Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Filmului:
Hamburger cu hot dog de Angelo Mitchievici

Am ales vara aceasta să mă delectez și cu un blockbuster, dar nu la întâmplare. Ochii mi-au căzut pe Turnul întunecat, filmul lui Nikolaj Arcel, realizat după romanul omonim al unui maestru al genului horror, americanul Stephen King. Acesta și-a văzut ecranizată aproape întreaga opera The Shining și Carrie la It și Pet Sematery , de la Cujo și Christine la Salem’s Lot și Misery. Și pentru că tot vorbim de el, un remake după It în regia lui Andrés Muschietti va fi lansat în septembrie anul acesta. De o prolificitate literară exasperantă, King nu este totuși un autor de duzină, și chiar dacă strâmbăm elitist din nas în fața productivității, nu putem eluda faptul că avem de-a face cu un fenomen din categoria mass culture. Cu alte cuvinte, filmografia prosperă creată în jurul prozei lui Stephen King are prin proporții o influență considerabilă. Stanley Kubrick s-a lăsat fascinat de universul ficțiunii, indetificând acolo o putere pe care a amplificat-o cu ajutorul imaginii. Iată câteva ecranizări notabile după romane care depășesc ordinea senzaționalului banal: The Green Miles al lui Frank Darabont după romanul omonim, sau de același regizor, minunatul Shawshank Redemption realizat după nuvela Rita Hayworth and Shawshank Redemption, sau salingerianul Stand by Me al lui Rob Reiner. Cititorii lui Stephen King vor fi observat că romancierul este preocupat până la obsesie de universul copilăriei și de cel al adolescenței, de momentele lui de fragilitate, de grație, de psihodramele unor accederi dificile la maturitate, de acele detalii care se pierd apoi în timp și care dau pregnanța unui act de magie universului copilăresc. Copilul posedă acea intensitate a imaginației și a simțurilor capabilă să producă o formă de transcendență fără nicio conotație religioasă sau, altfel spus, face posibil saltul în alte lumi, lumi imaginare care dobândesc însă prin puterea „ficțiunii“ consistența realului. Frica este un catalizator al imaginației, cruzimea este un ingredient al lumii copilărești cum o demonstrează autorul într-unul dintre eseurile sale.
În deplină cunoștință de cauză, știind la ce să mă aștept, am intrat să văd noua ecranizare marca Nikolaj Arcel. Regizorul a încercat să coloreze filmul după tiparul stilistic binecunoscut al unei heroic phantasy pornind de la imagine către personaj, de la desen spre corpul integral, cel care include și conținuturile afective. Unul dintre personajele centrale ale filmului, junele Jake Chambers (Tom Taylor), este și un talentat desenator. Când lumea ficțiunii se insinuează tot mai pronunțat în universul profan, dezechilibrul pe care-l produce dobândește în ochii adulților semnificația unei maladii psihice care necesită terapie. Ceea ce pretinde Jack, orice copil o face întro măsură mai mică sau mai mare, este acordarea statutului de realitate ficțiunilor sale, cu alte cuvinte un fel de leap of faith . Este mesajul pe care-l repetă Stephen King prin personajele sale copii, excesul de imaginație nu ar trebui tratat ca o maladie, ci creditat și, încă un fapt, sunt lucruri pe care numai copiii le pot rezolva cu mijloacele de care ei dispun, oricât de precare ar părea, pentru că el posedă credința în magie, în miracol pe care adultul a pierduto. Două personaje apar obsedant în visele lui Jack, unul pozitiv, Roland, The Gunslinger (Idris Elba) și unul negativ, Omul în negru (Matthew McConaughey), polii ancestrali care creează tensiunea necesară unei povești pentru copii cum este, spre exemplu, basmul. Pistolarul, un Făt-Frumos specific Vestului sălbatic, și The Boogie Man, pe limba noastră, Bau-Bau, Zmeul, vrăjitorul cel rău se înfruntă într-o lume paralelă, miza fiind chiar ordinea universului. Nu voi chestiona resorturile mitologice care configurează acest scenariu inițiatic, unde copilul Jack se maturizează în preajma Pistolarului și afirmă prin propriile sale experiențe valorile fondatoare de uman.
Totul este extrem de clar, fără nicio fărâmă de ambiguitate. Ceea ce este dezamăgitor în film este felul în care relațiile dintre personaje sunt deprivate de dimensiunea emoției autentice. Învinge ca de obicei în filmul american pedagogia, cu o călcătură atât de apăsată că auzi scrâșnind sub ea vertebrele delicate ale verosimilității la confiniile cu o anumită autenticitate a trăirii. Arcel transformă cadru cu cadru filmul într-o colecție de fotografii fotoshopate, din care a cules orice scamă, a măturtat orice firimitură, a îndepărtat orice fir de praf. Aproape fiecare cadru pare să funcționeze după logica lui say cheese! Aparițiile lui Matthew McConaughey, băiatul cel rău, aduc cu o prezentare de modă, cu o plimbare pe cat walk a unui metrosexual, cu atât mai mult cu cât New York-ul este una dintre scenele principale pe care evoluează personajele. Când ajunge în acest cosmopolis teleportat din cartierul său general care arată ca o navă spațială, Omul negru arată up to date, cool cu recul, urban până la ultima celulă și nu face decât să își vadă câțiva cunoscuți și să sublinieze linia vestimentară pe unde trece. Și retrocowboyul numai muc și sfârc, debarcat pe Fifth Avenue, face parada modei, fără șarmul autoironic al unui provincial precum australianul Crocodile Dundee. Pe lumea cealaltă, a ficțiunii lui Jack, avem mult deșert pietros, ceva peisaj de Grand Canion, dar mai pe la poale, un sat global bine conservat, populat în mod echilibrat cu afroamericani, mexicani, chinezi, dar cu ceva tehnologie care se pune în funcțiune dacă dai la manivelă etc. Monștrii sunt cei binecunoscuți. Răsfoiți Kong: Insula craniilor al lui Vogt-Roberts și aveți câteva exemplare similare, iar dacă doriți unii cu adevărat terifianți vizionați Silent Hill al lui Christophe Gans. În plus, Omul în negru cu șarmul său noir degradat spre gotic când apare când dispare, ocazie pentru noi ședințe foto fără prea mare impact, în afară de acela de a șopti unor pămpălăi să înceteze să mai respire sau să se ia la bătaie sau să râvnească la sandvișul aproapelui. Într-adevăr, un comportament reprobabil, și un om foarte, foarte rău din categoria neastâmpăraților Tom Sawyer și Huckleberry Finn dați cu puțină dulceață marca Saga Amurg! Personajele au consistența pe care le-o conferi, iar Nikolaj Arcel a ratat să ofere credibilitate acestor personaje care vin de nicăieri și care nu au practic nicio poveste de spus. E slab spre pâlpâitor conflictul interior al personajului numit Pistolarul între dorința de răzbunare și obligația de a proteja Turnul, între defetism și speranță, încât îți vine să-l oprești și să-l sfătuiești să stea acasă și să bea o cola și să mănânce un hot dog la care face reclamă cu mai mare implicare. Din păcate, nici glumițele ieftine, lipsite de savoarea comică a unei bune interpretări nu merg, iar partea de western din film e deplorabilă: efecte de ricoșeu demne de revista Cutezătorii, gloanțe care sar singure în încărcător, ca în desenele animate cu Bugs Bunny și căteva Colturi de colecție, poate se vând și după. Cum spuneam, nu am intrat cu mari așteptări la filmul lui Arcel, dar rar mi s-a întâmplat să văd o atât de mare lipsă de tensiune, o atât de mare lipsă de imaginație, un umor atât de căznit, cu alte cuvinte să mănânc un hamburger sau hot dog, ce-o fi fost, atât de prost. 

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara