Numărul curent: 32

Lecturi la zi:
Harap Alb reloaded de Tudorel Urian

Cu nu prea multă vreme în urmă, criticul şi prozatorul Mihai Zamfir lansa scriitorilor români o foarte incitantă provocare: "Ce-ar fi dacă, în loc de a lansa pe piaţă noutăţi dubioase, ne-am consacra rescrierii capodoperelor? Dacă am actualiza, în felul nostru, arta medievală a copierii comentate, a scrisului în palimpsest? Ce-ar fi dacă cititorul ar şti din capul locului la ce să se aştepte atunci cînd deschide romanul?" Scriitorul însuşi a făcut pasul decisiv de la recomandare la faptă, rescriind (cu rezultate pe care nu este cazul să le comentăm aici) două capodopere ale prozei universale: un roman din secolul al XIX-lea, Educaţia sentimentală de Flaubert, şi altul din secolul al XX-lea, Lolita de Vladimir Nabokov.

Este de discutat în ce măsură romanul lui Mihai Zamfir, Fetiţa, este, aşa cum anunţase programatic autorul, o rescriere a romanului lui Nabokov, Lolita. Mult mai în spiritul recomandării reputatului profesor bucureştean mi se pare a fi recentul roman al lui Stelian }urlea, Relatare despre Harap Alb. Este drept, ambiţiile lui Stelian }urlea au fost sensibil mai modeste (el nu şi-a propus să rescrie - adaptînd-o gustului cititorului de azi - o capodoperă a literaturii universale, ci un basm de Ion Creangă, dar poate chiar de aceea, rezultatele sînt mai vizibile şi, fără îndoială, foarte spectaculoase. Mai mult decît atît, forţînd puţin lucrurile, se poate spune că editorul "Ziarului de duminică" utilizează ŕ rebours formula epică sugerată de Mihai Zamfir. În sensul că, dacă Fetiţa era/trebuia să fie, o rescriere românească a capodoperei lui Nabokov, Relatare despre Harap Alb este, pînă la un punct, o re-abordare a poveştii lui Ion Creangă din perspectiva literaturii universale.

Cartea lui Stelian Ţurlea, respectă întru totul derularea epică a poveştii lui Creangă chiar dacă autorul optează pentru o formulă narativă oarecum schimbată, de roman picaresc tradiţional (Don Quijote este, evident, primul model de luat în considerare, un altul ar putea fi însă şi excelentul roman al lui Milo� Crnjanski, Migraţiile), cu accente de tragedie shakespeariană şi cu rezolvări ce ţin de efectele speciale din cinematografia actuală. Simpaticele personaje ale humuleşteanului dobîndesc la Stelian }urlea grandoare şi tragism. Spînul, de exemplu, nu mai este personajul cvasi-caricatural din Creangă, ci un soi de ofiţer cinic şcolit cu lecturi din Machiavelli, aşa cum o demonstrează replicile sale din conversaţia cu Petru/Harap Alb: "Foloseşti forţa, luminăţia ta, învingi prin viclenie, te faci temut de prostime, urmat şi respectat de soldaţi, asta cred eu! Îi nimiceşti pe aceia care ţi-ar face rău într-o bună zi! Îmbină viclenia vulpii cu forţa leului! Să fii vulpe, ca să recunoşti cursele, şi să fii leu ca să-i sperii pe lupi. Un stăpînitor înţelept nu trebuie să-şi ţină cuvîntul atunci cînd acesta s-ar întoarce împotriva lui şi cînd motivele care l-au făcut să promită un lucru au încetat să mai existe..." (p. 103)

Re-povestită de Stelian Ţurlea, istoria lui Harap Alb este aceeaşi (riguros, aceeaşi, la nivelul osaturii textului). Peste scheletul epic al poveştii lui Creangă se toarnă însă din abundenţă material postmodern: citate şi aluzii culturale, strategii narative sofisticate, situaţii incompatibile cu presupusa epocă a derulării evenimentelor (salata pe care trebuie să o aducă protagonistul din grădina Ursului la prima sa probă iniţiatică este de fapt haşiş, clasicele dueluri dintre protagonişti au loc sub forma unor meciuri de şah de factură cu totul specială sau chiar de... fotbal), trimiteri la locuri şi personaje din actualitate sau din epoci diferite (acţiunea se desfăşoară pe distanţe uriaşe, din America de Sud pînă în Nordul îngheţat, iar unele dintre personajele care iau parte la ea au trăit în epoci diferite. Astfel privite lucrurile, Relatare despre Harap Alb devine un soi de carte a cărţilor în care este condensată întreaga memorie culturală a lumii, din antichitate pînă în zilele noastre. Fiecare personaj al cărţii are trăsături, gesturi sau replici care fac cu ochiul spre alte personaje din istorie sau literatură. Nu este însă vorba, cum s-ar putea înţelege, despre un roman cu cheie, ci despre un joc narativ fără nici o altă semnificaţie dincolo de un mai mult sau mai puţin amuzant joc al măştilor. Împăratul Verde împrumută uneori, pentru puţin timp, masca legendară a lui Ştefan cel Mare: "Dusese mai bine de patruzeci de războaie şi la capătul fiecăruia, după ce se adunau şi îngropau morţii, potrivit datinilor străbune, punea să se înalţe o biserică ori o mînăstire, spre slava lui Dumnezeu şi bucuria cinului preoţesc care îi aducea mulţumiri la fiecare slujbă. Omorîse cu mîna lui războinici aprigi ai multor seminţii, i se dusese vestea în toate zările că e crud, însă drept". (pp. 58-59) Fireşte, cu excepţia acestui succint portret, nimic din ceea ce face Împăratul Verde nu mai contribuie la stabilirea unor eventuale similitudini cu domnitorul moldovean. Ursul însuşi a cărui împărăţie este călcată de Harap Alb în căutarea salatei care, arsă în foc, doboară o armată (cînepa halucinogenă), are parte de un final care seamănă ca două picături de apă cu cel al lui Othello. Autorul nu are nici un fel de complexe în a exhiba - atunci cînd nu citează direct - replici şi trăsături de caracter imediat recognoscibile chiar şi la nivelul unui om cu o cultură generală medie. Cu toate acestea, oarecum paradoxal, el nu parodiază şi nu pastişează (cu excepţia, eventual a poveştii propriu-zise a lui Ion Creangă) textele din care îşi ia referinţele. Cel mult face cu ochiul spre diversele surse livreşti, dar revine de fiecare dată la firul clasic al poveştii. Din cînd prin gura lui Flămînzilă, Gerilă, Vorbilă, Păsări-Lăţi-Lungilă şi a celorlalţi vorbesc Rabelais, Shakespeare, Corneille, Machiavelli & co. Ceea ce nu le schimbă însă nici destinul, nici comportamentul, nici atributele care i-au făcut celebri.

La nivel stilistic, scriitorul imită comportamentul auctorial al vechilor cronicari. El utilizează un limbaj expresiv şi mustos, cu parfum de epocă (noutate absolută în scrisul lui Stelian }urlea), iar din cînd în cînd naratorul intervine direct pentru a sublinia dificultăţile misiunii sale, dar şi determinarea de a duce lucrurile pînă la capăt. Iată un început de capitol din care răzbat, parcă, îndoielile lui Miron Costin în faţa misiei sale, însă şi hotărîrea de a le înfrunta: "E o vreme cînd trăieşti prin sabie, o alta - prin vorbă. Cam de mult nu mai făcusem nici o însemnare în sulurile de hîrtie pe care le purtam cu mine în lungul şi latul lumii. Se petrecuseră destule care meritau să fie consemnate şi ar fi trebuit să fiu îngrijorat că migala cu care mă dedasem cîndva scrisului se risipise ca un fum. Abia întors din domeniile Ursului, mi s-a desluşit limpede că nu mă pot îndepărta prea mult de ceea ce cred că mi-ar fi menirea şi cu ajutorul Domnului trebuie să continuu o muncă începută cu ani în urmă şi care nu va sfîrşi niciodată. Aşa că am mai umplut cîteva foi" (p. 146).

Este această rescriere în cheie postmodernă susceptibilă să revitalizeze un text devenit clasic, după modelul remake-urilor din cinematografie? Cartea lui Stelian }urlea pare să indice un răspuns afirmativ. Categoric, Relatare despre Harap Alb este o carte actuală, din perspectiva tehnicii narative, care se citeşte cu uşurinţă şi interes. Mă întreb însă ce s-ar fi întîmplat dacă autorul ar fi schimbat numele personajelor, iar titlul nu ar fi făcut trimitere directă la cunoscuta poveste ştiută de majoritatea copiilor români încă din primele clase de şcoală? Cîţi ar fi recunoscut prototipul din Creangă? Succesul cărţii ar fi fost mai mic sau mai mare? Ar fi avut oare vreo importanţă dacă referinţa la Harap Alb nu ar fi fost explicită? În mod cert, cartea poate fi citită ca un roman de sine stătător, în care Povestea lui Harap Alb să nu joace decît rolul uneia dintre multele referinţe livreşti directe sau implicite.

Relatare despre Harap Alb este o carte suprinzătoare în bibliografia lui Stelian }urlea (nimic din romanele anterioare ale autorului nu trăda astfel de preocupări), care demonstrează o dată în plus aria largă de exprimare literară a acestui foarte harnic autor.