Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Himere şi mistere la Gurile Dunării de Radu Cernătescu

A venit poate vremea adoptării de către cultura românească a unui personaj rătăcitor. El este rezultatul intersectării unor realităţi istorice de la gurile Dunării cu fantezia creatoare a Apusului, fantezie exacerbată de trompetele cruciadei a III-a, cunoscută în istorie drept Cruciada Regilor.

O călătorie la capătul lumii, în cetatea Regelui-Preot Ioan

În anul 1389, un cleric olandez pe nume Johannes Witte de Hese, pleacă din Utrecht în pelerinaj la Ţara Sfântă. Călătoria lui la Ierusalim s-a prelungit însă, după propria-i relatare, cu vizitarea Egiptului, Etiopiei, Indiei şi a altor locuri ce transcend lumea reală şi ţin de imaginarul medieval, fabulos şi fantast. Aşa ajunge preotul pelerin dincolo de orizontul lumii locuite, la poalele Paradisului (radix Paradisi), cu o escală pe insula la fel de fabuloasă a comunităţii creştine din India, fondată de legendarul Apostol Toma. Ceea ce ne interesează însă pe noi aici este vizita pe care călătorul olandez pretinde că a făcut-o unui monarh şi sacerdot, numit „Iohannis Presbyter Maximus”, în capitala imperiului său, situat undeva în Estul Europei.
Cunoscută sub numele de Călătoria la Ierusalim şi în diverse părţi ale lumii (Itinerarius a Ierusalem et diversas partes mundi)1, povestea preotului Witte de Hese a fost scrisă în jurul anului 1400 şi a circulat în numeroase còpii manuscrise, demonstrând încă o dată interesul Occidentului pentru acest personaj ficţional, care îmbogăţise deja imaginarul european cu figura unui monarh creştin, fabulos de bogat, coborâtor din Regii magi, domnind el peste un popor negru şi creştin, undeva prin Răsăritul Europei. Îl întâlnim, semn că e încă viu şi dornic să ne spună ceva, în prelucrări livreşti, muzicale şi chiar filmice, de la Wolfram von Eschenbach, Johann Strauss-fiul şi René Guénon, până la serialul Indiana Jones. Prezentat, nici mai mult, nici mai puţin, decât descendent din Regii Magi în Cronica (1145) lui Otto von Freising, nepot al lui Parzival la von Eschenbach (c. 1200), personajul nostru a fost „cel mai bogat şi mai puternic rege” al lumii medievale, cum o spune Ariosto în Orlando furioso (1516). Esenţializând, în imaginarul medieval, el era „preotul Ioan, prin graţia divină a tot stăpânitor (Johannes presbyter, divina gratia Dominus dominacium omnium)”, un „rege al regilor (rex regum)” ce domnea peste Armenia şi India (rex Armeniae et Indiae), cum se spune în anonimul Tractatus pulcherrimus (sec. XV).
Cuprinşi de febra întâlnirii acestui monarh negru, exploratorii portughezi ajung să îl caute şi în Africa, acolo unde hărţile lui Ortelius, Hondius şi Blaeu localizează un „Imperiu al Preotului Ioan” (Presbiteri Iohannis sive Abissinorvm Imperium). Îndepărtarea mitului în timp şi spaţiu de continentul european se explică prin continuul câştig de cunoştinţe geografice ale omului medieval. Tot astfel se explică şi treptatul proces de înnegrire pe care îl suferă Rex Ioannes. Iniţial, în vremea când un „rege Iohan” apare în Parzifal (cca. 1200), personajul nostru era pe jumătate alb, pe jumătate negru, fiind fiul unui „bălţat” rege Feirefiz, a cărui faţă „E neagră şi-albă la culoare/ Ca pergamentul când e scris” (I, 11- 13).

Un personaj orfan bântuie Occidentul
De opt veacuri încoace acest personaj bântuie cultura europeană. Nu l-a revendicat nimeni, nu l-a adoptat nicio cultură, nu l-a înfiat niciun popor şi, ca orice relict fabulos, el încă aprinde imaginaţia multor autori. Îl întâlnim, aproape de noi, în romanul Voievodul ţiganilor (A Cigánybáró, 1885), al scriitorului maghiar Jókai Mór. De aici, personajul a trecut în opereta cu acelaşi titlu a lui Johann Strauss-fiul (Der Zigeunerbaron, 1885) sub forma tânărului nobil care, abia întors din Asia, devine în Banatul Timişoarei voievodul „alb” al ţiganilor.
Romanul popular Viaţa lui Alexandru cel Mare, cunoscut la noi ca Alexăndria, l-a inclus şi el printre personajele sale, în forma „bătrânul rege Ivant”, care stăpânea nu departe de Rai „ostrovul Makaronului”, insula mitică localizată de Densuşianu la gurile Dunării. Cu notificarea că Ivant era forma slavonă a latinescului Iohannis, iar bătrân îl traducea pe lat. presbyter, care are sensul de ‘preot’, dar şi de ‘bătrân’.
În datele lui esenţiale, personajul acesta rătăcitor se rezumă la figura unui enigmatic monarh, fabulos de bogat şi de înţelept, ce domneşte peste un popor negru, adept ca şi supuşii săi al unei schisme creştine, inamic al păgânătăţii, a cărui ţară se numeşte când India, când Arabia, Tartaria, Etiopia etc., acolo unde el deţine şi titlul de Mare Preot, de unde şi numele lui de „Johannes Presbyter Rex”, „emperador Preste Juan”, „Re Prete Ianni”, „Priester Johannes” etc.
Oricât de iluzoriu şi de incredibil pare azi personajul acesta, renumele lui a circulat cândva ca o speranţă prin întreg Occident, reanimând aici zelul cruciadelor şi iluzia unui aliat oriental al creştinărăţii. Foarte probabil, personajul nostru şi mitul fabuloasei sale ţări creştine din Estul Europei a fost colportat chiar de papalitate, cea mai susceptibilă beneficiară a reanimării cruciadelor. Aşa s-ar explica şi apariţia celor peste 100 de còpii ale unei scrisori, chipurile olografe, adresată înainte de cruciada a III-a de Presbyter Johannes „prietenului său” Împăratul Bizanţului Manuel I Comnenul, precum şi tuturor potentaţilor vremii: Papei Alexander III, Sfântului Împărat Roman Fridericum I Barbarossa, Regelui Luis VII al Franţei, Regelui Alfonso Enriques al Portugaliei etc.
Cunoscută azi sub numele De ritu et moribus Indorum, scrisoarea spunea că, domnind Preotul-Rege Ioan peste un mare imperiu creştin schismatic din Orient, acolo unde „mierea curge pe pământul nostru şi laptele abundă”, a ajuns să fie asediat de păgâni şi le solicită Papei şi regilor creştini să i se alăture pentru alungarea necredincioşilor. Veridicitatea scrisorii nu a fost pusă nicio clipă la îndoială. O demonstrează atât Cronica lui Alberic (s.v. la 1165), cât mai ales expediţia pe care Papa Alexander III o finanţează câţiva ani mai târziu, în 1177, când un trimis al său porneşte să-l întâlnească dincolo de „turnul Babel” pe fabulosul „Ioannis Regele Indiei”. Deloc întâmplător, Papa pune în fruntea expediţiei un om de încredere, pe un anume „Master Phillipus”, medicul său personal. Ambasadorul avea asupra lui o scrisoare, datată Veneţia, 27 septembrie 1177, de la „Alexander Episcopus, Servus Servorum Dei” către „carissimo in Christi filio Joanni, illustro et magnifico Indorum Regi”. Despre solul papal, după debarcarea lui undeva prin Ţara Sfântă nu s-a mai auzit însă nimic.
Cât despre scrisoarea acestui Presbiter Ioannis, rex Indiae, ea a circulat începând cu anul 1177 în latină, franceză, italiană şi chiar ebraică. O analiză mai atentă a scrisorii evidenţiază însă la acest oriental o structură mentală tipic occidentală, hrănită nu doar cu termeni alchimici şi de lapidariu medieval, dar şi cu teme şi miteme din legendele despre cavalerii Mesei Rotunde. Unii hermeneuţi au privit scrisorile drept criptice şi chiar au încercat descifrarea „mesajului lor ocult”, alţii au ajuns să le considere simple fabulaţii crescute în marginea mitologiei Sf. Graal. Iată câteva elemente care trimit explicit la legendele despre cavalerii Mesei Rotunde: „La masa noastră mănâncă zilnic treizeci de mii de oameni, afară de cei care vin şi pleacă... Această masă este din smarald preţios şi susţinută de două coloane de ametist. Prin virtutea acestei pietre, nimeni din cei care se aşază la această masă nu se îmbată”2. Sau, reiterând parcă obsesia alchimică a unei speculum secretorum: „Dinaintea porţilor palatului nostru se află pe timp de război o oglindă preţioasă de mari dimensiuni (speculum preciose magnitudinis)”, „oglindă care poate fi văzută de oriunde în toată regiunea. Aşezată acolo cu mare artă şi proiectată cu mare măiestrie, în ea se pot vedea cu uşurinţă toate maşinaţiunile (omnes machinationes) pe care le pregătesc în ţările dimprejur duşmanii noştri”.
Inevitabil, autorul lui Itinerarius s-a hrănit şi el din fabulaţiile celebrei scrisori atribuită Preotului Ioan. Astfel, în palatul imperial pe care îl vizitează Witte, luau masa zilnic „treizeci de mii de oameni, afară de cei care vin şi pleacă”. Mai mult, exista aici şi o masă aurită şi ornată cu pietre preţioase, pe care felurite şi exotice mâncăruri se păstrau nealterate.
Interesantă este însă localizarea pe care Witte o face capitalei imperiului Preotului-Rege Ioan, pe care el o numeşte Edissa, şi care „este situată în partea de sus a Indiei, la capătul lumii (et est sita in superiori India in fine terre habitabilis)”3. La această Edissa, Witte ajunge navigând pe mare doar patrusprezece zile (navigando per xiiij dies, venitur ad civitatem Edissam ubi Presbyter Johannes moratur). Evident, călătorul olandez face aici o confuzie între antica Edessa, capitala Macedoniei, unul dintre importantele centrele medievale ale Greciei şi Edessa Mesopotamiei, „perla Indiei”. Un secol mai târziu, confuzia se va clarifica şi capitala sa Edessa (ciudad de Edicia) va rămâne definitiv parte a unei Indii situată dincolo de regatul amazoanelor, regat aflat, desigur, sub suzeranitatea Preotului Ioan al Indiei (Preste Juan de las Indias). Noua localizare ilustrează continua îndepărtare a mitului de Europa şi ea apare tot într-o carte de călătorii fanteziste, aparţinând spaniolului Gómez de Santisteban, Libro del infante don Pedro de Portugal: el qual anduuo las quatro partidas del mundo, Sevilla, J. Cromberger, 1515.
În ce îl priveşte pe autorul olandez, este evident că el a avut la îndemână un atlas al regiunii Mării Negre, de vreme ce ajunge să facă referire şi la „marele oraş numit Andranopolis (civitatem magnam que vocatur Andranopolis)”, aflat „sub suzeranitatea Preotului Ioan (sub imperio Johannis Presbyteri)”4. Ortografiat într-un alt manuscris Adrianopolis, acest oraş cu „multe case mari şi străzi (domus multum alte, et platee)” este cu siguranţă Adrianopole din „Thratia”, aşa cum apare oraşul macedonean în primele imprinturi ale Cosmogoniei ptolemaice, precum cea din 1486, a lui Johann Reger. Se spune aici, într-un Registrum alphabeticum, că Adrianopole este locul în care Apostolul Toma a făcut minuni. Informaţia reapare şi la Witte, certificând astfel că Andranopolisul său este, de fapt, Adrianopolisul Macedoniei, olandezul spunând şi el că „cel dintâi, Sfântul Toma a făcut aici, în Andranopolis, prozeliţi (Andranopolis, quam sanctus Thomas primo ad fidem convertebat)”5.

Intră în scenă un împărat vlah
În opinia noastră, opinie întărită atât de localizarea macedoneană a lui Witte de Hese, cât şi de cea pontică a „insulei bătrânului rege Ivant”, legenda preotului-rege Ioan se cere pusă în strânsă legătură cu ceea ce Occidentul recepta în a doua jumătate a secolului al XIIlea dinspre realităţile sud-dunărene. Nu întâmplător, momentul scrierii epopeii lui von Eschenbach coincide cu ieşirea în prim planul scenei politice a Împăratului Ioniţă Asan al vlaho-bulgarilor (1197-1207), care a avut ca însemne heraldice „două capete de negri” pe scut alb6, şi care provenea din dinastia ţarilor vlahi, întemeiată la sud de Dunăre de fraţii Petru şi Ioan Asan încă de la 1185. Acest Iohannes Rex Bulgarorum et Blachorum a fost receptat de cronicile apusene – a se vedea paralela cu mitul în discuţie – ca, deopotrivă, duşman şi apărător al creştinătăţii, dispunând de oştiri mari şi puternice. Caracterizarea lui ca duşman al credinţei creştine se baza pe informaţiile papalităţii despre schisma grecească a vlahilor şi, mai târziu, a valahilor norddună reni: „şWalathiiţ care deşi după nume se socot creştini ş…ţ, dispreţuiesc biserica romană şi primesc sacramentele nu de la venerabilul nostru frate ş…ţ episcopul cumanilor, care e diecezan al acelui ţinut, ci de la nişte pseudo-episcopi care ţin de ritul grec”7.
În plus, este deja celebră confuzia creată printre cronicarii apuseni de apropierea fonetică a etnonimului blac-blaci, care relua prin neogreacă slavul vlah-vlahi (semnificând ‘latin’), de englezul black, ‘negru’ şi de familia nordicelor blac, blak, blackr, omonimie care a condus la ideea unei false negritudini la gurile Dunării. Aici, cronicile străine semnalând încă de timpuriu toponime ca Araby, Maurovlahia, Maurothalassa, Kara Bogdan, Ungriam Nigram ş.a., mergându-se până la exagerări de genul: „poporul de acolo este negru ca etiopienii (quod populus est colore fusco, velut Etiopes)”8. Mai mult, întâia consemnare a Valahiei sud-dunărene în poezia cultă a Evului Mediu, făcută pe la 1180 de istoricul-poet Gottfried din Viterbo9, vorbeşte în versul 167 de o „Blachinam” aflată in vecinătatea bulgarilor (Bulgaros) şi a grecilor (Grecos). Greci care îi numeau pe vlahii sud-dunăreni mavrovlahos, adică ‘vlahii negrii’ (tc., karavlasi), pentru a-i deosebii de cei norddună reni, numiţi „vlahii albi”. Cât despre fabuloasele bogăţii ale acestei Indii Pontice, tot din perspectiva Occidentului, a se revedea strofa 48 dinNibelungenlied, cu marginaliile lui Hasdeu10.
În contextul negritudinii de la gurile Dunării, localizarea „macedoneană” a capitalei regeluipreot Ioan, făcută de de Hese, poate fi o dovadă că Occidentul nu uitase că imperiul vlaho-bulgar al lui Ioan Asan II cucerise la 1230 Adrianopole şi toată Macedonia. Indigenizarea personajului rătăcitor poate continua cu elemente din domeniul heraldicii. Iniţial, în vremea în care un „Rex Ioannes” apărea în Parzifal, epopeea lui von Eschenbach, scrisă pe la 1200, peronajul era pe jumătate alb, pe jumătate negru, fiind fiul unui „bălţat” rege Feirefiz. Prosopografia în alb şi negru a descendenţilor lui Feirefiz ar putea fi aici ecoul culorilor de pe blazonul casei domnitoare a Asăneştilor: negru (sable) pe scut alb (argent). Culori ce semnifică în limbajul heraldicii credinţa şi necredinţa, numai bune pentru a fi asociate unui rege schismatic.
La umbra acestui blazon, un personaj fabulos încă îşi caută identitatea.

Note:
1 ediţia critică, S. D. Westrem, Broader Horizons. A Study of Johannes Witte de Hese’s Itinerarius and Medieval Travel Narratives, Medieval Academy, Cambridge, 2001.
2 „huius lapidis virtus neminem sedentem ad mensam permittit inebriari” – apud Fr. Zarncke, Der Priester Johannes, în Abhandlungen der philologischhistorischen Classe..., VII, Leipzig, 1879, p. 918.
3 cf. S. D. Westrem, op. cit., p. 133.
4cf. idem, p. 130.
5ibid.
6cf. Ritter, apud B. P. Haşdeu, Istoria critică a românilor, în ed. Minerva, Bucureşti, 1984, p. 138.
7Scrisoarea Papei Gregorius IX către Prinţul Béla al Ungariei, 14 nov. 1234, în Documente privind istoria României, Seria C, Bucureşti, 1951, p. 126.
8 Ademarus Cabannensis, Chronicon, III, în ed. Le Mans, Ed. Monnoyer, 1897, p. 152.
9cf. Gotifredus Viterbiensis, Gesta Henrici sexti, în Mon. Germ. Hist., XXII, Hannoverae, 1878, p. 338.
10 B.P. Haşdeu, op. cit., p. 142 sq.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara