară naţională, în confruntările dintre politicieni şi cei care protestează în numele valorilor morale). Nimeni nu observă că alungarea faimoşilor dansatori le-a provocat un rău incomparabil mai mare iubitorilor de balet din România decât balerinilor înşişi.

Nu ştiu ce l-a iritat pe vajnicul duelist vienez. Probabil constatarea că există viaţă şi după Holender. Atacul său ne comunică un lucru dezolant: că, în ciuda deceniilor petrecute departe de „neantul valah”, reflexul „de a lua în balon” – ce caracterizează plaiurile noastre mioritice – i-a rămas intact. Faptul că la Staatsoper ori la Scala (după cum jubilează dl. Holender) n-a fost abolit „mercurialul” şi că, în ciuda prestaţiei ori a faimei cântăreţilor, onorariile nu pot depăşi anumite sume spune un singur lucru: că aşa-numita „cotă de piaţă” e ignorată sau măcar împinsă în planul al doilea. „Tarifele” italiene ori austriece n-au nicio relevanţă pentru alte instituţii de pe planetă. Prins cu mâţa-n sac, „Holi din piaţa Lahovary” (cum se autodescrie, cu smerenie, dl. Holender) retractează pudic şi patriotard, după ce-l acuzase sfruntat pe Andrei Şerban: „nu ştiu dacă sunt adevărate sumele aberante, care se spune că ţi-au fost plătite în săraca noastră Românie...”

În trecere, dl. Holender le dă câteva scatoalce şi tenorilor Roberto Alagna şi Ramón Vargas – acesta din urmă şi pentru vina de a fi cântat („o tristă prestaţie vocală”) în recenta premieră a Luciei di Lammermoor. E un semn că furia sa are o rază lungă de acţiune, mult dincolo de malurile Dâmboviţei şi ale Begăi. Denunţul sună strident, mai ales prin contrast cu elogiile care au fost aduse spectacolului de importanţi cronicari (ca să nu vorbesc şi de aplauzele ce nu se mai sfârşeau ale auditorilor.) Rândurile lui Gabriel Liiceanu („Mulţumesc, dragă Andrei, pentru sărbătoarea de astă-seară! Excepţional. Îmi dai voie să-ţi mulţumesc pentru formidabilul tău spectacol? Ai reuşit, cred, să ELIBEREZI muzica în toată splendoarea ei, tocmai creându-i acel paradoxal soclu. Mi-ai făcut o seară minunată. Am asistat la un triumf nemaiîntâlnit vreodată la Opera Română şi mă bucuram să fac parte din el, aplaudând la nesfârşit şi ovaţionând laolaltă cu ceilalţi, cu sufletul cuprins de căldura bucuriei înalte. Bucuria superioară. Cred că ai fost fericit. Oricum, mi-ai răspuns la întrebarea ce ne ţine vii: bucuria de a oferi bucurie.”) spun o poveste despre frumuseţe şi înălţare spirituală. Propoziţiile înveninate ale lui Ioan Holender se învecinează cu secvenţa mitocăniei şi resentimentului prin care s-au ilustrat anul trecut angajaţii Operei din Bucureşti. Într-o stranie şi regretabilă simetrie, dl. Holender îi aplică lui Andrei Şerban tratamentul dezonorant – pe care pare să-l deplângă – de care au avut parte Kobborg şi Cojocaru. Şi de care marele regizor a mai „beneficiat” o dată, la începutul anilor ’90, la instigarea unui grup de nulităţi de la Teatrul Naţional. Jalnic. Ruşinos. Deprimant.