Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Grecia lui Henry Miller de Dan Cristea


Colosul din Maroussi, cartea în care Henry Miller îşi descrie călătoria de câteva luni prin Grecia anului 1939, ocupă, din mai multe puncte de vedere, un loc cu totul special, atât în biografia, devenită legendară, a autorului, cât şi printre scrierile acestui atipic scriitor american, „simbol al expatrierii şi apostaziei”, cum îl numeşte Ihab Hassan, unul dintre criticii săi mai recenţi.

Astfel, nu puţini sunt cei care consideră această relatare despre Grecia ca fiind cea mai bună dintre cărţile lui Miller. Printre ei, de pildă, Philippe Sollers (eseul Libertatea lui Henry Miller, în volumul Războiul gustului), care crede totodată că, în paginile volumului, scriitorul din Brooklyn „rosteşte un jurământ de fidelitate faţă de sine”. Pentru deja menţionatul Ihab Hassan, cartea de călătorie, („limpede, însorită şi magică”), ar reprezenta „adevărata îmbinare între arta lui Miller şi viaţă”, ea marcând sfârşitul celui de-al doilea ciclu din biografia scriitorului, ciclu început la Paris, în 1930, când Miller soseşte în Europa, aşa cum spune legenda, cu numai zece dolari în buzunar. Fără bani, ducând o existenţă precară, nepublicat încă la vârsta de patruzeci de ani, mai mult vagabond („hobo”) decât expatriat, cum scrie Hassan (The Literature of Silence: Henry Miller and Samuel Beckett), Miller renaşte miraculos, ca scriitor, odată cu Tropicul Cancerului, apărut în 1934, în capitala Franţei, la Obelisk Press, unde i se scot apoi cinci ediţii consecutive ale romanului, dintre care unele sunt piratate şi vândute la preţurile exorbitante ale pieţei negre. După cum se ştie, Tropicul Cancerului a rămas interzis în Statele Unite, pe motiv de imoralitate, vreme de douăzeci şi şapte de ani, din 1934 până în 1961. Nu la fel s-a întâmplat cu Colosul din Maroussi care a apărut la New Directions, în 1941, având pe coperta a patra câteva rânduri extrem de favorabile cărţii şi autorului ei, scrise de doi dintre cei mai influenţi critici literari americani ai momentului, Paul Rosenfeld şi Edmund Wilson.
Călătoria întreprinsă de Miller în Grecia are loc la invitaţia soţilor Durrell, Lawrence şi Nancy, locuitori, pe moment, ai insulei Corfu, în Marea Ionică. Miller ia vaporul de la Marsilia şi ajunge la Pireu, pe o căldură îngrozitoare, în august 1939, aşadar, cu puţine zile înainte de declanşarea celui de-Al Doilea Război Mondial. Şederea în Franţa, timp de aproape zece ani, care coincid cu perioada cea mai vitalcreatoare din biografia sa, avusese, cum se confesează scriitorul, un „efect vindecător şi liniştitor” asupra spiritului său („mi-am revenit din şocurile şi traumele suferite în propria mea ţară”). Pentru Miller, Grecia reprezintă, într- un fel, necunoscutul. Nu ştie mare lucru despre istoria Eladei, pentru că, în genere, nu-i place istoria, şi, în plus, deşi cititor remarcabil, cum o arată volumul său The Books in My Life, nu citise şi nici nu avea de gând să citească vreun rând din Homer. Îi cunoştea, totuşi, pe tragicii greci, absorbiţi cu pasiune. Pe de altă parte, Grecia în care soseşte Miller la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial (ţara e sub dictatura de orientare fascistă a generalului Ioannis Metaxas) se găseşte la o distanţă uriaşă faţă de Grecia cu care ar face cunoştinţă, de pildă, turistul de azi. Pentru Miller, este, în primul rând, o ţară „săracă” şi, totuşi, „generoasă”, în care „oamenii se deschid ca florile“, oferind astfel o imagine antitetică în comparaţie cu Occidentul egoist şi, în comparaţie, mai cu seamă, cu America materialistă, obsedată de confort şi tehnologie, şi pentru care autorul Tropicelor îşi conservă în rezervorul său sarcastic toate vituperările posibile şi imposibile. La fel, Atena, aşa cum o vede călătorul venit de la Paris, apare ca un oraş de-abia dezvoltându-se, aflat încă în „durerile facerii”, având la acea dată aproape un milion de locuitori, dar cu mult praf, cu o stradă care arată „ca un drum de ţară”, cu o periferie situată la nu mai mult de o jumătate de oră faţă de centru.
Evocatoare pentru spiritul în care Miller abordează călătoria sa prin Grecia e relatarea primei lui nopţi petrecute la Atena, în parcul oraşului („plin de cei mai săraci şi mai blânzi oameni de pe pământ”): „Praful, căldura, sărăcia, simplitatea, firea potolită a oamenilor şi peste tot apa în mici carafe aşezate între cuplurile tăcute şi paşnice, toate mi-au dat sentimentul că era ceva sacru în locul acesta, ceva hrănitor şi consistent. M-am plimbat fermecat în această primă noapte petrecută în Grecia. Acest parc mi-a rămas în amintire ca nici un altul” (p. 12). Să remarcăm faptul că aici, ca şi în alte câteva împrejurări, Grecia se impune percepţiei lui Miller ca un „ţinut sacru”, în care se vădeşte „miracolul dumnezeiesc” („God‘ s magic”). În cazul de faţă, căci nu putem scăpa amănuntul, un „sacru” nutritiv, asemeni unui produs alimentar, „hrănitor şi consistent”. Şi, pe deasupra, un „sacru” care e rezultatul unui amestec cuprinzând elemente diametral opuse religiosului, acestea desemnând mai degrabă categoriile indigenţei şi penuriei. O asemenea combinaţie paradoxală de sacru şi profan (într-un plan mai general, am putea vorbi de dialectica afirmaţiei şi negaţiei) constituie o trăsătură caracteristică pentru modul cum lucrează imaginaţia lui Henry Miller, imaginaţie de alchimist, capabilă să transforme substanţa inferioră într-una superioră, plumbul în aur. Philippe Sollers notează pertinent, în eseul său, acest aspect esenţial al artei lui Miller: „Cea mai mare parte din ceea ce a scris atinge această transmutaţie permenentă a mizeriei în frumuseţe, a lipsei în abundenţă, a abandonului în comunicare universală, a tristeţii în bucurie. Nimeni nu a fost mai sensibil la trivialitatea sexuală transformată într-o grandoare radicală”.
Om eminamente al orşului, urând natura în aceeaşi măsură în care îi urăşte pe clasici („I hate nature just as I hate the classics”), aşa cum ne spune într-o confesiune din volumul de eseuri din 1939, The Cosmological Eye, Miller e atras, contradictoriu, de lucruri care, pe alţii, îi enervează la culme. Se verifică încă o dată faptul că percepem lumea din afară potrivit afinităţilor fiinţei noastre interioare. Astfel, lui Miller, şi e evidentă idiosincrasia, îi displac rigoarea, spiritul de ordine, semnele unei civilizaţii apăsătoare, la fel cum e respins de contactul cu „fiinţele calculate”, cu „suflet de inginer”. Detestă „din toate puterile”, scrie el, „atmosfera de curăţenie, vid şi anonimitate”,
Pe vas, în port, la Patras, sau în peisajul Atenei, e sedus, în schimb, de tot ceea ce are de-a face cu forfota vieţii, de tot ceea ce denotă confuzie, haos, dezordine, agitaţie. Mai mult decât Acropola, declară Miller, spre oroarea, probabil, a multor spirite înzestrate cu doxă, îi plac „locurile de la poalele cetăţii… colibele dărăpănate, harababura, eroziunea, caracterul anarhic al peisajului” (p. 40). Cuvintele anarhic/ anarhie, deopotrivă semnificat şi semnificant, se pare că deţin o atracţie specială pentru scriitor, de vreme ce le întâlnim destul de frecvent în limbajul cărţii. De exemplu, o „anarhie feroce” („fiery anarchy”) ar caracteriza, după Miller, spiritul „chinuit” al grecului antic, aflat „în război cu toată lumea, inclusiv cu sine însuşi”. Din acest conflict al minţii greceşti ar proveni însă „lucidele, tămăduitoarele speculaţii metafizice care, până în ziua de azi, fascinează o lume întreagă” (p. 21). La fel, autorul Tropicelor apreciază felul de-a umbla al grecilor, pentru că e „unul fără ţinută, anarhic, desăvârşit şi discordant omenesc” (p. 37) sau felul cum sunt dispuse casele pe insula Hydra, acestea oferind „exemplul tipic al acelei anarhii fără cusur care, incluzând şi depăşind, înlocuieşte tot ceea ce imaginaţia poate închipui ca puritate a formelor” (p.51).
Deopotrivă generos şi furibund, reverent şi sarcastic, Miller îşi delimitează strict preferinţele de intoleranţe. În acelaşi fel cum procedează în ce priveşte afirmaţiile şi negaţiile sale. Putem spune, aproape fără greş, după ce am văzut cam spre unde merg preferinţele sale, şi ceea ce îi provoacă sentimente de dezacord şi respingere. Pacifist convins, nu-i place războiul care stă să înceapă şi la a cărui desfăşurare va asista după întoarcerea în America. Nu-i plac nici nihilismul, nici cultul morţii. Nu-i plac ziarele, care, scrie el, „dau naştere la bârfe, ură, lăcomie, invidie, suspiciune, frică, răutate”. N-am avea nevoie de ele, susţine Miller, după cum, utopic gândind, cam în felul în care vor gândi „hippioţii” anilor ’60, crede că „am putea învăţa cum să trăim fără telefon, fără radio şi ziare, fără fabrici, fără mine, fără explozivi, fără nave de război, fără politicieni şi avocaţi, fără conserve, fără dispozitive ingenioase, chiar şi fără lame de ras sau celofan sau ţigări sau bani”( p. 40). Nu-i plac, sub nici o formă, nici grecii reveniţi din America („maimuţoi înnobilaţi” le zice autorul în derâdere), care, în vreme ce se gândesc nostalgic cum să se reîntoarcă în „paradisul” pierdut, îi fac, lui, tocmai lui!, apologia modului de viaţă american, bazat pe succes, bani şi oportunităţi materiale. Şi, mai cu seamă, nu-i plac, lui Henry Miller, „zidurile”, gândite metaforic ca un simbol pentru ceea ce înseamnă încătuşarea spiritului, dogmă, oficialitate, autoritate. Nauplia (Nauplion în greacă), portul anticului Micene şi prima capitală a Greciei moderne, are astel „ghinionul” să reprezinte, în relatarea subiectivă a autorului, o exemplificare la intoleranţa sa faţă de constrângeri şi împrejmuiri. Oraşul, de altfel cu numeroase vestigii veneţiene, e văzut (probabil cu foarte multă exagerare) ca un loc al întunericului, al absurdului şi prizonieratului, contrastând puternic cu viziunea, în genere, abundent luminoasă a lui Miller despre Grecia: „Nauplia este mohorâtă şi pustie noaptea. Este un loc care şi-a pierdut aura, ca Arles sau Avignon. De fapt, seamănă în multe privinţe cu un oraş francez de provincie, mai ales noaptea. Există o garnizoană militară, o fortăreaţă, un palat, o catedrală – şi câteva monumente aiurite. Ba chiar şi o moschee care a fost transformată în cinematograf. Ziua nu vezi decât birocraţi, avocaţi şi judecători, cu toată disperarea şi zădărnicia ce însoţeşte prezenţa acestor paraziţi ce trăiesc din sângele pe care îl sug lacomi. Fortăreaţa şi închisoarea domină oraşul. Războinic, gardian, preot – eterna triadă, care simbolizează teama noastră de viaţă. Nu-mi place Nauplia. Nu-mi plac oraşele provinciale. Nu-mi plac închisorile, bisericile, fortăreţele, palatele, biliotecile, muzeele, nici statuile morţilor”(p.69).
Relatarea lui Miller despre Grecia nu constituie un jurnal de călătorie propriu-zis, lipsindu-i, din acest punct de vedere, atât rigoarea şi exactitatea listării locurilor şi cronologiei, cât şi menţionarea intenţiilor şi a planurilor de voiaj. Călătoria în geografia reală, cu vaporul, cu maşina sau cu avionul, cuprinde cam tot atâta spaţiu descriptiv cât cuprinde călătoria „interioară”, cea efectuată pe traseele spiritului, sensibilităţii şi imaginarului. Cu excepţia călătoriei în Creta, rezumată în partea a doua a cărţii, călătorie făcută din dorinţa de a vizita, în primul rând, Knossos-ul minoan („De douăzeci de ani visam să vizitez Knossos”), nu s-ar putea spune că deplasările celelalte, nu foarte multe la număr, ar sta sub semnul vreunei speciale ordini prestabilite. Ceea ce contează mai ales e bunăvoinţa însoţitorilor care le face posibile. Astfel, în Corfu, Miller stă în casa soţilor Durrell; Atena pare sortită pentru a face cunoştinţă cu legendarul personaj Katsimbalis („colosul din Marroussi”), dar şi pentru a stabili legături de amiciţie cu George Seferis (Seferiades, pe numele adevărat), viitorul premiu Nobel pentru poezie; la Poros şi Hydra, în insule, Miller e invitat cu prietenii de pictorul Ghika; pe insula Spetsai, ajunge însoţit de Katsimbalis („ţicnit ca toţi grecii”), în urma unei aventuroase călătorii cu barca, pe o vreme teribilă, cu furtună şi fulgere; Peloponesul este şi ţinutul din care îşi trage obârşia familia „colosului din Maroussi”, iar la Micene călătoria se întrerupe brusc; în fine, voiajul la Delphi, prin Teba, Levadia şi Arachova, este un voiaj de „ultimă oră”, aranjat atunci când timpul presează şi plecarea lui Miller din Grecia spre America devine iminentă.
Sosit, aşadar, în Grecia fără o ţintă precisă şi părând a nu căuta acolo ceva anume, Miller îşi învăluie totuşi periplul eladesc într-un cert aer de sărbătoare. Trăieşte adesea clipe extraordinare, excepţionale, ieşite din comun. Călătoria pe care o întreprinde nu numai că e prima vacanţă pe care şi-o permite în douăzeci de ani, dar aceasta îi şi prilejuieşte nu puţine momente pe care le consemnează a fi inaugurale sau unice în existenţa sa. În Corfu are astfel ocazia să petreacă o „minunată perioadă de solitudine”, simţindu-se „cu adevărat singur pentru prima dată în viaţă” (p. 39). I se pare că e precum Robinson Crusoe pe insula Tobago. La Epidaur, descoperă, tot pentru prima dată, „pacea inimii” („N-am ştiut niciodată ce înseamnă pacea până nu am ajuns la Epidaur”, p. 70). Plecat cu Seferis, Katsimbalis şi Ghika spre Poros şi Hydra, socoate că „niciodată nu voi mai trăi căldura afecţiunii care m-a învăluit în acea dimineaţă, când m-am îmbarcat pentru călătorie” (p. 48). În Creta, la Phaestos, o altă consemnare a „primei zile din viaţă” când i se întâmplă aşa ceva e legată de gestul extatic al binecuvântării lumii, ocazie cu care, scrie Miller, „am inclus pe toţi şi pe toate într-un singur gând” (p. 143). De asemenea, făcând într-un fel bilanţul voiajului său, călătorul e nevoit să bifeze numai la capitolul plusuri, pentru că „era prima călătorie ce-mi oferea deplină satisfacţie, în care nu se afla nici urmă de deziluzie, în care mi se dăruise mai mult decât mă aşteptasem să găsesc” (p. 185).
În ce priveşte universul în care se mişcă, dincolo de câteva imagini superlative, bine articulate (de exemplu: „Peisajul rămâne cel mai încântător, cel mai uluitor pe care îl poate oferi pământul nostru” sau „Grecia, acum golaşă şi costelivă ca o lupoaică, a rămas singurul Paradis din Europa”), trebuie să observăm că geografia lui Miller scoate în evidenţă, cu precădere, atât stilul scriitorului, fraza sa (adeseori torenţială) care comandă decorul, cât şi ceea ce ţine de mitul personal, de relaţia fundamentală a scriitorului cu lumea şi deopotrivă cu scrisul. Ca şi viaţa însăşi, scrisul, de pildă, reprezintă, pentru Miller, o aventură metafizică, un „voiaj de descoperire”, aşa cum notează în Reflections on Writing, din volumul de povestiri şi eseuri The Wisdom of the Heart, apărut în acelaşi an, 1941, ca şi cartea despre Grecia. Tot acolo, s-o spunem în treacăt, dar având legătură cu viziunile lui Miller, găsim şi ultimele pagini lucrate de el la Paris, şi anume studiile despre două dintre scrierile esoterice ale lui Balzac, Seraphita şi Louis Lambert, cu referinţe din Swedenborg şi din Saint-Martin, „filosoful necunoscut”.
Peisajul lui Miller e lucrat, transfigurat, mai ales, prin simbol şi printr-o perspectivă religioasă asupra existenţei, care exaltă caracterul miraculos al acesteia, făcând din relaţia omului cu viaţa un standard suprem de comparaţie („The yardstick I employ is life: how men stand in relation to life”, scrie Miller în The Books in My Life, recunoscând ca „adevăraţi revoluţionari şi inspiratori” ai ideilor sale pe Isus, Lao-tze, Buddha, Ramakrishna, Krishnamurti). În acelaşi timp, precum spectacolul tragic, în interpretarea aristoteliană, sau precum contemplarea sublimului care ne conduce spre uimire spirituală, peisajul are asupra lui Miller un efect cathartic. Îl purifică, îl deposedează, îl goleşte de sinele meschin, făcându-l părtaş la înfrângerea forţelor răului, ale orgoliului şi egoismului, ale aroganţei şi duplicităţii. La Corfu, de exemplu, din înălţimile muntelui, spectacolul din jur, perceput într- atmosferă „încărcată de o înfricoşată splendoare biblică”, simbolizează o „dramă a văzduhurilor, a zonelor înalte, eternul conflict dintre suflet şi spirit” (p. 20). La Hydra, impresia se fixează în câteva simboluri ale ofrandei, ale generozităţii şi veşniciei: „Hydra este o stâncă ce se ridică din mare aidoma unei uriaşe pâini pietrificate. Este pâine transformată în piatră pe care artistul o primeşte ca recompensă pentru eforturile sale atunci când zăreşte pentru prima oară ţara făgăduinţei …Chiar stâncile, şi nicăieri n-a fost Dumnezeu mai generos cu ele ca în Grecia, sunt simboluri ale vieţii eterne. În Grecia stâncile sunt elocvente: oamenii mor, dar stâncile niciodată” (p. 51). La Phaestos, în Creta, peisajul se arată atât de neverosimil în luminescenţa lui stranie, încât pare să se deschidă logicii visului şi permisivităţii dorinţei: „În Grecia simţi dorinţa să te scalzi în cer. Vrei să-ţi dai jos hainele, să alergi şi să faci o săritură direct în cer. Vrei să pluteşti în aer ca un înger şi să te întinzi în iarbă şi să te bucuri de transa cataleptică. Piatră şi cer se unesc aici. Sunt zorii nesfârşiţi ai trezirii omului” (p. 141). Din aceeaşi pagină, relatând „momentul de extaz” trăit pe parcursul pelerinajului la Phaestos, înţelegem mai bine şi ceea ce Henry Miller vrea să spună prin experienţa sacrificiului, capitulării, reconcilierii, opusă experienţei luptei şi cuceririi. E vorba de acceptarea pozitivă a vieţii aşa cum este, a vieţii conflict, cu bune şi rele, cu bucurii şi înfrângeri, cu suferinţe şi nenorociri: „A fost una dintre puţinele ocazii în viaţa mea când m-am simţit pe deplin conştient că mă aflu în pragul unei mari experienţe. Şi nu numai conştient, ci şi recunoscător, recunoscător că sunt viu, recunoscător că am ochi, că sunt teafăr, că mă tăvălisem în noroi, că fusesem flămând, că fusesem umilit, că făcusem tot ceea ce făcusem pentru ca totul să culmineze în acest moment de extaz”.
Însă simbolul tutelar al operei lui Miller, cel care, precum mişcarea de flux şi reflux, impune ritmul ciclic, recognoscibil al scrisului său, e de găsit în mitul morţii şi reînvierii. Despre moarte şi înviere e vorba, de fapt, în cartea despre Grecia. La Micene, unde se întrerupe „marea călătorie” prin Pelopones, el coboară ca într-un infern în „acel puţ odios al ororilor”, unde s-ar afla mormântul lui Agamemnon, pentru a ieşi apoi în plină lumină, având sentimentul unei „viziuni pure”. „În mormântul lui Agamemnon”, consemnează Miller, „am trăit o veritabilă renaştere”.
Aşadar, renaştere, reînnoire, purificare, iluminare, revelaţie, vindecare, eliberare sau întregire, iată termenii la care Miller recurge cel mai adesea ori pe care îi lasă să se subînţeleagă abundent pentru a defini călătoria interioară, de natura unei aventuri spirituale, care îi dublează, precum o umbră, voiajul său practic prin geografia peisajului grecesc. Acesta, aşa cum meditează autorul pe treptele amfiteatrului de la Epidaur, propune doar nume de locuri, pe câtă vreme căutarea şi descoperirea de sine au de-a face, în limbajul emersonian pe care Miller îl cunoaşte foarte bine, cu „adevărul inimii”: „Epidaurul este doar simbolul unui loc: adevăratul loc se află în inimă, în inima fiecărui om, dacă vrea să se oprească şi să-l caute” (p. 73).
Miller, să nu uităm, îşi scrie şi îşi termină cartea acasă, la câteva luni după călătorie, având încredinţarea că „Grecia făcuse pentru mine ceva ce New Yorkul, ba nu, nici măcar America nu putea distruge”. Îl făcuse „liber şi întreg”, „gata să mă lupt cu balaurul şi să-l ucid, pentru că în inima mea îl ucisesem deja” (p. 185).
Începând cu titlul de pe copertă şi sfârşind cu Appendix-ul datorat lui Lawrence Durrell, cartea nu-l pierde mai nici o clipă din vedere pe Katsimbalis, omul care „şi pe morţi îi putea aduce la viaţă cu poveştile lui”. Este nu numai un personaj extraordinar cu care Miller se împrieteneşte, dar şi un simbol, la scară umană, al vitalităţii şi plenitudinii pământului grecesc. Durrell povesteşte astfel cum, într-o noapte, aflaţi pe Acropole într-un grup, Katsimbalis răcneşte, la un moment dat, un înfricoşător „cucuriguuuu”. Răspund la acest sunet de trâmbiţă, în redarea lui Durrell, nu numai cocoşii de pe Acropole, dar şi cei din toată Atena, din toată Atica, ba chiar şi cei din toată Grecia. Noaptea devine o vestire uriaşă a dimineţii.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara