Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Gustul orezului cu ceai verde de Marieva Ionescu

Publicată la prestigioasa editură Gallimard, bestseller internaţional, tradus în douăzeci şi şapte de limbi, Prix Georges Brassens, Prix des libraires, Prix des bibliothèques pour tous, Prix Rotary, Prix Vivre livre, ecranizare (Le Hérisson, 2009, regizat de Mona Achache) – o fişă care stârneşte inevitabil curiozitatea în faţa succesului, mai ales într-o literatură din ce în ce mai des şi mai vehement contestată în România, cea franceză.
Autoarea, profesoară de filozofie şi pasionată de cultura japoneză, declară că, dincolo de personaje şi de naraţiune, o interesează mai mult să vorbească despre ceea ce-i place şi că scrie pentru plăcerea cuvintelor şi a stilului. Într-adevăr, o carte scrisă ca un haiku (şaisprezece dintre capitole, intitulate „Cugetare profundă”, încep de altfel cu câte un haiku): fără grabă, cu îndemânare, eleganţă şi cu o mare bucurie de a privi lumea.
Partitură pe două voci, romanul este construit din împletirea discursurilor de jurnal a două personaje care „nu fac deloc eforturi pentru a se integra în hora semenilor lor”: Renée Michel, 54 de ani, portăreasă de aproape trei decenii într-un imobil dintr-un cartier parizian de bogătaşi, şi Paloma Josse, 12 ani, fiica mai mică a uneia dintre familiile care locuiesc în acest imobil (tatăl – om politic important, mama – doctor în literatură, dependentă de somnifere, sora – studentă eminentă la École Normale Supérieure, enervantă, ca orice soră mai mare). Prietenia lor, la fel de improbabilă şi de stranie ca eleganţa ariciului, se dovedeşte de neevitat: întâi pentru echilibrarea economiei narative a textului şi-apoi pentru că… les grands esprits se rencontrent. Grands esprits înseamnă aici două fiinţe foarte inteligente, conştiente de inteligenţa lor, dar inapte pentru comedia socială la care le-ar îndreptăţi această calitate şi bucuroase s-o disimuleze, cu politeţe şi o necruţătoare ironie, în faţa neiniţiaţilor. Ambele au decretat că viaţa e o capcană, aşa că se feresc din răsputeri să-i cedeze: Renée se izolează preferând compania oamenilor din cărţi şi din filmele japoneze, a lui Mozart, Purcell şi a motanului ei Léon (botezat în cinstea pasiunii pentru Tolstoi a posesoarei); Paloma, care învaţă şi ea japoneza şi devorează Manga, decide că se va sinucide în ziua când va împlini treisprezece ani, după ce va incendia apartamentul familiei. Rezultatul şi scopul întâlnirii dintre aceste două singurătăţi? „Ceai şi manga contra cafea şi ziar: eleganţa şi vraja contra tristei agresivităţi a jocurilor de putere ale adulţilor.”
Nu se întâmplă, într-adevăr, mare lucru de-a lungul acestui roman: şaisprezece capitole-refren denumite, în stil pompos tipic adolescentin, dar şi autoironic „Cugetare profundă nr. …”, şapte fragmente care alcătuiesc „Jurnalul mişcării lumii” apud Paloma Josse şi alte multe capitole cu mici evenimente povestite din mers de Renée, ascunse sub titluri care alcătuiesc deja un insolit poem: „O aristocrată”, „Canişul ca totem”, „Atunci, vechea Japonie”, „Spleenul Constituţiei” (Constituţia este o pisică), „Infinitezimal”, „Sub scoarţă”, „Ruptură în continuitate”, „Diafane”, „Dantele şi farafastâcuri”, „Acest invizibil”, „Sclipeşte”, „Toate acele ceşti de ceai” etc. În schimb, se gândeşte şi se vorbeşte mult despre artă, filozofie, uneori cam prea profund despre sensul vieţii, alteori cam prea mult despre defectele oamenilor bogaţi şi snobi – celor două protagoniste le place la nebunie să observe şi să critice apucăturile celorlalţi (obţinând în acelaşi timp şi o autoanaliză, ce-i drept mai indulgentă); iar savoarea cărţii stă, într-o foarte mare măsură, în stilul şi registrul tuturor acestor observaţii: dur et pur, cum spun francezii, plin de asocieri privilegiate de cuvinte/imagini/realităţi, şăgalnic şi solemn, ţepos şi tandru.
Surprinzător sau nu, aş spune că Eleganţa ariciului poate fi numit, până la urmă, un roman de dragoste. O neaşteptată şi sofisticată relaţie se naşte şi între Renée şi cel de-al doilea personaj care reuşeşte să o „deconspire” – domnul Kakuro Ozu, un japonez trecut de prima tinereţe, aristocrat în toate sensurile cuvântului, care se mută la un moment dat în imobilul de pe 7 rue de Grenelle. O relaţie în care ariciul nu trebuie să se mai ascundă, să-şi mai afişeze ţepii, ci trăncăneşte în voie, plonjează din paginile cărţilor în tablouri celebre şi de acolo în decoruri de film de artă şi înapoi în propriul trecut, îşi autodenunţă „sălbăticia”, savurează – zgomotos – delicatese japoneze, se delectează cu muzica simfonică menită să acopere zgomotele neplăcute din luxoasa toaletă din apartamentul lui Ozu şi se întreabă, alături de distinsul său prieten, care e probabilitatea să se producă o asemenea întâlnire şi o asemenea bruscă şi clară înţelegere între doi oameni.
Deşi are un final cam abrupt (Renée este lovită de o maşină în timp ce traversează strada ca să ajute un cerşetor, Paloma îl ajută pe domnul Ozu să se ocupe de înmormântarea acesteia, descoperind în acelaşi timp suferinţa şi hotărânduse să renunţe la planul sinucigaş), romanul lui Muriel Barbery lasă în urma lecturii un gust fin de discreţie, umor, inteligenţă şi candoare.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara