Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Graţia socială de Radu Ciobanu

La Târgul Internaţional "Gaudeamus" de anul trecut, cartea predilectă s-a dovedit a fi Despre bucurie în Est şi Vest şi alte eseuri de Andrei Pleşu. Am fost astfel martorii situaţiei oarecum paradoxale când un scriitor cu un simţ al umorului atât de subtil încât îl face total inapt pentru vedetism, ajunge totuşi vedeta prestigiosului bibliobazar. Dar nu e prima dată. Doar de atâtea ori ne-au parvenit chiar de peste hotare veşti despre impactul eclatant pe care conferinţele sau simplele alocuţiuni ale dlui Andrei Pleşu l-au avut asupra unor reuniuni a căror prestanţă putea fi virtualmente inhibantă pentru orice vorbitor venit din extra muros.
Cartea de faţă, deloc voluminoasă, în schimb foarte substanţială, pune la îndemâna cititorului din ţară patru dintre conferinţele pe care Andrei Pleşu a fost invitat să le susţină în medii academice sau artistice din Germania şi Austria. Impresia superlativă pe care ele au produs-o asupra auditoriului a fost buna vestire care a premers apariţia ei, constituind fără îndoială una dintre explicaţiile succesului de la "Gaudeamus". Un succes ale cărui premise se află în acel fel propriu şi de acum notoriu de aşezare în lume al dlui Andrei Pleşu. N-aş fi găsit cuvântul potrivit pentru a numi acest tip de prezenţă dacă d-sa însuşi, cu redutabila-i capacitate de a produce ziceri memorabile, nu ne-ar fi oferit sintagma definitorie. Ea este graţia socială. Un concept insolit, în evident contrast cu bădărănia instituţionalizată, dar de o perfectă adecvare propriului fel de a fi: educat, cult, spiritual, culant şi comprehensiv. Ei bine, constitutiva sa graţie socială este cea care i-a conferit notorietatea pozitivă, simpatia, încrederea şi prestigiul, situându-l pe un palier de altitudine contestat doar de elitofobii reziduali şi de diverşii frustraţi ai tranziţiei. O graţie socială care conferă farmecul fiecăreia dintre apariţiile sale, fie ea editorială sau live, şi care, bineînţeles, e şi unul dintre factorii de seducţie ai acestor patru conferinţe.
Într-o notă liminară, autorul are onestitatea de a ne preveni că nu e vorba de nişte studii aprofundate, "ci de expuneri destinate unui public larg, nu întotdeauna omogen şi nu întotdeauna bine informat cu privire la realităţile Europei de Est." De aici necesitatea unor "pasaje explicative", pentru noi amuzante, deşi inutile, dar pentru auditoriul respectiv absolut necesare. Să precizăm însă de îndată că auditoriul acela occidental, care frecventează astfel de reuniuni şi prizează teme grave este totuşi un receptor cultivat, care posedă o minimală cultură a dezbaterii de idei şi ale cărui cunoştinţe despre România depăşesc nivelul Nadia, Hagi şi Dracula. O altă precizare apoi, foarte importantă pentru noi, ne previne că temele aduse în discuţie au fost alese de autor, reprezentând mai curând "obsesiile" acestuia decât programul instituţiilor comanditare. Ceea ce ne sporeşte încrederea: autorul nu este, aşadar, un prestator de servicii culturale din cei gata să "conferenţieze" compilatoriu, la comandă, oricând, oriunde şi despre orice, ci un intelectual cu o problematică, o atitudine şi opinii proprii, cărora nu acceptă să le dea expresie decât în faţa unui public perceput ca apt pentru acest gen de comunicare foarte personalizat.
Care sunt, aşadar, "obsesiile" devoalate în aceste patru eseuri? La urma urmelor, constatăm că ele aparţin, conştientizate sau nu, bagajului obsesional al oricărei trestii gânditoare. Acestea, revelate acum de Andrei Pleşu, sunt însă dintre cele de o acută actualitate. Prima, cea care dă şi titlul cărţii, este bucuria, mai exact, cazuistica bucuriei în Est şi Vest. De ce tocmai bucuria? Presupun că şi Andrei Pleşu consideră că fericirea nu este decât o abstracţiune, ca şi perfecţiunea, un ideal înspre care aspirăm fără a-l putea atinge vreodată. Nu ne rămâne accesibilă decât bucuria, care devine cu atât mai importantă cu cât poate defini o mentalitate şi un mod de a fi ale unei întregi societăţi. Ilustrativă e astfel deosebirea dintre bucuriile din Est, profund marcate de totalitarism - bucuriile "minimale", bucuriile "interzise", generatoare de corupţie (spaţiul nu-mi îngăduie să intru în detalii...) - şi cele din Vest, aflate, la nivelul cotidianului, în ordinea firească a lucrurilor: "ş...ţ esticul resimţea achiziţia măslinelor ca pe o bucurie, în timp ce vesticul care cumpără măsline nu simte nimic. Cu alte cuvinte, ceea ce pentru unul e o circumstanţă banală, subînţeleasă, pentru celălalt era un eveniment, o şansă electrizantă, o sărbătoare." Tot prin raportare la Est şi Vest e investigată şi "obsesia" elitelor. E un veritabil act de curaj să pledezi pentru nevoia de elite azi, când, din motive de sorginte diferită, atât în Est cât şi în Vest, ele sunt supuse unor consternante acte de discreditare, asemănătoare unor stranii, inexplicabile sabordaje: "După mai multe decenii de obedienţă militantă, asistăm şîn Estţ la explozia compensatorie a unui spirit critic devastator: nimeni nu e la adăpost de voluptatea generalizată a discreditării. În loc să fie valorificate, solicitate, stimulate, elitele sunt mai degrabă obiectul unei dezlănţuite culpabilizări." Andrei Pleşu îşi asumă acest risc, argumentând cu o firească eleganţă nevoia unui climat prielnic restaurării elitelor într-un moment când, cum se întâmplă acum la noi, sunt disparente orice criterii, convingeri, iniţiative pozitiv productive, iar confuzia valorilor şi obscenitatea publică, aş adăuga cu un mai vechi termen al d-sale, au ajuns la cote năucitoare.
Toleranţa este cea de a treia "obsesie". Voga sa din Vest s-a transmis şi în Est, după căderea comunismului. Dar, constată autorul, e vorba aici de un concept în criză, care trebuie neapărat pus în ecuaţie cu conceptul antonim, intolerabilul. De aici şi titlul eseului: Toleranţa şi intolerabilul. Criza unui concept. Devenită loc comun, cu "o validitate oarbă, fără contur", toleranţa beneficiază de un fals prestigiu, care ocultează "problematica riscantă şi complicată a intoleranţei", o dată cu oricând posibila, dar neîngăduita sa confuzie cu indulgenţa, complicitatea, resemnarea. Aici apare şi acel frumos şi insolit concept de "graţie socială": "Diferenţa care ne desparte e secundară faţă de umanitatea care ne uneşte. Nu mă obligaţi să iau mereu notă de împrejurarea că sunt altfel! Aşadar: A. Asumaţi diferenţa! şi B. Comportaţi-vă ca şi când diferenţa n-ar exista! / E nevoie de multă graţie socială, de mare fineţe psihologică şi, aş spune, de mare subtilitate metafizică, pentru a uni cele două exigenţe (A şi B) într-o atitudine comportamentală unică şi coerentă."
În fine, cea de a patra conferinţă abordează tema ideologiilor, concept revolut teoretic, dar resuscitabil în prima clipă de aţipire a raţiunii: Ideologiile între ridicol şi subversiune. "Scopul meu - recunoaşte conferenţiarul - este să vă şi amuz, evocând ridicolul ideologiilor "victorioase", dar să vă şi indispun, semnalând, discret, subversiunea care vă pândeşte." Pentru ca, în continuare, să dezvolte două dintre caracteristicile ideologiilor: aspectul lor invaziv şi cercul lor vicios, "respectiv capacitatea lor de a se multiplica indefinit, stimulându-se reciproc." Poate în acest eseu umorul lui Andrei Pleşu se manifestă cel mai savuros, culminând în final, când, apropo de celebra frază inaugurală din Manifestul Partidului Comunist, conchide: "Pentru a le rezista şideologiilorţ trebuie să rămâi viu, reactiv, neînregimentabil. Să-ţi păstrezi umorul. Nimic nu e mai ridicol şi mai neputincios decât o stafie care provoacă râsul."
Umorul este, de altfel, unul dintre principalele, insidioasele surse de seducţie ale oricărui text de Andrei Pleşu. El este prezent, discret, subtil dar perceptibil în fiecare dintre aceste conferinţe. De o colocvialitate cuviincioasă, adică fără familiarităţi şi hăhăieli de bodegă, ele fac lesne şi agreabil digerabilă o problematică gravă şi actuală. Într-un interviu acordat lui Marius Chivu în "Dilemateca" (nr. 8), d-sa recunoaşte că umorul este "o trăsătură a naturii" sale şi reflectează că "Într-o atmosferă de bună dispoziţie - nu de veselie isterică sau de chicoteală infantilă - omul este şi tolerant, şi creativ. De aceea cred că umorul este una dintre cele mai preţioase stări lăuntrice pe care poţi să le ai."
Domnul Andrei Pleşu e un purtător al graţiei sociale şi, implicit, un om de spirit, unul dintre puţinii oameni de spirit autentici pe care îi avem într-o societate excedată de vulgaritate şi, în egală măsură, de lipsă de umor şi de simţ al ridicolului.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara