Numărul curent: 32

Istorie:
Halucinantul an 1944 de Solomon Marcus


Cine a iniţiat memoriul?

Încercând o recapitulare a istoriei pe care am trăit-o, o anumită perioadă se reliefează cu o deosebită pregnanţă, dar şi cu o ceaţă, o ambiguitate care nu-mi dau pace nici astăzi: anul 1944.

Multă vreme am avut impresia că ştiu să răspund la întrebarea din titlu. Pe la începutul anilor '50, discutam, pe un culoar al Facultăţii de Ştiinţe a Universităţii din Bucureşti, cu profesorul Mihail Neculcea (de la a cărui naştere s-au împlinit recent o sută de ani). în momentul în care am ajuns în dreptul Cabinetului de Geometrie, interlocutorul meu s-a oprit şi mi-a spus: "în această încăpere, într-o zi din martie 1944, profesorul Gheorghe Vrănceanu m-a chemat (eram pe atunci asistent universitar) şi mi-a spus, în dulcele său grai moldovenesc: "Ce facem, că se prăpădeşte ţara?", pentru a-mi propune imediat să vorbim şi cu alţi colegi universitari şi să trimitem un memoriu Conducătorului, cerându-i ieşirea României din război.

Istoria care a urmat, aşa cum a fost ea relatată în presa vremii, aducea în centrul atenţiei pe acei universitari care se raliaseră la ideea de mai sus: printre ei, cei mai activi, Simion Stoilow, Grigore T. Popa, Dumitru Bagdasar, Marin Enăchescu şi, fireşte, Vrănceanu şi Neculcea. A se vedea, de exemplu, ziarul "România liberă", din 8 septembrie 1944. Dar, pe măsură ce puterea comunistă se consolida, evenimentul respectiv era prezentat ca o iniţiativă a Partidului Comunist din ilegalitate, dându-se impresia că partidele istorice ar fi fost refractare semnării memoriului. în orice caz, rolul principal jucat de Gh. Vrănceanu (liberal) ca iniţiator al memoriului era ignorat.



Un dosar de preţ

O relativă clarificare a devenit posibilă în a doua parte a anilor '70, când am intrat în posesia unui dosar dăruit tânărului asistent universitar Cristian Calude de către soţia lui Neculcea, între timp decedat (Calude locuia acolo în gazdă). De la Calude dosarul a ajuns la mine. Multă vreme, nu l-am examinat cu atenţie, dar l-am păstrat, dându-mi seama că ar putea fi o piesă interesantă pentru istorie. Dosarul conţine ciorne şi documente privind modul în care s-a elaborat memoriul care urma să fie adresat lui Ion Antonescu, în primăvara 1944, şi peripeţiile strângerii semnăturilor.

Intenţia lui Neculcea (nu ştiu dacă a şi pus-o în practică) era de a adresa conducerii de partid (lucrurile se întâmplau în anii '70) un document intitulat: "Contribuţie la istoricul memoriului universitarilor din aprilie 1944", motivând că s-ar fi răspândit unele informaţii false în această privinţă. Aflăm că memoriul a fost semnat de 66 de universitari din Bucureşti, Iaşi şi Cluj. Dintre aceştia, 15 erau matematicieni: cei trei deja semnalaţi, astronomii Gh. Demetrescu, C. Pârvulescu şi Constantin Popovici, apoi Alexandru Ghika, Alexandru Myller, Ilie Popa, Emil Stihi, Nicolae Ciorănescu, Alexandru Pantazi, G. G. Constantinescu, Vasile Gorciu şi singurul încă în viaţă, dintre toţi semnatarii: nonagenarul Radu Roşca. L-am putea eventual adăuga la ei, considerându-l matematician, şi pe logicianul şi filosoful Anton Dumitriu. Mai aflăm că întâlnirile preliminare în legătură cu elaborarea memoriului au avut loc în localul Facultăţii de Ştiinţe din Bucureşti (unde se află acum Facultatea de Matematică şi Informatică). Neculcea consemnează cu claritate faptul că iniţiativa acestui memoriu a aparţinut lui Gh. Vrănceanu, care i-a împărtăşit-o în martie 1944. Neculcea mai notează faptul (pe care Vrănceanu probabil nu-l cunoştea) că el acţiona în numele Partidului Comunist. O întâlnire avusese loc la locuinţa lui Enăchescu, unde s-a redactat o primă variantă, dar, aflăm de la Neculcea, textul a fost "revăzut şi ameliorat, în după-amiaza aceleiaşi zile, de către forurile de partid". în ziua de 4 aprilie 1944, Stoilow, Vrănceanu, Neculcea, Gr. T. Popa, D. Bagdasar şi Marin Enăchescu s-au întâlnit în Cabinetul de Geometrie al lui Vrănceanu şi au definitivat textul memoriului. în continuare, se relatează că primii care au semnat memoriul au fost Stoilow, Vrănceanu, Gr. T. Popa, Enăchescu şi Neculcea, dar că în campania de culegere a semnăturilor unii au refuzat să semneze, considerând că memoriul trebuia adresat Regelui, iar alţii propuneau ca memoriul să pornească de la Marele Colegiu Universitar (care însă nu se putea întruni fără aprobarea autorităţilor, iar acestea refuzau să dea cuvenita aprobare).

Neculcea pretinde, în continuare, că s-a adresat direct lui Iuliu Maniu, în legătură cu rezistenţa întâmpinată din partea unor universitari naţional-ţărănişti; dă exemplul lui Ioan Hudiţă, secretar general al Partidului Naţional }ărănesc, care ar fi refuzat semnarea memoriului, în ciuda faptului că Neculcea obţinuse de la Maniu o scrisoare de sprijin în acest sens. în continuare, Neculcea pretinde că şi din partea Partidului Naţional Liberal întâmpinase o rezistenţă şi dă exemplul fostului ministru al învăţământului, C. Angelescu, care s-a lăsat convins numai după ce a fost vizitat de o delegaţie formată din Stoilow, Ghika, Danielopolu şi Neculcea. A urmat semnătura altor liberali, ca Tiberiu Moşoiu. Mai uşor au fost convinşi cei din Partidul Socialist, ca Titel Petrescu, Motaş, Claudian de la Iaşi şi alţii. Aflăm în continuare că memoriul a fost semnat şi de numeroşi universitari fără de partid, iar unii, ca Al. Myller, Gh. Demetrescu, Şerban }iţeica, Al. Rosetti, D. Popovici, Ştefan Vencov au semnat memoriul din proprie iniţiativă. D. Danielopolu (în a cărui locuinţă s-au şi ţinut unele întruniri ale semnatarilor) şi Dan Theodorescu (iniţiatorul chirurgiei maxilo-faciale în România) au făcut o intensă propagandă pentru semnarea memoriului. Mihail Ralea şi-a dat de asemenea sprijinul. Dar cel mai puternic a fost sprijinul venit din partea lui Stoilow. Acesta, împreună cu Danielopolu, Gr. T. Popa şi P. P. Stănescu, au format delegaţia care a înmânat memoriul lui Antonescu, la Preşedinţia Consiliului de Miniştri.



Jurnalul lui Ioan Hudiţă

Aici se încheie relatarea lui Neculcea. Există şi alte variante? Una dintre ele apăruse chiar în perioada comunistă şi se află în volumul dedicat Centenarului Universităţii din Iaşi; iniţiativa memoriului s-ar fi născut la Alba Iulia, unde se afla refugiată Universitatea ieşeană în acea perioadă. O atare variantă este respinsă de Neculcea.

Aceasta este povestea memoriului din 1944, în singura variantă pe care o ştiam. Iată însă că recent - şi îi mulţumesc acad. Dan Berindei pentru acest fapt - aflu despre o altă variantă: aceea prezentată de Ioan Hudiţă, fost secretar general adjunct al P. N. }., în Jurnal politic 1 ianuarie-24 august 1944, cu un studiu introductiv şi note de acad. Dan Berindei (Editura "Roza Vânturilor", Bucureşti, 1997). Ioan Hudiţă, pe care Neculcea îl descria ca pe unul care refuza să semneze memoriul chiar şi după ce Maniu se exprimase în favoarea semnării lui, se prezintă ca un adevărat ferment al întregii acţiuni. La 31 ianuarie 1944 încearcă "din nou", dar fără succes, să-l convingă pe Horia Hulubei (rectorul Universităţii din Bucureşti) să adere la un atare memoriu. La 9 aprilie 1944, Hudiţă este presat de Maniu să accelereze elaborarea şi semnarea memoriului, iar la 10 aprilie 1944 se întâlnesc, în acest scop, la Hudiţă acasă, Maniu, Hudiţă, Gr. T. Popa, Teofil Sauciuc-Săveanu, Horia Hulubei, Tudor Ionescu, Constantin Motaş, P. P. Stănescu, Constantin Bordeianu şi Dimitrie Marmeliuc. Iuliu Maniu insistă ca acţiunea să fie finalizată cât mai repede. Maniu credea că prin încetarea ostilităţilor se putea scăpa de ocupaţia rusă. Aflăm la pagina 188 că memoriul fusese redactat de Gr. T. Popa şi Ioan Hudiţă "cu luni înainte", deci încă în anul 1943, dar ulterior a fost modificat, în aşa fel încât să-i înduplece şi pe cei care iniţial refuzaseră să semneze. "S-au suprimat pasajele privitoare la greşelile făcute în ce priveşte politica externă şi la procesul răspunderilor faţă de cei care poartă răspunderea catastrofei de azi. Maniu a spus că e profund regretabilă lipsa de curaj a intelectualilor noştri, dar că în fond memoriul se poate lipsi de aceste pasaje, din moment ce el cere încetarea ostilităţilor". La pagina 197 aflăm că până la 12 aprilie se adunaseră numai 14 semnături, dar se speră că se vor aduna mai multe, deoarece sovieticii ar fi anunţat condiţii de armistiţiu (obţinute de Maniu) pe care Gr. T. Popa şi Hulubei le găseau "mai mult decât acceptabile", iar Ralea "mult prea blânde ş...ţ", Gr. T. Popa îi însărcinează (la 12 aprilie 1944) pe asistenţii Eduard Mezincescu de la Medicină şi pe Neculcea de la Ştiinţe să culeagă şi alte semnături. La p. 390 aflăm că la 27 iulie 1944 Ion Petrovici (ministru al învăţământului) îi relatează lui Hudiţă că a avut o discuţie cu Mareşalul în legătură cu memoriul universitarilor, căzut în mâinile Siguranţei. Petrovici reuşeşte să-l convingă pe Mareşal că nu există nici un temei să se ia măsuri contra semnatarilor, deoarece ei au acţionat legal.



Dezvăluiri surprinzătoare

Pe de altă parte, Gr. T. Popa este furios pe Mezincescu şi Neculcea, care ar fi "trăncănit peste tot", P. P. Stănescu îi acuză pe cei doi "de complicitate cu Siguranţa". "Pe Neculcea îl bănuieşte de mult de a fi agent informator al Siguranţei. Despre Mezincescu, şi Popa a auzit acum câteva zile că ar fi şi el un agent: "Ce iese din pisică şoareci prinde, am spus eu; tatăl lui Neculcea a fost îndepărtat din Universitatea ieşeană pentru escrocherii, iar tatăl lui Mezincescu nu s-a bucurat nici el de o reputaţie mai bună". Hudiţă precizează că "Neculcea i-a explicat lui Popa că i s-a luat memoriul când se afla în tren venind de la Sibiu la Bucureşti, nemaiputând astfel lua semnătura mea şi a naţional-ţărăniştilor, care trebuia să semnăm la urmă, conform înţelegerii". Apoi Hudiţă exclamă (p. 391): "Din acest memoriu lipsesc tocmai semnăturile noastre, în special a mea, care am fost iniţiatorul şi redactorul lui!". Avem deci confirmarea, negru pe alb, că Hudiţă se considera iniţiatorul şi autorul memoriului.

Ce să înţelegem din toate acestea? Singurele lucruri comune celor două versiuni, cea comunistă şi cea naţional-ţărănistă, sunt rolul esenţial al lui Gr. T. Popa şi faptul că Neculcea se ocupase cu strângerea de semnături. în varianta lui Hudiţă, Vrănceanu şi Stoilow nu mai apar deloc în legătură cu memoriul către Antonescu, necum să li se recunoască rolul de principali artizani ai întregii acţiuni. Dar numele lui Stoilow şi al altor universitari bine cunoscuţi nu lipsesc din carte. Astfel, la p. 478 citim (ne aflăm în ziua de 21 august 1944): "Am trecut şi pe la Rectorat. în cabinetul lui Hulubei se aflau mai mulţi profesori, printre care: Gr. Popa, Ştefan Nicolau, C. Bordeianu, Ionescu Tudor, C. Motaş, Macovschi, P. P. Stănescu, I. Atanasiu, Gh. Popescu, T. Sauciuc-Săveanu, Popescu-Telega, Stoilow, Bădărău etc. Toţi veniseră să afle veşti de la Hulubei, care văzuse în cursul dimineţii pe Ică". (nota mea S.M.: este vorba de Mihai Antonescu)". Dar Hulubei, înşelând aşteptările celor mai mulţi dintre colegii săi, le-a spus că nici nu se pune problema ca Ion Antonescu să demisioneze, "guvernul este hotărât să continue lupta pe linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi-Brăila-Cahul-Ismail ş...ţ". Hudiţă şi Gr. T. Popa iau cuvântul contra lui Antonescu, dar rectorul Hulubei le răspunde: "Trebuie să recunoaştem însă că Mareşalul are şi el scuza lui, că nu poate lăsa cu inima uşoară ţara pe mâna bolşevicilor, cât timp mai are o cât de mică speranţă de salvare" (p. 479). La această controversă între Hulubei, pe de o parte, Hudiţă şi Gr. T. Popa, pe de altă parte, care au fost reacţiile celorlalţi?



Un alt Stoilow decât cel pe care-l ştiam

Ceea ce urmează, constituie pentru mine, care am trăit intens perioada imediat următoare acelor evenimente, o noutate absolută. într-adevăr, iată ce scrie Hudiţă (p. 479): "Spre surprinderea mea şi a lui Popa, ne-a combătut energic Stoilow, deşi ştiam de la Sauciuc-Săveanu că el făcuse parte din organizaţia noastră de partid din Cernăuţi". în continuare, Hudiţă reproduce replica lui Stoilow: "D-stră, care vorbiţi de pace cu Sovietele, nu-i cunoaşteţi bine pe bolşevici, oamenii aceştia n-au nimic sfânt în ei; toate promisiunile lor sunt simple vorbe goale, căci, de îndată ce se văd stăpâni pe situaţie, nu mai ţin seama de nimic şi devin mai răi ca fiarele sălbatice; dacă Antonescu şi nemţii mai pot rezista câtva timp, este în interesul ţării să nu cadă sub dominaţia acestor bandiţi". Urmează completarea lui Eugen Bădărău: "Dl Stoilow are perfectă dreptate; el îi cunoaşte pe bolşevici f. bine, ca şi mine, care, în calitatea mea de basarabean, ştiu ce au făcut ş...ţ în satele din nordul Basarabiei, unde au pătruns". Concluzia lui Hudiţă: "Am găsit inutil să continuu conversaţia cu aceşti indivizi".

Să comparăm acum cele relatate de Hudiţă cu ceea ce ştiam din alte surse. Pe Neculcea şi Mezincescu, suspectaţi de a fi fost agenţi ai Siguranţei antonesciene, îi întâlnim după 23 august 1944, ca intelectuali aflaţi cu trup şi suflet de partea noii puteri, în primul rând datorită statutului lor de membri din ilegalitate ai Partidului Comunist. în ceea ce îl priveşte pe Stoilow, despre care aflăm de la Hudiţă că ar fi fost, la Cernăuţi, membru al Partidului Naţional }ărănesc, el devine membru al P. C. R. în 1945, dar atitudinea sa antifascistă era bine cunoscută, din articolele sale în presă. Nu ştiu să fi contestat cineva faptul că Stoilow a semnat memoriul către Antonescu, noi ştiam că a fost chiar unul dintre iniţiatorii lui. Dar cum ar fi putut semna memoriul dacă gândea aşa cum rezultă din relatarea lui Hudiţă? Alte întrebări devin inevitabile. Cum ar fi putut deveni Stoilow primul rector al Universităţii din Bucureşti după 23 august 1944 şi imediat după aceea ambasador la Paris, dacă erau atât de proaspete declaraţiile lui publice furibund antisovietice semnalate de Hudiţă?



O mărturie personală

Chestiunea nu mă poate lăsa indiferent, cu atât mai mult cu cât sunt coautor (cu Cabiria Andreian Cazacu) al unei cărţi despre Simion Stoilow (Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983), figură emblematică a ştiinţei româneşti, nu numai prin calitatea matematicii sale, ci şi prin modul în care s-a constituit într-o instanţă morală în perioada anilor '50. Lucrând la cartea despre Stoilow, am consultat întreaga arhivă Stoilow (decedat în 1961), corespondenţă, articole din presă, manuscrise de tot felul, din toate perioadele existenţei sale, scrieri despre Stoilow şi scrierile lui Stoilow despre alţii. Nu am găsit nici un semn despre un Stoilow membru al P.N.Ţ. la Cernăuţi sau susţinător al războiului din Est. Desigur, s-ar putea bănui că documente de acest fel fuseseră distruse chiar de către familia lui Stoilow, de către Stoilow însuşi. Dar cum să ne imaginăm că ar fi fost posibil ca, la numai patru luni după intervenţia lui Stoilow în şedinţa de la Rectorat (la 21 august 1944), intervenţie în care, conform relatării lui Hudiţă, Stoilow se declara hotărât împotriva ieşirii din războiul antisovietic, acelaşi Stoilow să ţină, la 15 ianuarie 1945, în prezenţa Regelui, cuvântarea la deschiderea anului universitar, în care se referea la "războiul nefast în care timp de trei ani am fost angajaţi" şi în care întregul regim care stăpânise în România în perioada 1940-1944 era pus la stâlpul infamiei? (a se vedea cartea "Simion Stoilow", p. 233-238). Să amintim că România trăia în acel moment, cu o deosebită intensitate, confruntarea dintre partidele istorice şi forţele prosovietice, comuniste. în aula de la Drept, unde avea loc solemnitatea deschiderii anului universitar, o parte era ocupată de studenţii care sprijineau partidele istorice şi care scandau "regele şi patria", iar o altă parte era ocupată de sprijinitorii comuniştilor, care scandau "regele şi poporul". Starea de încordare era vizibilă peste tot, în presă, în amfiteatrele studenţeşti, la diverse manifestări publice. Se poate oare imagina că partidele istorice nu ar fi exploatat această schimbare de 180 de grade în atitudinea lui Stoilow, la distanţă de numai patru luni, într-un moment în care Stoilow era adoptat de comunişti ca un reprezentant al noii intelectualităţi, prosovietice? Urmăream pe atunci cu înfrigurare presa de toate orientările şi nu-mi amintesc să fi apărut măcar un articol de acest fel.

Nu este vorba numai de cuvântarea de la 15 ianuarie 1945, ci şi de alte manifestări publice ale rectorului Stoilow, în anul 1945 (manifestări oglindite în cartea despre Stoilow). Se poate observa, în toate, faptul că Stoilow ţinea un alt fel de discurs decât cel al activiştilor de partid, un discurs în care singura grilă prin care era văzut comunismul era aceea antifascistă, iar accentul cădea pe speranţa că intrăm într-o perioadă a dreptăţii sociale şi a libertăţii de gândire. Chiar fără să cunoşti evoluţia ulterioară a lui Stoilow, îţi dai seama, citindu-l pe Stoilow din 1945, că destinul său avea să fie tragic.



Judecata istoriei

Fără sprijinul lui Stoilow şi al altor oameni de bine, ca Al. Rosetti, Gh. Vrănceanu, Gh. Mihoc, Universitatea nu ar fi putut beneficia, în acei ani, de profesori ca Dan Barbilian-Ion Barbu, Octav Onicescu, Victor Vâlcovici şi alţii. Atunci când, în anii târzii '50 şi începutul anilor '60, se dezlănţuise prigoana împotriva tinerilor universitari cu dosar negativ, o bună parte a acestor tineri a putut fi recuperată, măcar parţial, cu sprijinul unor oameni ca cei menţionaţi mai sus, la care trebuie să-i mai adăugăm pe Miron Nicolescu, Gr. C. Moisil şi pe alţi câţiva. Nu avem dreptul să uităm că Stoilow a murit luptându-se pentru supravieţuirea ştiinţei româneşti; drama vieţii sale este aceea de a fi fost o victimă a celor pe care iniţial i-a creditat. La fel a murit şi Miron Nicolescu. Mihail Neculcea a avut şi el o evoluţie tragică. De la entuziasmul iniţial a evoluat spre o atitudine tot mai clară de partea victimelor unui regim care i-a surprins chiar pe mulţi dintre cei care ajutaseră la instaurarea sa. (Nu pot uita recuperarea eminentului geometru Kostake Teleman, la care contribuţia lui Neculcea a fost esenţială). Aceasta este amărăciunea care însoţeşte istoria, iar în ceea ce priveşte povestea controversatului memoriu, confruntarea cu alte surse, cu alte versiuni (una liberală? una social-democrată?) este necesară. Au fost cumva mai multe iniţiative, relativ concomitente, care nu prea ştiau unele de altele? Documente relative la această problemă se află probabil răspândite în multe locuri, dar o inventariere şi o confruntare a lor nu ştiu să se fi făcut.



Un an enigmatic

Desigur, azi putem zâmbi la naivitatea unor oameni politici ai anului 1944 şi a unor savanţi creduli ai acelei perioade. îmi este proaspătă şi amintirea altor savanţi, care au trăit experienţe similare; revista 22 a publicat recent mărturia impresionantă a Alexandrei Bellow despre părinţii ei, Dumitru şi Florica Bagdasar, care şi ei au creditat iniţial puterea instalată după 23 august 1944. Noile generaţii se apropie cu dificultate de această perioadă şi îi includ aici şi pe istorici. Am urmărit în urmă cu câteva luni o discuţie a lui Patapievici cu fiul lui Gr. T. Popa, pe canalul cultural, o discuţie în primul rând despre Gr. T. Popa, care a marcat, prin personalitatea sa, anul 1944. Am rămas uimit să constat că fiul neuitatului

Gr. T. Popa nu a simţit nevoia să se refere la evenimentele pe care tocmai le-am evocat şi în care părintele său a fost unul dintre protagonişti.

Memoriul către Antonescu a adus sub aceeaşi umbrelă actori care, după 23 august 1944, aveau să se repartizeze în tabere dintre cele mai diferite: unii au înfundat închisorile, alţii au urcat rapid în ierarhia noii puteri; aceştia din urmă s-au diferenţiat ulterior şi ei, unii adaptându-se la toate evoluţiile, alţii trezindu-se, chiar dacă târziu, din coşmarul pe care l-au trăit.

Enigmele anului 1944 sunt încă departe de a fi elucidate. Vom reveni.