Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Proză:
Harta ascunsă în petele de pe tavan (fragment) de Gheorghe Schwartz

Câteodată, o clipă ne oferă revelații ce parcă deschid taine din amintiri de mult pierdute.
„Miliardarul neliniștit” Ravel Blok, autoritarul proprietar al concernului Blok, stătea culcat pe spate în cabana găsită ca printr-o nesperată minune divină, atunci când frigul, disperarea și foamea păreau că-l vor învinge. Rătăcit în Munții Cobaltici, cu forțele tot mai scăzute, singur, cutreiera de patru zile un deșert de zăpadă pe o porțiune de teren ce n-o putea regăsi nicicum pe harta primită în agenția de turism de la Lupla. Inițial, grupul a fost format din șase persoane, ei cinci plus ghidul. Plătit regește, acesta s-a făcut nevăzut încă dintr-a treia noapte. (Mai târziu, Blok avea să afle că individul, întradevă r foarte bun cunoscător al locurilor, se angaja să ducă grupuri de călători prin atât de periculoasa trecătoare Lapitz, dar cerea plata înainte, o plată destul de pipărată. Pe urmă, îi rătăcea pe cei ce lau angajat prin coclauri, de unde păcăliții era foarte puțin probabil să mai poată ieși singuri. După care îi părăsea, având grijă să le ia ori să le distrugă orice aparat cu care ar fi putut reface legătura cu civilizația. Ravel Blok avea să-l reîntâlnească pe ticălos în piața de pești din San Pedro, unde a alertat autoritățile. Dar până să reacționeze acestea, individul ar fi plecat cu un alt grup de călători prin Trecătoarea Lapitz. Probabil cu un alt grup de viitoare victime… Și foarte probabil, în conivență cu cei ce ar fi trebuit să-l facă de mult inofensiv. După aceea, Ravel Blok nu l-a mai întâlnit niciodată.)
Rămași fără însoțitor, cei cinci au rătăcit la întâmplare mai multe zile, însă de fiecare dată drumurile alese se terminau brusc fie în fața unui zid de piatră, fie la buza unei prăpăstii.
Așa că primul a cedat, după cum era de așteptat, Luk. Luk a fost o matahală de om, doar că avea sensibilitatea unei domnișoare neprihănite. Când au dat de o adâncitură mai ferită de vânt și au făcut popas, Luk, lihnit de foame, la fel ca ei toți, s-a aplecat să bea zăpadă și, de sub omătul curat luat în căușul palmelor, i s-a relevat un cadavru destul de bine conservat de ger. Apoi, săpând în zăpadă, au dat și de alte leșuri, unele mai recente, altele mai vechi. În vreme ce ceilalți se bucurau, sperând să găsească prin rucsacurile morților ceva de mâncat, lui Luk i s-a făcut rău.
Tot ce au găsit comestibil a fost două conserve de carne și câțiva biscuiți. Nici un telefon, nici o tabletă, nici un aparat de emisie recepție, doar carcasa spartă a unui radio Wanderer. Câteva hărți dovedeau că și stăpânii lor au încercat zadarnic să iasă la un liman și că scobitura aceea mai ferită între stânci nu era decât cimitirul pregătit de ticălosul ghid pentru cei ce-l angajau. Au început să mănânce și nici n-au observat că uriașul Luk era prăbușit pe jos. Fără viață. Probabil că priveliștea cimitirului de sub troieni în perspectiva propriului sfârșit a fost prea mult pentru el.
Al doilea a dispărut Robin. Nici el n-a reușit să se depărteze prea mult de sinistra „necropolă”, căzând într-o gaură adâncă acoperită de zăpadă. Și acolo, jos, se aflau mai multe leșuri. Cum a putut fi acoperită gaura aceea cu zăpadă? Cercetând mai atent locul, ceilalți au găsit un strat de crengi peste care s-a depus neaua. Un strat de crengi care nici el n-a putut ajunge întâmplător acolo. Ceea ce i-a alertat pe toți, fiind foarte probabil să se afle în mijlocul și al unor alte asemenea sinistre curse.
Al treilea a dispărut Don. Don chiar a dispărut! Rămași doar trei, au decis să părăsească cât mai repede acel loc macabru, chit că adâncitura ferită de vânt acționa cu forța unui magnet pentru orice rătăcit prin zăpada nesfârșită și atât de agitată de rafalele ce nu conteneau nici o clipă. Pășeau cu cea mai mare grijă, înțepând cu câte o creangă zăpada, testând în felul acesta fiecare metru înainte de a-l călca. Când au ajuns destul de departe pentru a putea crede că au scăpat de cimitirul cu tărâmul posibilelor capcane, Don a trăit un puternic sentiment de descătușare: fără să mai simtă furtuna, a început să chiuie și să alerge ca un copil. Ravel și Bimbo au încercat să-l tempereze, strigându-i că întotdeauna mai există posibilitatea și a unor crăpături adânci acoperite de zăpadă, chiar și fără să fi fost opera unor mâini criminale. Dar Don parcă șia ieșit din minți: chiuind și alergând ca un bezmetic, asemenea unui câine scăpat din lesă, ar fi putut declanșa oricând și o avalanșă. Așa că, în timp ce Don se îndepărta de neoprit, Ravel și Bimbo au continuat să se deplaseze prudent. Don se îndepărtă până ce nu l-au mai zărit. Și nu l-am mai zărit niciodată.
„Parcă am trăi <Cei zece negrii mititei>, a mormăit Bimbo, fără să știe cât adevăr spunea. Bimbo era dependent de medicamentele de care nu se despărțea niciodată, Când își administra doza zilnică se simțea bine, chiar foarte bine. „Mă, tu nu iei decât niște energizante!”, îl luau ceilalți peste picior. Doar că nu era nici pe departe așa. Bimbo a intrat în panică după ce a constatat că, după ce a mâncat câțiva dintre biscuiții găsiți în „cimitir” și și-a luat doza zilnică de leacuri, și-a uitat trusa acolo. O panică pe deplin justificată, după cum s-a dovedit foarte curând. Ravel realiză că dacă se întorc, s-ar putea să-l piardă definitiv pe Don (ceea ce s-a și întâmplat). Dar nici nu putea să-l lase pe Bimbo singur, așa că a decis să se întoarcă și el. Numai că n-au mai găsit „locul blestemat”. „Acum ne-am rătăcit și mai definitiv” se tânguia Bimbo. „Mai definitiv decât ce?”.
N-au mai găsit „locul blestemat”, n-au mai găsit trusa cu medicamente și, după doar două zile, Bimbo a început să aibă halucinații, să fie cuprins de spasme și lui Ravel nu i-a mai rămas decât să-i vegheze ultimele ore. De ajutat nu l-a putut ajuta, însă măcar l-a ferit de spaima de a fi singur, de a fi părăsit…, „de a muri abandonat ca o sălbăticiune”…
Ravel, rătăcit în Munții Cobaltici, cu forțele tot mai scăzute, singur, cutreiera de patru zile un deșert de zăpadă pe o porțiune de teren ce n-o putea regăsi nicicum pe hartă. Între timp, își bătea capul să-și amintească de „Cei zece negrii mititei” și nu reuși să-și aducă aminte cum se termină povestea pentru ultimul „negru mititel”. „Îmi pierd și eu judecata, asemenea bietului Bimbo” și-a spus. Iar când a dat de cabana găsită ca printr-o nesperată minune divină, atunci când frigul, disperarea și foamea păreau că-l vor învinge, a crezut că are și el halucinații. Păi, ceea ce a găsit înăuntru nici nu putea fi realitate.
Ravel Blok n-a izbutit să-și amintească cum se termină istoria „celui de-al zecelea negru mititel”, în schimb, pătruns în cabana găsită ca printr-o nesperată minune divină, a avut mai multe revelații, „amintiri” pe care nu știa să le fi trăit în realitate. Și-a „amintit” astfel de uimirile călătorilor Jean de Plano Carpini și de cele ale lui Guillaume de Roubrouck plecați pe rând în veacul al XIII-lea creștin în căutarea Țării Regelui Preot Ioan! De ce „își amintea” tocmai de Jean de Plano Carpini? De ce tocmai de Guillaume de Roubrouck? Ravel nu-și amintea nici măcar să fi citit cărțile atât de des tipărite ale celor doi și, totuși, „privea” mongolii și tătarii venind din orizontul deșertic, minunându-se la rândul lor de portul și de obiectele europenilor. Din neverosimila cabană aflată în mijlocul deșertului de zăpadă, putea vedea afară, prin crăpăturile pereților de lemn, deșertul de nisip și putea respira tot pe acolo căldura înăbușitoare.
Totul devenise altfel și Ravel, păstrând logica reminiscențelor din propria sa experiență anterioară, nu mai avea nici un dubiu că și el, „ultimul negru mititel”, va împărtăși același destin ca și bietul Bimbo: temeri, apoi spaime, apoi indiferență și la sfârșit, sfârșitul, adică neantul. Îndepărtându-se de peretele de la miazăzi, de unde venea dogoarea, se sprijini de peretele de la miazănoapte, de unde, printre crăpăturile scândurilor, intra gerul. Iar la mijlocul odăii se afla un pat cu baldachin și acolo… acolo aerul era plăcut. Într-un colț, un frigider conținea provizii, iar o listă cu prețuri era afișată ca la orice hotel. Doar că Ravel Blok nu putu să înțeleagă nici limba în care era scrisă acea listă și nu cunoștea nici în ce monedă era apreciată marfa. Însă asta nici nu l-a interesat în mod deosebit. La fel cum a înțeles că, dacă nu vrea s-o ia razna cu totul, nu are nici un rost să-și pună întrebări nici despre locul unde a nimerit, nici despre cine administra acel loc, nici despre nimic.
După ce și-a astâmpărat, după atâta foame, foamea, s-a trântit pe pat și a ațipit instantaneu. Obișnuit cu primejdiile, lui, deprins să doarmă iepurește în toate expedițiile la care participa, nu-i mai păsa de nici un pericol: „E limpede, a mai apucat să-și spună, trăiesc ultimele ore ca și bietul Bimbo: temeri, apoi spaime, apoi indiferență și, la sfârșit, sfârșitul, adică neantul. Acum indiferența.” După care îl înghiți un somn adânc. „Neantul?”.
Când se trezi, simți iarăși foame, mai mâncă o dată pe îndestulate și, întins din nou pe pat, sesiză abia atunci că acoperișul baldachinului era dintr-un material străveziu prin care se vedea tavanul murdar de pete de umezeală. „Probabil că de aceea era nevoie de un astfel de acoperământ deasupra patului: pentru că tavanul nu e etanș.” Acesta a fost primul gând logic pe care l-a avut de când se afla în atât de neverosimilul adăpost. Primul gând logic, dar nu și corect, după cum va afla puțin mai târziu… Când și celelalte „gânduri logice” se vor dovedi greșite.
Ravel Blok a stat un timp nemăsurabil în neverosimila cabană aflată în mijlocul deșertului de zăpadă, de unde, prin crăpăturile scândurilor din peretele de la miazăzi te izbea dogoarea deșertului de nisip și răzbăteau amintirile niciodată trăite ale avatarurilor și uimirilor călătorilor Jean de Plano Carpini și de cele ale lui Guillaume de Roubrouck, plecați pe rând, în veacul al XIIIlea creștin, în căutarea Tării Preotului Ioan și unde, prin crăpăturile scândurilor din peretele de la miazănoapte, pătrundea gerul. Așa cum nu- și putea aminti nimic despre cum se termină povestea „celui de al zecelea negru mititel”, nu- și putea aminti nimic nici despre celebrii călători din vremurile de demult, trimiși de mai marii lumii creștine să-l găsească pe miticul Preot Rege Ioan, în speranța de a forma cu el o alianță a credincioșilor întru Hristos împotriva cumpliților năvălitori ce se scurgeau din Orient asemenea lavei dintr-un vulcan activ sau asemenea puroiului dintr-un carbuncul. Imaginile acelea fiind atât de vii, a trecut la peretele opus, sperând să-l poată depista în celălalt deșert, în deșertul de zăpadă, pe Don chiuind și alergând ca un bezmetic, asemenea unui câine scăpat din lesă. Sau pe ticălosul ghid conducând, probabil, la moarte un alt grup de drumeți ce habar n-au ce-i așteaptă. Ravel Blok merge de la un perete la celălalt.
La miazăzi, totul pare, deocamdată, să se rezume la mirările băștinașilor în legătură cu cei veniți de departe și la mirările acestora față de ceea ce îi întâmpină în drumul lor. Așa și în cazul lui Jean de Plano Carpini și, puțin mai târziu, al lui Guillaume de Roubrouck (sau Ruysbroeck, sau Risbrok, sau Risbrucke, sau Ruysbroeck, sau Rubruquis…, după cum e „botezat” acest călător în diferitele scrieri pe care Blok nu le-a parcurs niciodată. Și, atunci, dintre atâția călători celebri, despre care știa mult mai mult, de ce „vede” și-și „amintește” tocmai de aceștia doi?) Băștinași și veniți nu încetează să se mire unii de alții, dar măcar nu se omoară între ei. Doar de mirificul Imperiu Creștin al Preotului Ioan nu dau nici călătorii și nu-l găsește nici Ravel Blok. Așa cum nu-i găsește prin crăpăturile din peretele opus nici pe Don și nici pe ghidul criminal. „Am asemenea speranțe și vedenii poate fiindcă mi-e greu să suport de bunăvoie prea multă vreme ar[i]a dintr-o parte și, imediat apoi, gerul de dincolo. Și la miazănoapte și la miazăzi trăiesc oameni, dar nu într-o trecere atât de brutală de la cald la frig! Ori invers”. Ravel Blok se bucură: parcă începe să gândească iarăși cât de cât logic.
Ravel Blok a stat o vreme nemăsurabilă în neverosimila cabană aflată în mijlocul deșertului de zăpadă, unde nu era nici atât de frig ca în atât de periculoasa și neprimitoarea trecătoare Lapitz din Munții Cobaltici și nici atât de cald ca în ținuturile străbătute de călătorii medievali în căutarea Țării Preotului Ioan. Și unde frigiderul din colțul încăperii se autoalimenta cu merinde în mod spontan. Cu timpul, s-a obișnuit să privească ore întregi prin crăpăturile scândurilor pereților fără a-i mai fi nici atât de frig la nord și nici cumplit de cald la sud și, chiar dacă, din confortul cabanei, nu i-a mai găsit nici pe Don și nici pe ghidul criminal, a deprins în labirintul albului orbitor al zăpezii câteva grupuri de cutezători luptânduse cu vântul turbat și cu troienele; și i-a putut urmări și pe nobilii călugări, ajunși prin celălalt labirint, cel al stâncilor și al nisipurilor, printre nestorieni și mongoli în Marea Bulgariei între Urali și Volga, apoi la Paskativ, în orașul Vendal, la Karakatai, la sud de lacul Balhas și ia putut acompania și pe malurile lacurilor Alkal, Ulungen și Baikal. În neverosimila cabană aflată în mijlocul deșertului de zăpadă, Ravel Blok a avut parte de cea mai neașteptată inițiere. El, un mare negustor modern, obișnuit să citească GPS-ul și să-și ghideze viața după cele mai sofisticate aparate electronice, a pătruns în alte meleaguri și în alte vremuri. Când nu se uita prin crăpăturile scândurilor, stătea culcat pe spate pe salteaua moale a patului maiestuos, dormea sau privea prin acoperișul baldachinului dintr-un material străveziu tavanul murdar de pete de umezeală. Treptat și pe nesimțite, a început să priceapă atât înțelesul graiului călătorilor, cât și cele ale diferiților băștinași întâlniți succesiv, să descopere traseele ascunse pentru cei ce le priveau prea de aproape, să se descurce prin hățișuri și dune de nisip sau troiene de zăpadă, întrucât, după ce cerceta cu ochii prin crăpăturile scândurilor, descoperea prin acoperișul străveziu al baldachinului în petele de umezeală de pe tavan… hărți. Și a avut cele mai mari satisfacții ale vieții sale de negustor modern obișnuit cu cele mai sofisticate aparate, atunci când a reușit să facă legătura dintre ceea ce i se înfățișa concret în fața ochilor – drumuri, oameni și animale, câmpii, pâlcuri de verdeață și păduri dese, caravane în mișcare și așezări ascunse în peisaj, călători obosiți, războinici mărșăluind, tâlhari apăruți ca din pământ, femei spălând pe malurile apelor, meseriași și pescari –, a avut cele mai mari satisfacții când a reușit să facă legătura dintre toate cele văzute și reprezentarea grafică a hârții din petele de umezeală de pe tavan.
Ravel Blok a stat o vreme nemăsurabilă în neverosimila cabană aflată în mijlocul deșertului de zăpadă, unde nu era nici atât de frig ca în atât de periculoasa și neprimitoarea trecătoare Lapitz din Munții Cobaltici și nici atât de cald ca în ținuturile străbătute de călătorii medievali în căutarea Țării Preotului Ioan și unde frigiderul din colțul încăperii se autoalimenta în mod spontan cu merinde. Se simțea bine acolo, mai ales din clipa când a priceput să nu trebuie să se întrebe despre proprietarul cabanei și nici despre modul cum de avea tot timpul la dispoziție mâncare și băutură. Dar clipa care i-a oferit revelația ce i-a produs cea mai mare satisfacție a fost atunci când, culcat pe spate pe patul uriaș, a descoperit întruna dintre petele de pe tavan harta în relief a Munților Cobaltici, harta în formatul pentru turiști primită de la agenția din Lupla și pe care a studiat-o în amănunțime, așa cum a făcut întotdeauna înainte de a porni pe un drum parcurs pentru prima oară. Da, ceea ce a crezut inițial a fi urma umezelii pătrunse prin tavan era de fapt o hartă extrem de fidelă a locului unde se afla. Adică nu a locului, ci a întregii regiuni. (A întregului mapamond, cum va constata mai târziu.) Astfel a putut recunoaște micul oraș Lupla, de fapt o așezare de doar câteva mii de locuitori, dar capăt de autostradă, de cale ferată și port la ocean. La Lupla găsești hoteluri la prețuri accesibile, sucursalele unor bănci, acces la internet, un post de televiziune care transmite nonstop informațiile atât de utile despre facilitățile oferite celor în trecere, precum și buletinul meteorologic necesar – vital! – pentru călători. Și, desigur, se învecinau acolo, una lângă alta, numeroase firme turistice, întrucât Lupla nu este doar poarta trecătorii Lapitz, ci și o stațiune alpină apreciată atât de iubitorii sporturilor de iarnă, cât și de bolnavii veniți aici la un sanatoriu celebru pentru cure la altitudine. Ravel nu trebui decât să-și obișnuiască ochii cu „pata de umezeală” și reuși să deosebească toate acele puncte din Lupla, localitatea unde n-a zăbovit decât o singură zi și pe care abia astfel a ajuns s-o cunoască mai bine. Mult mai bine.
N-a reușit să se descurce mai departe până ce a căutat răspunsuri logice: de ce poate vedea prin crăpăturile pereților marea de zăpadă și nisipurile deșerturilor orientale, de ce i s-au înfățișat în fața ochilor tocmai doi călători din evul mediu, călători despre care până atunci nici n-a știut că au existat, de ce îi poate urmări cu privirea pe aceia și nu pe alții. Abia cucerit de harta de deasupra capului, nu l-au mai preocupat asemenea întrebări și a izbutit „să plece” din Lupla în trecătoarea Lapitz.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara