Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Istorie:
Hasdeu și structura Istoriei critice a românilor de Ovidiu Pecican

Până la Hasdeu nimeni nu a experimentat în istoriografia noastră structura în rețea a unei reconstituiri de tip sinteză (sau de orice alt tip). Inovația era majoră și, la vremea ei, a putut părea o excentricitate; probabil și mai târziu, de vreme ce nimeni nu s-a simțit chemat să preia sugestia și să încerce să o repete sau chiar să o ducă mai departe. Fiind legată de numele și de faima – extravagantă, datorită stilului polemic neinhibat, a erudiției indiscutabile, copleșitoare, a amplelor deschideri înspre diverse domenii și mai ales a spiritismului din ultima perioadă de creație – lui B. P. Hasdeu, probabil că forma respectivă de organizare a materialului istoric a părut prea exotică și personală.
Istoricul nu a ajuns la ea întâmplător și nici din excentricitate. Apelul la o asemenea soluție se datorează formulei în care, gazetar activ fiind, cu o experiență în domeniu formată chiar prin publicarea mai multor reviste de istorie (precum „Foaea de storia română“, 1859, „Foiță de istorie și literatură“, 1859, „Arhiva historică a României“, 1865 – 1867) și cu o atenție mereu trează la adresa receptivității publicului (de care depindea, la urma urmei, reproducerea capitalului investit și obținerea profitului, ca întreprinzător privat în domeniul ziaristicii), Hasdeu a încercat, inovativ, să aplice materiei istorice logica și suspansul din domeniul, foarte la modă încă, pe atunci, al romanelor în foileton. El apela, așadar, la un model literar; unul ce făcuse și continua să facă vogă în Occident, mai cu seamă în Franța, unde Alexandre Dumastată l, Paul Féval, E. Sue, Michel Zévaco și alții câștigaseră nu numai atenția trează și adeziunea entuziastă a publicului cititor, ci și sume considerabile de bani, tocmai pornind de la prelucrarea – beletristică, însă, în forma romanului – a unor episoade de istorie națională.
De ce este nevoie pentru a scrie un foileton izbutit? După G. Călinescu, „Imaginația curată exercitează însușirea epică și dă acel interes acut pe care omul îl are pentru orice visare. ș...ț se cere... repeziciune, promptitudine a imaginației și darul de a întrevedea în cursul improvizației liniile organizației viitoare șa materialului – n. O. P.ț” (G. Călinescu, „Foiletonul nostru”, în Opere. Publicistică IV (1939), ed. de Nicolae Mecu, București, Academia Română & Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2007, p. 176. Textul a apărut inițial în „Jurnalul literar“, an. I, nr. 6, 5 februarie 1939, p. 4, semnat Aristarc). Dacă autorul nu s-a înșelat, atunci este limpede din ce motiv o asemenea soluție publicistică trebuia cu necesitate să îl ducă pe Hasdeu, în cele din urmă, către îndepărtarea de terenul demonstrațiilor bine întemeiate și argumentate, purtându-l către extravaganțele interpretative. Dinamica epică a relatării, nevoia de efecte care să surprindă și apelul la imaginație peste marginile admise nu puteau cu niciun chip să întărească soliditatea demersului, chiar dacă îi creșteau, indubitabil, farmecul prozastic.
Hasdeu nu ignora deloc setea românilor, manifestată frenetic după unirea lui Cuza și în preajma viitoarei desprinderi de sub tutela sultanului a Principatelor Române, de a avea la dispoziție o reconstituire integrală, de la origini până la zi, în formă sintetică, a istoriei naționale. El era însă conștient, totodată, că a repeta reconstrucția istoriografică a lui Mihail Kogălniceanu sau altele asemenea în ton, formulă și conținut ar fi fost prea puțin și inadecvat. De aceea, întemeindu-se pe o bună cunoaștere a disciplinelor auxiliare ale istoriei, pe accesul la o serie de documente noi, dintre care chiar el publicase câteva volume – în „Arhiva istorică a României“ – și pe flerul lui detectiv, a decis să vină cu analize aprofundate, capabile să surprindă ineditul pasionant, atractiv, spectaculos din istoria românească, să o înnobileze și să o împrospăteze pe aceasta, aducând-o la nivelul unei lecturi pasionate cum numai maeștrii romantici francezi (Jules Michelet și Edgar Quinet sau Augustin Thierry) și câțiva specialiști germani într-ale genului (Ranke și Mommsen, în primul rând) știuseră să o facă.
Așa se face că Istoria critică a românilor a fost publicată inițial în pagini de revistă, capitol de capitol, modul după modul, vreme de doi ani de zile. „... Ne-am crezut datori a da fiecării porțiuni mai substanțiale a vastului întreg atâta obiectivă rotunjeală, încât să poată fi considerată ca o cămăruță gata de locuit, pe când celelalte se mai lucrează...”, mărturisea Hasdeu la începutul lucrării. Fapt neașteptat, care depășește orizontul în care și-a gândit autorul acțiunea creatoare pe etape, șlefuind părțile considerate autonom pentru a le insera ulterior într-o structură de tip fagure, această concepție își vădește abia acum, după experiențele relativismului istoriografic și ale abordării trecutului într-o paradigmă postmodernă, actualitatea și singularitatea în peisajul istoriografiei noastre moderne. Concepția monadică, a întregului alcătuit din moduli distribuiți în rețea, nu anulează însă, în intenția auctorială, în niciun fel, vocația și aspirația sintezei. „...Numai sinteza verifică în istorie rectitudinea analizei... Ne-am ferit a neglege ș= neglija – n. O. P.ț partea sintetică a sarcinii. Fiecare episod, fiecare paragraf, fiecare capitol sunt urmate de câte o sinteză, din ce în ce mai abundente”.
Modalitatea hasdeană și-a vădit avantajele și într-o etapă ulterioară apariției fiecărui episod în publicistica vremii. Ea i-a permis să se oprească acolo unde a socotit potrivit sau unde alte priorități i-au blocat proiectul fără ca acest fapt să altereze valoarea și, mai ales, forța sugestivă și evocatoare, viziunea asupra trecutului pe care lucrarea le angaja. Concepția despre sinteză a lui Hasdeu avea, după cum rezultă din fragmentul mai sus citat, nu doar componenta de a aduce împreună rezultatele sondajelor istoriografice asupra trecutului, ci și un aspect formal: punerea împreună a diferitelor „secțiuni” – modulele, monadele istoriografice, studiile alcătuitoare – care, luminând deopotrivă, din unghiuri diferite, reflectate reciproc, trecutul românesc, să prilejuiască scoaterea la iveală a unor adevăruri neașteptate.
Structura monadică a lucrării hasdeene nu vine, așadar, dintr-o înțelegere leibniziană a misiunii reconstitutive a istoricului. Nu prioritatea unei ordonări raționalizante este cea care determină alegerea autorului. Dacă da, acest lucru a trecut necomentat. Principalele reproșuri care i s-au adus țin de sublinierea acordării unui rol prea accentuat impulsurilor și elanurilor de tip romantic, imaginației dezlănțuite, insuficient controlate prin demonstrații bazate pe surse satisfăcătoare, confirmate, printr-o cazuistică mulțumitoare din punct de vedere cantitativ și calitativ. „Un spirit neastâmpărat ca al d-lui Hasdeu, spirit făcut pentru generalizări și sinteză, iar nu pentru detaliuri și analiză, nu putea să ia altă cale”, crede George Panu (Amintiri de la Junimea din Iași, ed. de Z. Ornea, București, Ed. Minerva, 1998, p. 634.). Memorialistul se îndoiește retrospectiv – pe baza demonstrațiilor făcute chiar de el, în epocă, asupra textului hasdean – că Hasdeu, o minte sintetică excelentă, ar fi avut răbdarea și meticulozitatea necesare analizelor de detaliu. Reproșul reprezintă unul dintre vârfurile de atac ale pozitivismului la adresa pretențiilor științifice și a metodelor istoriografice anterioare, în principal romantice. Panu explică: „Nu orice om cult poate generaliza, cu atât mai puțin poate scoate din analiză o sinteză: sunt spirite analitice, sunt și spirite sintetice, fiecare cu defectele lor. Un spirit analitic devine inutil când se pierde în detalii mici, când preface în pulbere obiectul pe care îl analizează. Metoda sintezei este mai periculoasă, căci ea presupune o sumă mare, bogată de fapte observate și o riguroasă logică deductivă pentru sintetizare” (ibidem, p. 366). Punctul lui de vedere este cât se poate de rezonabil, chiar dacă rămâne îndoielnică distincția prea netă, dihotomică, între autorul de sinteze și cel de analize de detaliu. În fond, analiza și sinteza sunt componente și etape ale aceluiași proces intelectiv, iar predilecția pentru una dintre cele două componente poate fi compensată, în cazul celeilalte, prin demersuri normate și omologate prin practica științifică curentă.
Problema pare a fi mai degrabă alta, în cazul receptării paniene a istoriografiei hasdeene: situarea în paradigme ale cercetării istoriografice diferite. În timp ce tânărul G. Panu se situa în interiorul modelului criticist, reprezentat la noi de ambianța junimistă, Hasdeu a rămas reprezentativ – chiar și în anii de adeziune la paradigma pozitivist-evoluționistă – tot pentru școala istoriografică romantică. În aceste condiții, nu este de mirare că marilor elanuri și „loviturilor de teatru” epice ale lui Hasdeu din Istoria critică a românilor Panu îi opune exigența unei construcții mai atente la detaliu, la faptul istoric supus impetuoasei interpretări.
Datorită acestei schimbări de accent din discursul junimistului meritele, nu puține, ale sintezei lui Hasdeu rămân nesesizate chiar și după anii scurși între polemicile deceniului 1870 și publicarea în serial a memoriilor lui Panu (curând după 1900).

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara