Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
greu de fixat de Daniel Cristea-Enache

La Tolce Vita. Robert Şerban în dialog cu Marcel Tolcea, Cuvânt înainte de Robert Şerban, Editura Universităţ ii de Vest, Timi- şoara, 2016, 236 pag.

cu un titlu simpatic, obţinut printr-o parafrază transparentă la cel al filmului fellinian şi regăsit în numele unei firme din domeniul publicităţii şi pe un blog, ambele deţinute de Marcel Tolcea, volumul de dialog dintre acesta şi Robert Şerban este unul făcut în timp. Mai tânărul scriitor şi jurnalist l-a provocat pe mereu-tânărul său confrate, „copilul mare”, cum îi spune, la convorbiri în regim confesiv, mai întâi când Tolcea împlinise 50 de ani (în 2006), apoi, exact peste un deceniu, când acesta a devenit sexagenar. Cartea lor se compune din două lungi interviuri făcute la date diferite, primul fiind publicat integral, iar al doilea, fragmentar, în revista timişoreană „Orizont”; la care s-au adăugat „o serie de întrebări” şi de răspunsuri la ele succedate în vederea rotunjirii şi publicării volumului.

Cu o bună experienţă în domeniu, Robert Şerban ştie cum să-şi provoace „subiectul”, insistând când e nevoie ori oferind, dimpotrivă, spaţiu pentru digresiuni. În ce-l priveşte pe Marcel Tolcea, acesta nu se numără printre intelectualii noştri cu apetit pentru statutul de vedetă, astfel că nu pozează ca mare gânditor deranjat din exerciţiul meditaţiei filosofice de chestiuni insignifiante puse de contemporani mărunţi. Firescul cu care Tolcea răspunde la fiecare întrebare, naturaleţea cu care o face şi bucuria comunică rii pe care o degajă mai toate frazele lui se datorează intervievatorului, dar, fireşte, în primul rând, celui intervievat. Modest, se arată incomodat într-un rând de faptul că tocmai el, Tolcea, este centrul de interes al convorbirilor; iar modestia e una reală, nu contrafăcută. Ea distonează sonor cu un anume narcisism bănăţenesc, mentalitate de premiant perpetuu, încântat de sine însuşi; şi se asociază, la Tolcea, cu o disponibilitate mai puţin obişnuită pentru actul admiraţiei. Încă înainte de a ajunge, în lectură, la completarea prin răspunsuri a celebrului chestionar al lui Proust, aflăm ce scriitori, regizori, pictori, muzicieni îi plac lui Tolcea şi prin ce opere ale lor s-a constituit un sistem de afinităţi elective. Cincuagenarul, apoi sexagenarul autor, nu face paradă de erudiţie, dar, când e provocat, nu se mai opreşte din a înşira, de pildă, peliculele pe care jura în tinereţe şi nu-i mai plac acum, ori filmele apreciate de un „reacţionar” ca el. „Ai ghicit”, îi spune el partenerului de dialog, „mie îmi plac altfel de filme. Alea sovietice şi postsovietice, poloneze, ceheşti, italieneşti, sud-coreene, franţuzeşti, spanioleşti, destui nemţi”. Cu o frază mai înainte, „învechitul” Tolcea ironiza filmele cu „tiruri întregi de probleme inventate” şi personaje „fără subconştient”. „Ştii ce nu se mai vede prin filme?”, se aprinde el: „Nici o tipesă de anvergura Giuliettei Masina. Caută filmul lui Fellini, Nopţile Cabiriei, ca să înţelegi cum poate intra o actriţă-femeie într-un local de lux legănându-şi poşeta.” (p. 101). Se desparte, de asemenea, tot mai decis de literatura, filmele, spectacolele moderniste şi avangardiste, mai exact, de experimentele „ce se iubesc pe ele însele”; şi pledează pentru „îndrăzneala discretă, bazată pe viziune articulată”. Şi fiindcă de multe ori critica include, la Tolcea, o autocritică, el se declară, retroactiv, ignorant şi opac la literatura textualistă: „Când am încercat să mă întorc la literatura textualistă sau la semiotică, am descoperit că nu mai îmi plac deloc. Dar deloc! De fapt, fiind snob, cred că nici în tinereţe nu îmi plăceau şi, am curajul să spun acum, nici nu înţelegeam mare lucru.” (p. 32). Prozatorul cel mai important din literatura română este pentru el Slavici, iar standardele cu care face evaluările sunt destul de ridicate, având în vedere că Bellow nu i se pare „un mare scriitor al lumii”. Şi explică, memorabil: acesta din urmă „are orice în el, dar nu are acel ceva, acel sunet pe care o ureche obişnuită nu îl aude, dar îl presimte şi care, la sfârşitul cărţii, te face să fii buimac, mai coclit, cu uşoare ameţeli ontologice, pe care le întâlneşti la scriitorii foarte mari.” (p. 50). Pe pagina anterioară, într-un exemplu de „lecţie” asupra poeziei, scriitorul nostru se arătase foarte atent la topică. Exemplul nu e însă prea convingător, cel puţin pentru mine: „E o mare diferenţă între a scrie, inventez, «Undeva, la marginea lumii, cineva mă citeşte» şi «La marginea lumii, undeva, cineva mă citeşte». Prima variantă e vers, a doua e un enunţ. Un enunţ stângaci fiindcă «-eva» e prea aproape.” (p. 49). Dacă tot intrăm în asemenea subtilităţi, ambele enunţuri sunt emfatice, dar al doilea, mai puţin decât primul, nu aşa de „făcut”; tocmai succesiunea „undeva, cineva” are un anume potenţial sonor şi expresiv, spre deosebire de utilizarea „poetică” şi simetrică a termenilor la distanţă. Impresionează, în orice caz, aplicaţia dovedită de scriitor la orişice subiect, felul pasionat în care discută despre o problemă sau alta, verva intelectuală.

Plaja subiectelor abordate este la fel de întinsă ca şi aceea a specializărilor şi ocupaţiilor celor doi interlocutori. Oamenii aceştia au făcut, fac şi vor face tot felul de lucruri care nu au decât o legătură unele cu altele: intelectualul angrenat în ele. Tolcea, cel adus în prim-plan, este profesor la jurnalism şi blogger, a fost director al Muzeului de Artă din Timişoara şi a scris, înainte de 1990, cronici sportive; e copywriter şi a fost în CNADTCU; a fost consilier al Preşedintelui Consiliului Judeţean şi a scris Eliade, ezotericul; este mason (sunt pagini foarte bune despre masonerie, în carte) şi a fost corector la „Steagul roşu”; are un curs universitar Interviul în presa scrisă, dar încă nu şi-a strâns în volum interviurile făcute cu mai multe personalităţi; este fiul fostului primar din Jimbolia şi revoluţionar în 1989; poet „istovit”, cum se declară, şi tenisman; a fost inspector-şef al Inspectoratului de Cultură şi e doctor în filologie cu o teză despre Literatură şi ezoterism. Mircea Eliade şi René Guénon; e preşedintele Fundaţiei Popular-Europene pentru Strategii Sociale, Economice şi Culturale şi a colaborat la „Plai cu boi”; a fost cenzor al Fundaţiei naţionale Soros şi l-a comparat pe Soros cu un Moş Crăciun care vine vara, spre amuzamentul acestuia; e un agorafob prezent la toate vernisajele şi lansările de carte şi un om cu rău de avion care, între două filme de artă văzute pe laptop (!) şi trei postări pe o pagină oficială de Facebook (cu profil medical), îşi aminteşte cu mândrie că el a dat numele unor service-uri auto din Timişoara: „AutoCardo”. Tolcea pare să nu aibă o axă în jurul căreia gândirea şi preocupările lui să pivoteze; ci mai multe, de importanţă egală. A fost destul de dificil pentru Robert Şerban să nu-şi piardă subiectul printre degete, dată fiind multitudinea de linii aparent „colaterale” din care se compun, în fapt, biografia şi personalitatea celui intervievat. Avem aici parcă portretele lui Arcimboldo, suprapuse: un om făcut deopotrivă din fructe şi cărţi, animale şi legume, varii obiecte cu pondere egală în constituirea sa. Ca şi masoneria, subiectul Marcel Tolcea e unul greu de „unificat”; iar Robert Şerban a reuşit să o facă.

Lectura cărţii este cuceritoare, cei doi interlocutori din generaţii diferite ducând la bun sfârşit un spectacol conversaţional, ba chiar un show: unul de „idei trăite”, cu formula lui Vianu.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara