Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Graniţele ficţiunii, după Arturo Pérez-Reverte de Elisabeta Lăsconi

Un caz demn de studiat
Arturo Pérez-Reverte nu mai are nevoie de prezentare, de vreme ce se află deja în vârful topurilor literare: scriitorul spaniol contemporan cel mai cunoscut în întreaga lume, cel mai bine cotat, cu numărul cel mai mare de cărţi traduse, de exemplare vândute etc. impresionează prin dublul succes care se iveşte atât de rar: recunoaşterea academică (din 2003 este membru al Academiei Regale Spaniole) şi iubirea publicului larg.
Se poate realiza un consistent studiu de caz pe traseul scriitorului spaniol urmărind felul cum s-a impus, cum şi-a construit opera şi celebritatea. Jurnalismul practicat vreme de 21 de ani este o şcoală a experienţei formidabile: corespondent de război în zonele fierbinţi de pe glob, a fost la Bucureşti în 1989 relatând despre Revoluţia Română, în Balcani relatând despre războaiele din Croaţia şi Bosnia, în Golf...
Primele sale romane semnalează parcă dorinţa puternică a distanţării de jurnalism. Ele sunt romane istorice: Husarul (1986, traducere de Mihai Cantuniari, 2006) şi Maestrul de scrimă (1988, traducere de Ileana Scipione, 2004), au acţiunea plasată în secolul al XIX-lea, dar se deosebesc radical prin structura epică: războiul ca tragedie (în Husarul acţiunea respectă regulile celor trei unităţi clasice), alt război, nevăzut relatat ca partidă de scrimă.
Scriitorul risca să rămână cantonat în propria ţară, devenind un extraordinar autor gustat şi adulat de publicul spaniol. A simţit capcana, aşa că şi-a schimbat rapid formula: de la a treia carte, deja se produce o spectaculoasă ieşire în lume, vin premii şi ecranizări, curg în valuri traducerile aducându-i milioane de cititori.
În decursul a doisprezece ani, publică romanele ce vor fi bestselleruri: Tabloul flamand (1990; tradus la noi de Tudora Şandru Mehedinţi, 2003), Clubul Dumas (1993; tradus de Mihai Cantuniari, 2004), Conspiraţia din Sevilla (1995; traducere de Tudora Şandru Mehedinţi şi Mihai Cantuniari, 2005), Harta sferică (2000, traducere de Mihai Cantuniari ,2005), Regina Sudului (2002, traducere de Dragoş Cojocaru, 2004).
Intriga detectivistă şi balansul trecut-prezent, recursul la arte şi jocuri (scrimă şi şah, pictură şi muzică) reînvie romanul popular, modelul preaiubit fiind foiletonul secolului al XIX-lea şi regele acestuia, Alexandre Dumas, pe care îl omagiază în spirit postmodern, într-un amestec debordant de ludic şi livresc, de fantezie şi erudiţie. Seria ajunsă la cinci romane Căpitanul Alatriste arată un autor îndrăgostit de "Secolul de aur" spaniol, hotărât să-şi contamineze cititorii cu farmecul iberic.

Toate războaiele planetei
Ceva lipsea totuşi din panoplia lui Arturo Pérez-Reverte... Traducătoarea cărţii, Ileana Scipione, specialistă în "Secolul de aur" spaniol şi în ficţiunile pérez-revertiene, mereu se întreba de ce autorul păstrează pentru sine experienţa de jurnalist, când o va converti într-o carte. Ea se concentrează, iată, în romanul recent, Pictor de război, considerat de mulţi critici drept cartea cea mai bună a lui Arturo Pérez-Reverte, oricum cartea sa de actualitate incendiară. Şi de un autobiografism care îţi dă fiori.
Povestea este simplă: un fotograf de război a cucerit gloria în meseria (sau vocaţia) lui, şi-a adjudecat marile distincţii decernate pentru fotografii care au făcut turul planetei prin transmisii de televiziune, au fost strânse în albume care i-au consacrat faima. A cunoscut iubirea şi a pierdut-o, într-unul din războaiele din Balcani. S-a retras într-un turn (sau far) ca să-şi îndure în singurătate suferinţa, întrebările, pierderile.
În spaţiul închis, izolat al turnului, înfăţişat ca o curiozitate a locului de vocea feminină care le oferă turiştilor turul oraşului, el îşi duce propriul război cu sine. Rememorează ce a trăit, încercând să transpună în fresce pictate pe pereţii circulari toate ororile văzute, pe care fotografiile făcute în Vietnam şi în Angola, în Nicaragua şi în Liban, nu le-au putut cuprinde. Îşi reaminteşte şi povestea de dragoste trăită, şi ea, pe fronturile lumii, cu o tânără care are aceeaşi pasiune ca a lui.
Şi în recluziunea lui se iveşte un necunoscut, un croat care a venit să se răzbune pentru că apărut în­tr-una din fotografiile faimoase, faptul acesta a declanşat lanţul de nenorociri care i-au distrus viaţa: soţia, sârboaică, şi copilul i-au fost ucişi, el însuşi a ajuns ţintă. Iar acum, din vânat, a devenit vânător. A venit să-l ucidă pe cel care, pentru o clipă de glorie, i-a distrus tot. Dar mai întâi vrea să înţeleagă ce gândeşte fotograful, ce înseamnă pe el simpla apăsare a declanşatorului.
Întâlnirile tot mai lungi, dialogurile tot mai dese şi dense îi transformă pe cei doi, pe Faulques fotograful şi pe Ivo Markovic soldatul, în martori ai nebuniei în care se încheie secolul al XX-lea. Pare o luptă pe viaţă şi pe moarte într-un loc închis (turnul sau oraşul) între doi bărbaţi care au pierdut tot, şi de aceea chiar nu mai au nimic de pierdut. Dar, ca în nici un alt roman al scriitorului, suspansul nu îl dă acţiunea, ci altceva, confruntarea de idei.
De la o pagină la alta, simţi tentaţia să te opreşti şi să reflectezi, replicile memorabile sunt doar scânteile ce luminează multele războaie intens mediatizate, ale căror imagini s-au fixat pe retina noastră, a tuturor. Impresia creată este zguduitoare: lumea a devenit un teatru de război, un spectacol continuu al violenţei, din care se hrănesc televiziunile şi ziarele, care satisface instinctul vărsării de sânge, fie şi prin simpla privire a jurnalelor de actualităţi.
Observaţiile se transformă în reflecţii despre condiţia umană, despre legătura posibilă dintre inteligenţa şi cruzimea animalelor şi a oamenilor, despre tentativele pictorilor de a zugrăvi marile bătălii şi despre şansa fotografiei de a surprinde milimetric războaiele de azi. Pe rând, cei doi pun întrebări şi caută răspunsuri, până ce le devine clar amândurora că sunt victime ale aceleiaşi terori care distruge individul. Şi niciunul nu mai are nimic de pierdut...

Fotografie şi pictură
Nici aici însă Arturo Pérez-Reverte nu se dezminte, orice roman al lui îi oferă lectorului o porţie zdravănă de cultură, instruindu-l fără ca măcar să-şi dea seama. La pasiunea mai veche pentru pictură, etalată fastuos în Tabloul flamand, se adaugă şi fotografia, simptom al timpului contemporan. Mulţimea detaliilor tehnice, legate de aparatele de fotografiat şi de secretele meseriei este eclipsată de sugestiile privind forţa uluitoare a imaginilor, mai ales când ele transfigurează drama în creaţie artistică.
Numeroase pasaje ale cărţii se pot citi şi ca omagii aduse uneia dintre cele mai riscante meserii din lume, cea a corespondenţilor şi a fotografilor de război. Ce-i face să aleagă o asemenea viaţă? Dorinţa de aventură într-un secol în care bărbaţilor le-au rămas tot mai puţine căi de a-şi dovedi bărbăţia mai ales faţă de ei? Pofta câştigului aproape fulgerător? Atracţia morţii care îi pândeşte încărcând de bucurie intensă clipele care urmează? Drum sigur pentru a descifra istoria care se face şi se scrie în mers, spre a-i cunoaşte resorturile secrete?
Şi tot atât de numeroase sunt pasajele care incriminează această meserie, o aşază sub semnul întrebării, căci fotografii de război se adună pe locurile însângerate, precum corbii ce simt cadavrele unor patrii sau lumi. Nicio justificare nu este suficientă, fie ea etică sau estetică, fie morală sau practică. Iată comentariul făcut de iubita pierdută, Olvido, atinsă şi ea de virusul imaginii: " În lumea unde oroarea se vinde drept artă, unde arta se naşte cu pretenţia să fie fotografiată, unde convieţuirea cu imaginile suferinţei n-are legătură nici cu conştiinţa, nici cu compasiunea, fotografiile de război nu-s bune de nimic."
Lui Arturo Pérez-Reverte îi reuşeşte o performanţă rară: rememorează extraordinara poveste de dragoste trăită de Faulques şi Olvido prin descrierea fotografiilor pe care ei le fac, derulează o bătălie a ideilor prin dialogul purtat de fotograf şi croat, prin reflecţii ce au ca punct de pornire tot fotografiile, narează căutarea obsesivă a lui Faulques analizând imaginile fotografiilor şi pictura circulară din interiorul turnului său.
Ce ţinteşte căutarea disperată a lui Faulques, fotograf de război şi pictor de bătălii, dacă nu ordinea ascunsă a lucrurilor, geometria secretă a haosului, liniile ascunse care explică de ce bătăile de aripi ale unui fluture într-un punct al globului produc o tornadă într-un alt punct. Ce urmăreşte Olvido care fotografiază obiecte şi susţine idei stranii: "Adevărul stă în lucruri, nu în noi. Dar ele au nevoie de noi ca să se manifeste"; "Lucrurile sângerează ca oamenii".
Olvido are intuiţia experienţei pe care o traversează iubitul ei: "Fotografiezi persoane care caută liniile drepte şi curbe ce le vor ucide. (...) Fotografiezi lucrurile căutând unghiurile de unde vor începe să se prăbuşească. Pleci la vânătoare de cadavre şi de ruine ghicite. Uneori cred că mă iubeşti cu o deznădejde dezolată şi violentă, fiindcă, atunci când mă îmbrăţişezi, simţi cadavrul ce voi fi cândva, ori vom fi amândoi."
Pictor de război este capodopera lui Arturo Pérez-Reverte: un roman sumbru despre iubire şi moarte, despre infernul lăuntric şi bolgiile din jur, despre forţa răului căreia arta îi slujeşte uneori de mijlocitor, despre ororile cărora nimeni şi nimic nu le pune capăt, despre om ca fiinţă înzestrată cu inteligenţă pe măsura cruzimii sale. Virtuozitatea narativă şi construcţia romanului sunt fără cusur şi fără strop de gratuitate. Nicio plăcere a lecturii, niciun artificiu sau truc. Scriitorul nu mai are ambiţia să-şi uimească ori să-şi iluzioneze publicul, ci, pur şi simplu, să-l bântuie!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara