Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Eseu:
Henric al V-lea – o comedie de Horia Gârbea

Nici una dintre piesele lui Shakespeare, atît de bogate în acțiuni paralele, încît e de mirare că un singur om le poate cuprinde și controla, nu are atîtea straturi ca Henric al V-lea. Varietatea acestei capodopere dramatice, dar și lirice, este atît de mare încît frizează prolixitatea și e de înțeles că unele montări au renunțat la anumite părți ale piesei pentru a realiza spectacole pe un text mai „organic“, cel rămas după tăieturi. Esențial însă, în aceste straturi suprapuse, cu transparențe diferite, sînt doar două tipuri de text dramatic, întrepătrunse: un poem eroic, măreț și care ar fi fost capabil să se susțină prin el însuși, și o comedie formată din secvențe legate, uneori forțat, alteori vag, de acel poem, prin personajul central.
Avem așadar, față de trunchiul dramatic principal și care se poate rezuma hollywoodian în cele 15 cuvinte canonice, numeroase ramuri, mai mult sau mai puțin roditoare. În esență: „Henric al V-lea pleacă să cucerească Franța și cîștigă bătălia de la Azincourt în ciuda unei inferiorități zdrobitoare.“
Dramatic, acest unic fir principal e suficient. Francezii, conduși de un rege mărginit și delăsător, un Delfin victimă a propriei aroganțe, un conetabil prea sigur de sine, nu-și pun nicio clipă problema că vor pierde în fața unor stafii nemîncate, la care pînă și caii sînt pe punctul de a sucomba de inaniție, și al căror moral e la fel de subnutrit ca trupul:

Scheletele din insulă se sperie
De propriile-oseminte și-mpânzesc
Câmpia dimineții. Morți de frică,
Zdrențele lor de steaguri doar ce-atârnă,
Aerul nostru cu dispreț le-agită.
(…) mârțoagele își lasă
Țestele-n jos, slăbite, ochi pieriți,
Și care zemuiesc, buze pălite
Cu ierburi molfăite pe zăbale.
(IV.2.)

La fel ca de alte ori, nenumărate, Shakespeare știe că rețeta dramaturgului de succes și care nu dă greș niciodată e comedia. Cel tare se umflă în pene, sfidează de la început inamicul, considerat inferior nu doar numeric, ci ca mentalitate. În pragul luptei, el calculează numărul de victime ce revine fiecărui combatant de-al său și cuantumul răscumpărării viitorilor învinși. Ca iepurele care-și savurează anticipat victoria asupra țestoasei, francezii vînd pielea ursului din pădure și, evident, foarte repede, spre hazul galeriei, se acoperă de un ridicol direct proporțional cu ifosele anterioare.
Regele Franței (Carol al VI-lea) cere să-i fie adus „prizonierul“ (Henric) și să se fixeze răscumpărarea:

Loviți ca avalanșa dinspre Alpii
Cei falnici, care scuipă spre vasali,
Vă prăvăliți asupra lui, puternici,
Și aduceți prizonierul la Rouen
În car de luptă.
CONETABILUL: Ce măreț te-arăți!
Îi plâng de milă ce puțini soldați,
Bolnavi, flămânzi în marșurile lor,
Mai are el. Când ne-o vedea armata
Își varsă inima-n adâncul spaimei
Și vrea să se răscumpere pe bani.
REGELE FRANȚEI: Dă-i zor lui Montjoy să îi spună, deci,
Că l-am trimis să știm cât ne oferă
Englezii drept răscumpărare (...) (III.5.)

În pragul luptei, Conetabilul e încă mai încrezut și recurge la figuri retorice pompoase, ca un adevărat Matamore în plin contre-emploi, proferînd amenințări uriașe contrazise de făptura-i scheletică:

Hai să suflăm spre ei – aburul falei
O să-i răstoarne. Nu e îndoială:
Valeții noștri trândavi ori țăranii
Ce mai roiesc pe-aici, fără vreun rost,
Ar fi destul să curețe ăst câmp
De-asemenea mârțoage inamice, (…)
Trompetele să sune
Semnalul de pornire. De-om sări
Asupra lor, ca un vânat vor fi:
Englezii îngroziți s-or tăvăli. (IV.2.)

Evident că, prin contrast, primirea la curtea Franței, de către un rege spăsit, a învingătorului Henric (devenit „vrednic frate“), stîrnește rîsul. „Bucuria“ de a vedea „oaspetele“ care tocmai a snopit trupele franceze trebuie să fi fost teribilă:

REGELE FRANȚEI: Vrednice frate ce-ai venit din Anglia,
Mă bucur să te văd. Bine-ai venit!
Urez doar bine nobililor Angliei.
REGINA ISABELA: Să fie fericită întâlnirea
Cum fericiți, frate englez, simțim
Doar bucurie să te-avem aici. (V.2.)

Dacă și acțiunea principală, în principiu eroică, e comică, celelalte acțiuni paralele sînt explicit de tot hazul. E vorba mai întîi de interlopii Nym, Pistol și Bardolph, înrolați în oastea engleză pentru a se ține de furtișaguri. Apoi de căpitanii Fluellen, Gower, Jamy și Macmorris, fiecare cu graiul lui. O sursă de comic tipică este reunirea celor patru reprezentanți ai Britaniei: galez, englez, scoțian și irlandez. În special, Fluellen, galezul, care face și numeroase erori de limbă, e sută la sută un personaj de comedie, cu toată cinstea și implicarea lui în lupte. Și cînd refuză să pună vorba bună, cerută de Pistol, pentru Bardolph, ce urmează a fi spînzurat pentru furtul unei „iconițe“, Fluellen poate stîrni rîsul. Compararea lui Henric cu Alexandru Macedon, pe temeiuri cam vagi, este nostimă:
FLUELLEN: Alexandru – cum știe Domnul și o știi și tu – în turbarea sa, în furie, în nestăpânire, în colericism, în nazuri, în neplăcere, în indignare și fiind de asemenea puțin luat în freză, vezi ghini, l-a ucis pe șel mai bun prieten al său, pe Cleitus.
GOWER: Regele nostru nu-i ca el: el nu a omorât niciun prieten de-al său.
FLUELLEN: Nu-i frumos, ține minte matali, să-mi iei, vezi bini, vorba de la gură înainte ca s-o sfârșesc. Eu vorbesc în paralelisme și comparații. Așa după cum Alexandru l-a ucis pe prietenul său Cleitus, având la bord ceva bere și ceva pahare, tot așa Harry Monmauteanul, fiind în tăte mințile și cu județul bun, l-a omorît pi cavalerul cel gras care purta vestă de-aia dublă. Era plin de poante, bancuri, șmecherii și batăi di joc. I-am uitat numele.
GOWER: Sir John Falstaff.
FLUELLEN: El îi așela. Îți zic eu că oamenii născuți la Monmouth, așeia-s strașnici. (IV.7.)
De la umorul bădărănesc al lui Pistol et comp. și de la cel cazon al căpitanilor, Shakespeare trece brusc la hazul mai rafinat, bazat tot pe inadecvări lingvistice al capetelor încoronate. Într-o scenă inserată brusc în actul III, Prințesa Catherine, fiica regelui Franței, vrea să învețe englezește de la doamna de onoare Alice. Scena aceasta de dialog feminin și comic, vine ca un contrapunct la cele de război. Catherine, fiica regelui Franței, oferită de soție lui Henric, dorește să învețe engleza în vederea eventualei căsătorii, improbabile cînd Henric se luptă împotriva francezilor, dar care se va face. Alice nu cunoaște bine limba engleză și va comite numeroase greșeli. Franceza atribuită de Shakespeare celor două e și ea aproximativă, de unde umorul. În toată scena, Alice pronunță „de“ (pronunția franceză pentru des = niște, articol nehotărât la plural) în loc de „the“, articolul hotărît în engleză:
CATHERINE: Dites-moi l’Anglais pour le bras.
ALICE: Niște braț, madame.
CATHERINE: Et la coude.
ALICE: Niște cot.
CATHERINE: Niște cot. Je m’en fais la répetition de tous les mots que vous m’avez appris dès à présent.
ALICE: Il est trop difficile, madame, comme je pense.
CATHERINE: Excusez-moi, Alice, écoutez: niște mâini, nește dește, niște unghii, niște braț, niște bot.
ALICE: Niște cot, madame.
Mai tîrziu, Catherine se află într-o nostimă dificultate:
CATHERINE: Ainsi dis-je: niște cot, niște rât și niște halcă. Comment appelez-vous le pied de la robe?
ALICE: Footul, madame, și puala.
CATHERINE: Footul și puala. O Seigneur Dieu! Ils sont nots de son mauvais, corruptible, gros impudique, et non pour les dames d’honneur d’user (…). Foh! footul et puala! (III.4.)
În franceză, pronunția cuvintelor „foot“ și „gown“ i se pare Catherinei apropiată de „foutre“ și „con“ (a face sex și vagin), ceea ce o oripilează. Traducerea a adaptat textul la situație.
La final, Henric însuși, făcînd curte Catherinei, devine din nobilul învingător de la Azincourt care poruncește: Toți oamenii s-omoare prizonierii. (IV.6.), un amorez comic. Dar nu uită gîndul la succesiune:
REGELE: (...) Dar acum promite-mi, Cati, că îți vei face datoria în ceea ce privește partea ta franțuzească a băiatului. Iar eu îmi dau cuvântul de rege și de burlac pentru jumătatea mea englezească. Ce zici, la plus belle Catherine du monde, mon très chère et divine déesse?
CHATERINE: Vostră Majestée osedă destul franceză pentru a da peste cap pe cea mai sage damoazelă care este en France.
REGELE: Uf, să-mi bag picioarele-n franceza mea de baltă! Pe cuvântul meu, în englezește, curat: Cati, te iubesc. (V.2)
Pe scurt, Henric al V-lea este o reușită comedie de William Shakespeare, una cu happy-end nupțial: Eu către Cati voi jura, ea mie, /Ținute fie toate, pe vecie! (V.2.).

(Traducerea citatelor de Horia Gârbea, din William Shakespeare, Henric al V-lea, în Opere, vol. XII, în pregătire la Editura Tracus Arte. Ediție coordonată de George Volceanov.)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara