Numărul curent: 42

Comentarii Critice:
Gratia interpretandi de Laura Pavel


Într-o discuţie despre hermeneutica literară a ultimelor decenii, Ştefan Borbely semnala, în cadrul criticii noastre postbelice, prezenţa unei linii ideatice neomanieriste, care se revendică de la Panovsky şi Hocke. Ea ar fi identificabilă “pe coordonata Edgar Papu – I. Vartic – Marta Petreu”, ca şi în eseurile şi exegezele ce ţin de “echinoxismul speculativ”. Ion Vartic îşi mărturiseşte cu insistenţă programatică, de altfel, opţiunea pentru un anume manierism – stilistic şi conceptual deopotrivă – al construcţiei critice în cartea sa Clanul Caragiale. Descoperind în enigmaticul text matein Remember “o profesiune de credinţă în spirit manierist (luînd termenul în accepţia lui Gustav René Hocke)”, care constă în “potenţarea tainei prin taină” şi în elaborarea unei estetici şi chiar etici a tainei aşadar, Ion Vartic îşi face de fapt propria profesiune de credinţă.

În eseurile sale dedicate clanului Caragiale, misterul din care apare şi în care dispare mateinul dandy Aubrey de Vere rezonează cu misterul destinelor parcă la fel de impenetrabile ale unor Anghelache, Lefter Popescu şi Cănuţă. Singurul care se poate situa în perspectiva misterului ficţional este, în opinia lui Ion Vartic, hermeneutul comparatist: “...cred – scrie eseistul – că nenea Iancu face parte dintre creatorii privilegiaţi în care, uneori, coboară harul şi care, atunci, cufundă în inconştientul textelor lor mesaje şi revelaţii transestetice, transindividuale. (Dacă el nu ştie de ce s-a sinucis Anghelache, textul său însă ştie. În acest sens, Caragiale nu e autor, ci transmiţător)”. Menirea hermeneutului va fi, prin urmare, să împărtăşească, în momentele privilegiate de inspiraţie, ceva din revelaţia creatorului. În acest sens, hermeneutica literară îşi poate asocia cu îndreptăţire “metafizica interpretării”, precum şi “ceva din acea gratia interpretandi pe care o explică Moshe Idel, pornind de la Abélard, Gioacchino da Fiore şi diverşi cabalişti”.

Polemizînd – cu o savuroasă vervă ironică, ce pare a-i reclama mai degrabă vocaţia de memorialist decît pe aceea de critic universitar – cu istoria interpretărilor succesive date celebrei “enigme” a sinuciderii ciudatului nenea Anghelache, casierul din Inspecţiune, Ion Vartic revoluţionează în fond întreaga caragialeologie. Scopul criticului este de a ajunge la intuiţia întrebării hermeneutice corecte, aceea chemată să provoace, ca într-o maieutică de tip socratic realizată cu presupusul cititor (unul “leneş la pricepere” cel mai adesea), răspunsul explicativ cel mai plauzibil: “De ce se sinucide Anghelache? Pentru că e un anxios frustrat de frică! Şi pentru a se sustrage febrei anxietăţii fără obiect, care îl face să aibă, în casa de bani, mai mult decât trebuie (...) acel “De ce? ...de ce, nene Anghelache?” nu ascunde nici o enigmă. Alta este, după mine, întrebarea corectă, adecvată, pe care trebuie să ne-o punem: s-ar mai fi sinucis sau nu Anghelache, aflînd, în noaptea aceea, că a doua zi urmează o inspecţie (mai exact, inpecţia), că, în fine, inspectorul soseşte?”.

Metoda critică sintetizată aici de către Ion Vartic – aceeaşi ca în excelentul său eseu din 2000, Cioran naiv şi sentimental – are afinităţi cu teza lui Matei Călinescu privind relectura hermeneutică de tip cvasidetectivist, menită să descopere secretele semantice pe care textul le ascunde abil în el însuşi, uneori chiar împotriva intenţiei auctoriale de a face sens. Aşa, de pildă, un “cifru”, ori, altfel spus, un criptonim, ar conţine, în opinia lui Ion Vartic, numele personajului matein Gogu Nicolau. Aceeaşi hermeneutică a secretului îl aduce pe critic la revelaţia unui fel de ereditate cîtuşi de puţin biologică, în cazul clanului Caragiale. Aceasta e mai degrabă un artefact psihologic, o autoficţionalizare de fapt a sinelui, proiectat ca un Celălalt, revers polemic al tatălui. Concluziile unei asemenea strategii interpretative se dovedesc, printr-un fericit paradox, pe cît de surprinzătoare, pe atît de convingător expuse. Dincolo, de exemplu, de conflictul dintre Caragiale-tatăl şi Caragiale-fiul, deci dintre scriitorul care îşi cultivă fantasme tihnit-burgheze şi cel bîntuit de bovarisme aristocratice, semnificaţiile abisale puse în evidenţă de hermeneut îi situează pe autorul Nopţii furtunoase şi pe cel al Crailor... într-o simptomatică consonanţă de opţiuni estetico-temperamentale: datorită teoriei electricităţii şi a privirii magnetice, tatăl şi fiul îşi trădează deopotrivă “atracţia lor către ’suprafiresc’”, iar prin cea din urmă ei “îşi dau mîna în hagialîcul imaginar către ’cel mai frumos dintre veacuri’ care ’fu al optsprezecelea’...”. O astfel de abordare a eredităţii şi a interiorităţii secrete poate fi apropiată, cred, de teoria criptonimiei a psihanaliştilor Nicolas Abraham şi Maria Torok, după care “criptele” ori “fantomele” textuale s-ar transmite inconştient de la o generaţie la alta, făcînd ca anumiţi indivizi să fie purtătorii inconştienţi ai teribilelor secrete ale strămoşilor. Un alt caz pentru elucidarea căruia Ion Vartic recurge la interpretarea criptonimică îl constituie “euforionicul” Luki Caragiale. Aici “ereditatea îşi spune cuvîntul: spiritul mimetic patern se transferă din teatrul jucat şi scris în poezia fiului” – o poezie de “mim desăvîrşit” (Barbu Cioculescu), care etalează, cu egală detaşare şi adaptabilitate histrionică, maniere lirice diferite.

Pentru comparatistul prin excelenţă Ion Vartic, nu numai operele scriitorilor, ci chiar vieţile lor par construite în aşa fel încît să pună în evidenţă adevărate rezonanţe destinale. Apropierea insolită pe care criticul o face între Caragiale şi Thomas Mann devine, în acest sens, nu numai justificată, ci şi profund semnificativă pentru evoluţia tipologiei artistice a fiecăruia în parte. Pentru Caragiale arta este o “meserie necurată”, dar şi pentru Thomas Mann (alias Tonio Kröger) ea evocă ceva fundamental echivoc. Numai că „în vreme ce artistul Caragiale ajunge la o conştiinţă burgheză, burghezul Thomas Mann ajunge la o conştiinţă de artist”. Ultimul capitol al cărţii, intitulat, în chip ludic-provocator, Sărmanul Dionis, Ivan Turbincă şi Lefter Popescu faţă cu transcendenţa, îmbină rigoarea aproape pedantă a demonstraţiei cu revelaţiile interpretative paradoxale. Acestea sînt, de altminteri, apanajul unui comparatist autentic, preocupat de imprevizibilele afinităţi elective: “Iată că, în trinomul Eminescu-Creangă-Caragiale, ultimul este cel ce revelă, de fapt, fiorul religios cel mai profund şi înfiorat. Căci, prin intermediul lui Lefter ori Anghelache, Caragiale ne dezvăluie un transcendent capricios, ce se joacă, amuzat, cu omul, strivindu-l, numai pentru a înscena o ingenioasă comedie metafizică”.

O extrem de incitantă declaraţie de principii privind menirea criticului comparatist este la un moment dat strecurată, ca într-o capcană întinsă cititorului neatent, nici mai mult nici mai puţin decît într-o paranteză. S-ar putea spune, glumind numai pe jumătate, că Ion Vartic adoptă în acest caz atitudinea dandy-ului spiritual de tip Brummell. Ideea simplicităţii vestimentare care i-ar fi permis dandy-ului să treacă neobservat este transpusă acum, la nivelul discursului critic, într-o deloc întîmplătoare discreţie a indicaţiilor parantetice şi frecventelor note de subsol. Acestea adăpostesc, uneori în mai mare măsură decât corpusul textului propriu-zis, subtile chei hermeneutice şi chiar rezolvări interpretative originale, tot atâtea rezultate, la Ion Vartic, ale unei ingeniozităţi de veritabil “şahist” al criticii literare. După ce propune “revizuirea” critică a cazului insolitului casier Anghelache din caragialiana Inspecţiune, prin integrarea sa într-o altă serie caracterologică (adică într-o “viaţă paralelă” cu domnul Belikov, “omul din carapace” al lui Cehov), eseistul întrerupe pentru moment fluxul argumentaţiei sale critice – pune în abis, în fond, întreaga sa demonstraţie –, inserînd următoarea revelatoare frază în paranteză : “(Datorită criticului, iar, în particular, comparatistului – care, asemeni chimistului din goetheenele Afinităţi elective, e un fel de ’artist al îmbinării’, un Einungskünstler – operele, descojite de belfereşti considerente istorice, se caută şi se întîlnesc într-o viaţă paralelă, care le dă o formă comună nouă, neaşteptată şi paradoxală.)”.

Această perspectivă voit anacronică, interesată de valoarea intrinsecă, aproape exclusiv estetică, a textului literar aminteşte de superba metaforă a lui E.M. Forster, din Aspecte ale romanului, după care ar trebui să ne imaginăm că toţi romancierii şi-ar scrie operele în acelaşi timp, contaminîndu-se parcă unii pe alţii de morbul creaţiei: “Ei descind din epoci şi ranguri diferite, la fel de felurite le sînt temperamentele şi scopurile, dar toţi ţin tocul în mînă, uniţi prin creaţie. Să ne uităm o clipă peste umărul lor, să vedem ce scriu: poate că efectul va fi un exorcism pentru demonul cronologiei...”. Respingând polemic contextualizările istorice şi trecătoarele politizări ale fenomenului literar, pe care le consideră derizorii şi irelevante în abordarea “vieţii paralele” a operelor cu adevărat valoroase, Ion Vartic rămîne acelaşi comparatist de excepţie, adept fervent al eternului Canon estetic.




Ion Vartic, Clanul Caragiale, Cluj-Napoca, Ed. Biblioteca Apostrof, 2002, 276 p.