Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de teologie:
Grigore cel Mare și unitatea Dialogurilor sale de Alexander Baumgarten

Receptarea lui Grigore cel Mare în cultura română este presărată de foarte mult decupaj confesional și de foarte puțină rigoare și considerație filologică. Dacă lăsăm deoparte textele, foarte puține la număr, care îl citează sau îl folosesc (deși o fac și ele cu prudența reclamării unui bun spiritual în măsura în care el este comun tradițiilor confesionale, pentru că este anterior marii schisme), o scurtă privire asupra edițiilor disponibile din opera lui este foarte instructivă. De pildă, Dialogurile cunosc mai multe traduceri până în prezent. Toate sunt parțiale și mărturisesc un decupaj căruia o persoană angajată confesional într-un fel sau altul își poate da ușor asentimentul, dar căruia filologul, istoricul, scriitorul, teologul sau filosoful nu i-ar da prea multă atenție. Indiferent că trecem peste calitatea adesea discutabilă a traducerilor, peste limbajul uneori exagerat de aclimatizat terminologiei de origine slavă, care traduce adesea imprecis concepte născute în tradiția greco-latină cu o istorie patristică proprie și care sunt greu de redat în formula limbii române pe care a practicat-o cultul creștin în secolele care altundeva au contat drept modernitate, nu putem totuși să nu remarcăm componența stranie a volumelor care ilustrează epocala lucrare a papei Grigore. Există o versiune care reia doar cartea a patra, cu o latină decent înțeleasă, chiar dacă cu note sărace, izolând-o de restul textului și numind-o Dialoguri despre moarte, ca și cum Grigore ar fi compus un text escatologic fără intenția de a-l raporta la o miză a secolului al VI-lea al Italiei sale. Avem apoi mai multe versiuni care izolează Cartea a II-a (așa cum făcuse, din păcate, și Patrologia latină), care conține viața lui Benedict de Nursia, ca și cum ea ar fi izolabilă de acolo de unde a puso autorul ei, adică într-un context al miracolelor italiene care, de fapt, vor împreună să indice ceva. Apoi, avem versiuni care decupează cartea I și III, pentru că, nu-i așa, a II-a ține de un autor prea occidental (dacă benedictinii sunt, într-un fel, părinții Europei), iar a IV-a pentru că vorbește prea evident de purgatoriu. Însă culmea editorială este dată de o apariție înmărmuritoare: avem și Patericul lui Grigore, de fapt o lucrare care trebuia să trezească interesul maxim al filologului românist, dacă forma ei ar fi fost cea cuvenită. De fapt, e vorba de un manuscris dintr-o veche mănăstire valahă, care conține o versiune tradusă din greaca demotică a unui fragment al Dialogurilor. Dar în loc să îl editeze ca pe un document excepțional de limbă, editorul oferă un text modernizat, completat (desigur, doar până la finele cărții a III-a, ca să nu intre și partea cu purgatoriul), despre care autorul introducerii crede că e mai potrivit să se numească „Pateric”, pentru că „obștea noastră dreptmăritoare” va înțelege mai ușor despre ce este vorba.
Eu nu cred că obștea noastră dreptmăritoare are dificultăți de lectură dacă găsește în librărie forma completă, tradusă corect și adnotată cuviincios, istoric și filologic, a tratatului Dialoguri, care a dat unul dintre arhetipurile vieții spirituale ale occidentului medieval. O asemenea ediție, despre care mă exprim entuziast pentru că am contribuit la lectura ei în diferitele etape de dinaintea apariției, este versiunea pe care ne-o oferă Cristina Horotan (Grigore cel Mare, Dialoguri, Ed. Polirom, Iași, 2017). Nu o laud, ci mă ofer judecății împreună cu această carte, dar totuși o deschid gândind: iată cum Grigore cel Mare scrie un text în care poate frapa cititorul tuturor timpurilor. El laudă în primele trei cărți eroi italieni, campioni ai miracolelor și vieții exemplare, pentru a arăta cum Italia înflorește spiritual în mijlocul invaziilor longobarde, înțelese ca semne apocaliptice. De aceea o escatologie încheie și dă sensul acestor vieți. Dar mirarea vine după ce filologul și istoricul și-au împlinit misiunea, căci cititorul poate să vadă cum cei pe care Grigore îi numește „moderni” au vieți exemplare pentru că repetă în mod convențional și greu credibil scene din colecțiile de vieți exemplare ale părinților pustiei, ajunse pe diferite căi în literatura latină citibilă la Roma. Este uluitor cum transmiterea tradiției devine pentru Grigore argumentul principal al originalității lumii în care el trăiește. Și cum să le spună cititorilor lui italieni că în jurul lor au loc fapte care amintesc frapant de alte surse literare? Sau nu pentru ei a scris? Oare pentru grecii cu care a ținut toată viața lui o corespondență asiduă, preocupat să restabilească onoarea creștină a Romei cucerite de arieni? Măcar unitatea Dialogurilor, într-o frumoasă ediție completă a textului, ar putea să deschidă dezbateri asupra nașterii culturii benedictine într-un mediu care a cunoscut-o deocamdată parțial.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara