Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Gustul dulce-amar al infidelităţii de Elena Zottoviceanu

Toată suflarea muzicală a globului trăieşte anul acesta în eufonia lumii lui Mozart, un regal la care instituţiile de gen se străduiesc să atragă un public cât mai numeros. Filarmonica bucureşteană şi-a lansat deja intenţiile, Formaţiile muzicale Radio se concentrează asupra unui Festival Mozart bogat în programe şi Opera Naţională a oferit o premieră mozartiană absentă de pe afiş de câteva decenii. De ce absentă? Probabil pentru că nu este o operă de public (ne-o demonstrează cronologia destul de rarefiată a traseului ei în lume, prezentată în programul de sală); dar atunci de ce Cosí fan tutte? Pentru că orice teatru care se respectă trebuie să aibă un repertoriu mozartian cât mai complet şi mai ales pentru că este o muzică paradisiacă. Compusă în 1789, cu un an înainte de moarte, ea este deja marcată de acea "melancolie a îngerilor" despre care vorbea Cioran, chiar dacă la suprafaţă pare a fi o farsă. Dincolo de această faţadă, s-a spus, este cea mai tristă capodoperă mozartiană. Şi asta se aude în partitura stratificată, vibrantă, tensionată şi mereu ambiguă, ca şi povestea celor două perechi de îndrăgostiţi care nu rezistă probei fidelităţii. Istorioara reia toposuri vechi ca deghizări, travestiri, simulări, pariuri, răsturnări de situaţii ce ţin de marea tradiţie buffa, un fel de joc de marionete al cărui păpuşar, Don Alfonso, inventează un experiment cinic (inspirat acel Pantalone de deasupra scenei, care urmăreşte acţiunea). Tot dinspre Commedia dell'Arte vin şi Despina, o Colombină poznaşă, şi chiar şi elemente de acţiune (falsul notar, doctorul etc.). Este o comedie, fără îndoială, dar ca orice pagină de geniu pătrunde adânc şi emoţionant în sufletul eroilor dezvăluind fragilitatea sentimentelor, distanţa dintre aspiraţie şi realitate, de aici şi dificultatea de a găsi "tonul" potrivit. Cosí nu se pretează nici la o romantizare sau o îndulcire de tip Biedermeier ca Nunta lui Figaro, nici la o lectură tragic-demonică asemeni lui Don Giovanni, nici măcar la o tratare în spiritul comediei mecanice ŕ la Rossini. Este greu, foarte greu de făcut un spectacol memorabil cu Cosí fan tutte.

Subiectul este simplu - în urma unui pariu, doi tineri ofiţeri logodiţi cu două surori testează fidelitatea iubitelor lor, curtându-le sub un deghizament de nepătruns. Fetele cedează şi decid să se mărite fiecare cu celălalt bărbat, nu cu logodnicul respectiv. Dată intriga pe faţă, într-o împăcare generală sunt iertate (deşi ele ar trebui să ierte pentru că au fost umilite şi târâte într-o farsă crudă). Dar Mozart nu ne spune, nici în libret, nici în partitură, cum s-au reconstituit cuplurile, în forma originală sau în funcţie de noua iubire ce a înflorit între cei doi eroi principali, iar a sugera un fel de happy-end este prea simplu: deziluzia, cinismul, minciuna, neîncrederea rămân.

Regizorul Ştefan Neagrău a văzut în "dramma gioccoso", cum a denumit-o Mozart, doar o comedie ce pendulează între sentimental şi ridicol şi a ilustrat-o cu o scenografie pastelată foarte plăcută (Viorica Petrovici) - cu excepţia costumelor care nu avantajează deloc pe purtătoare -, cîteva momente sugestive de pantomimă în contre-jour în genul siluetelor decupate la modă în epocă (Dragoş Huluba) şi un balet auriu prea strident, care nu-şi găseşte locul; şi dacă latura ,gioccoso" se vede pe scenă, ,dramma" se aude în partitură, chiar când aceasta amestecă elemente stilistice de opera seria cu opera buffa; unele personaje (Despina, Guglielmo) cântă arii tipic buffe, în timp ce altele se exprimă cu tot aparatul unui personaj dramatic (Ferrando, Fiordiligi), dar sunt ele realmente sincere? Aceasta este o întrebare la care textul şi compozitorul nu răspund.

Mozart era un desăvârşit cunoscător al potenţelor expresive şi estetice ale vocilor şi le împingea până la limită; ceea ce frapează în Cosí este abundenţa ansamblurilor care, de la duet până la întreaga distribuţie, domină numeric (19 numere din 31), dar şi ca sens muzical cu o inventivitate şi o frumuseţe incomparabile, în care vocile trebuie să se armonizeze perfect, păstrându-şi însă individualitatea. Este ceea ce tânăra echipă de solişti ai operei au reuşit în bună măsură.

Nu ştiu din ce motiv s-a preferat distribuirea unei soprane în rolul Dorabella, de obicei (aş zice chiar totdeauna) atribuit unei mezzo-soprane pentru contrast de culoare de voce mai marcat între cele două eroine, mai cu seamă că ele sunt destul de diferite ca psihologie - una vioaie, veselă, mai dornică de noutate, cealaltă mai gravă, mai înclinată către introspecţie. Uzanţa, dar şi logica sonoră cer ca asamblarea vocilor feminine cu partenerii lor să se facă în tradiţionala combinaţie soprană-tenor, mezzo-soprană-bariton. Mi se poate răspunde că în partitură scrie soprană, dar pe vremea aceea nici nu exista termenul de mezzo-soprană, şi nici diferenţierea nu se făcea atât de precis (cel mult aceasta putea să însemne soprană II, ceea ce este acelaşi lucru - o voce mai gravă, mai întunecată). Simonida Luţescu şi-a asumat partitura Dorabellei cu muzicalitate şi o prezenţă scenică foarte plăcută, iar în timp, fără îndoială, prin rodarea rolului, va dobândi mai multă siguranţă şi precizie.

Pentru Irina Iordăchescu Fiordiligi este o reuşită pe care poate conta în palmaresul ei de viitor; are toate datele rolului pe care l-a construit cu personalitate şi farmec; ea şi-a susţinut cele două arii de mare dificultate cu brio, reliefând nuanţat trăirile personajului, lansându-se în coloraturi impecabile sau frazând delicat. Are talent actoricesc şi capacitatea de a îngemăna acţiunea cu melosul Şi, ceea ce este cel mai important, stăpâneşte o cultură a cântului supus rigorilor stilului mozartian.

Din păcate, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre partenerii masculini, care cu voci sonore, prezenţă scenică plăcută, muzicalitate naturală au întruchipat pe cei doi amorezi: Guiglelmo cu un umor mai apropiat de genul buffo (baritonul Vicenţiu }ăranu) şi romanticul Ferrando, pandantul liric (tenorul Marius Manea) poate obosit şi din această cauză cu o emisie rigidă departe de acel cânt moale, flexibil, propriu personajului. Dar nici unul, nici celălalt, prea voluminoşi vocal, nu aveau de a face cu ceea ce numim stil mozartian, păreau veniţi din altă piesă. Don Alfonso este un rol nu foarte întins, dar pe care mulţi mari cântăreţi l-au rafinat de-a lungul timpului prin lecturi variate; Ştefan Schuller, într-o versiune muzicală corectă, înfăţişează un personaj blazat, care mânuieşte intriga din plictiseală, indiferent la sentimentele oamenilor şi la nefericirile pe care le poate provoca. Iar aliata sa, Despina, a împrumutat vocea acrişoară, agilă a Cristinei Eremia, lejeritatea ei picantă, se înscrie în cea mai bună tradiţie a subretei clasice.

René Jacobs, profund cunoscător al epocii, definea Cosí fan tutte ca pe "una dintre cele mai simfonice opere mozartiene"; într-adevăr sunt momente în care amploarea scriiturii orchestrale aruncă parcă flash-uri chiar şi către orchestra secolului al XIX-lea (sau măcar către Jupiter). Vlad Conta la pupitru a impus o lectură dinamică, tempi rapizi, strânşi şi o frazare maleabilă în momentele de abandon şi nostalgie. Şi pentru că am amintit mai sus despre numeroasele ansambluri vocale, trebuie subliniat că în funcţionarea lor a fost esenţială mâna dirijorului. Un echilibru constant între fosă şi scenă a protejat vocile şi le-a lăsat libertate de mişcare adaptând, corectând când a fost necesar, urmărind îndeaproape sensurile expresive.

Şi, în fine, un cuvânt de apreciere referitor la caietul - program realizat de Rodica-Zoe Popa, bogat în informaţie utilă, chiar dacă tiparul aduce mai degrabă cu un thriller din anii '30 .

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara