Înapoi la pagina curenta

Meridiane:
Grație sfidătoare de Simona Vasilache

Pasionații de modernismul britanic și, deopotrivă, cei pentru care scriitorii începutului de secol XX, frământați de înnoirea canonului, sunt niște figuri șterse, de manual, trebuie să citească minunatul roman al Priyei Parmar, Vanessa și sora ei, apărut în engleză în 2014 și, de curând, tradus la Humanitas Fiction de regretata doamnă Antoaneta Ralian, care n-a putut sfârși opera de traducere, preluată și dusă la capăt de Irina Horea.
Ceea ce reușește, de la primele pagini, reconstituind jurnalul Vanessei, pictorița, sora mai mare a Virginiei Woolf, și schimburile de scrisori din ceea ce va deveni grupul Bloomsbury, este să umple istoria literară de oameni vii, spontani, prinși în conversații electrizante, chiar dacă este vorba de o simplă cină în familie. Priya Parmar pune naturalețea în locul excesului, deși cei despre care scrie sunt personalități accentuate, oameni care au schimbat lumea artelor cu prețul propriei rătăciri. Iată cât de firesc își justifică Vanessa rolul, după ce sora ei a hotărât că ea, Virginia, este scriitoarea, singura care are dreptul să vorbească, să converseze sclipitor în societatea exclusiv masculină a saloanelor lor: „Eu gândesc în mase. În culori, și forme, și lumini, și volume, și fundaluri. Nu în cuvinte. Cuvintele, țesute delicat în idei abstracte, mă fac să mă simt greoaie și stângace, fără nimic de spus. Care-i sensul binelui? Mintea mea întreabă: Care e culoarea binelui? Care-i dimensiunea? Care-i lumina? Și unde să pun vaza cu maci?“ (p. 47) O trecere subtilă de la relația culorii cu cuvintele, prin care adie gustul moderniștilor pentru sinestezii, la poziția ei de stăpână a casei, după moartea părinților, răspunzătoare de aspectele foarte pragmatice ale unei petreceri reușite. Așa o cunoaștem, o domnișoară de 26 de ani, foarte tânără pentru corvezile pe care și le ia pe cap și dintre care sănătatea psihică fragilă a surorii ei nu e nici pe departe cea mai mică, dar condamnată, după canonul vremii, la o foarte probabilă viață de fată bătrână, descriindu-și, cu o cumpănire în care nu se simte nici oboseala, dar nici nonșalanța fluturelui la care se vor fi gândit părinții ei (vanessa, în latinește) mișcările zilnice.
Treptat, aceste mișcări se interiorizează – urmând tipicul din, de pildă, Doamna Dalloway, evoluând de la simple notații prilejuite de reuniunile de joi, un fel de petreceri studențești cu colegii de la Cambridge ai fratelui lor Thoby, zis Gotul, printre complicații de tot felul, prejudecăți și lucruri de rezolvat, la consemnări ale relației ce prinde să se închege între Vanessa și Clive Bell, perseverentul ei curtezan. Criticul de artă se lovește de un refuz foarte atipic, pentru începutul anilor 1900, de la o tânără care nu mai are mult timp în față, pentru alegeri și nazuri, dar își continuă asaltul discret, lipsit, totuși, de ipocriziile vremii, care pe Nessa o dezgustă atât: „Regulile mele sunt simple și clare. Trebuie să ne debarasăm de politețurile ipocrite – de acea insipită spoială de fățărnicie care sufocă toate saloanele londoneze.“ (p.84)
E foarte pătrunzător, păstrându-și, însă, toată delicatețea, felul cum Priya Parmar înregistrează micile drame ale tinerei fete, mai stăpână pe activitățile de fiecare zi și pe penel, decât pe sentimentele ei, care se întreabă ce se va alege de atipicul grup Stephen, două surori și doi frați, deopotrivă rude și prieteni, nutrind un alt fel de filosofie de viață decât lumea care, încă, îi înconjoară, când familia, inevitabil, se va lărgi. Conștiința unei alegeri care nu e o companie de-o vacanță, de care scapi, ci un mariaj pe viață, o intrigă și o sperie. Consultată de un medic, pentru tulburări nervoase (de care familia lor nu e străină), Nessa primește un tratament aducând aminte de butada lui Bette Davis: patru pahare mari de șampanie pe zi!
Iar momentul acela, când nu mai ajută decât o cupă de șampanie, va veni inevitabil în viața ei. Moartea bruscă, absurdă a lui Thoby o determină pe Vanessa să se căsătorească cu Clive, ca să nu treacă singură peste durere. Curând, li se naște primul băiat, Julian Bell. Un pericol, însă, dă târcoale. Virginia.
Prezența ei, în casa unui cuplu care se străduiește să-și regăsească echilibrul de dinainte de nașterea copilului, nu poate prevesti nimic bun. De la bârfe puse pe seama lui Henry James, vechi prieten al familiei, la idei de inferioritate care pun stăpânire pe Vanessa, până la trădare. De la doamna Raven Hill, cea care-l inițiase odinioară pe Clive, la Virginia. Viața merge mai departe, Vanessa așteaptă al doilea copil, crede că e o fetiță, menită să se numească Clarissa. Umbra Doamnei Dalloway trece, ca mai înainte, peste reconstituirea Priyei Parmar. Însă va fi băiat, iar căutarea unui nume, îndelungă, dă seama, ca o mîse en abyme de finețe, de relația complicată a Nessei cu cuvintele. În jurul cuplului Bell, care se destramă în absolut, în vreme ce rezistă în dimensiunea pragmatică, aceea atât de familiară Vanessei, se preschimbă lumea, intră în scenă postimpresioniștii, apar romane care forțează canonul, se discută și se speră. Familia Stephen se desparte pentru totdeauna în soții Bell și soții Woolf, titlul părții a cincea, și ultima, a romanului. Un anume fel de conformism, în răspăr cu gustul lor atât de pronunțat pentru noutate, și chiar scandal, își ia tăcut revanșa. Epilogul e o scrisoare a Nessei către Ginia, scurtă, încheiată poetic și abrupt: „Nu, Virginia. Nu mai există început. Iubirea și iertarea nu sunt unul și același lucru.“
Într-o scurtă dare de seamă, Priya Parmar își urmărește personajele pe mai departe, dincolo de borna anului 1912, când se încheie secvența care a interesat-o din poveste. Le face parte din lumea noastră, nu din istoria îndepărtată a unui grup devenit legendă. Un grup cu mari năzuințe artistice, în bună parte împlinite, dar fragil, măcinat de convulsii și de îndoieli. Dozajul fin între priza staturii lor intelectuale și frământările oamenilor din spatele artiștilor e reușita incontestabilă a romanului. La care se adaugă reușita fără ezitare a traducerii.