Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Gotic digital şi manierism de Angelo Mitchievici

Crimson Peak (2015)

Regia: Guillermo del Toro; Scenariul: Matthew Robbins; Cu: Tom Hiddlestone, Mia Wasikowska, Jessica Chastain, Charlie Hunnman; Genul filmului: Dramă, Fantastic, Horror, Romantic; Durata: 119 minute; Premiera în România: 16.10.2015; Produs de: Legendary Pictures; Distribuit în România de: Ro Image 2000.

La prima vedere, avem în Crimson Peak un film îmbibat de gotic victorian în toate sertarele lui, în al doilea rând o romance macabră cu reverberaţii din proza lui Allan Edgar Poe, afinităţile cu Prăbuşirea casei Usher sunt numeroase, în al treilea rând o poveste cu stafii, atât de multe încât concurează registrul stării civile, iar în al patrulea rând avem un loc.
Ca şi Sleepy Hollow, numele micului orăşel care dă numele filmului lui Tim Burton din 1999 sau Arkhamul din shortstory-urile lui Howard Phillips Lovecraft, locul are propria sa magie, are propria sa atmosferă, cu o densitate a lui, cu un fel de vechi care pluteşte în toate, şi mai ales cu o vrajă care insinuează în fiecare dintre celulele firii. Aceste locuri sunt patrii ale amintirii, nu amintiri particulare, ci ale unui anumit timp care conservă ceva din aerul aristocratic al vechii Anglii. Spectrele convocate de locul numit Crimson Peak sunt cele ale unei Anglii victoriene, îngheţate în rigide convenţii, dar în acelaşi timp depozitară a unor secrete teribile. Faţă de vechea Anglie, aristocratică, rafinată, cultivată, noua Anglie, adică America, îşi precizează diferenţa din start ca fiind pragmatică, muncitoare, populară. Frumosul Sir Thomas Sharpe, un Beau Brumell în variantă americană este reprezentatul unei lumi defuncte, Carter Cushing reprezintă lumea nouă construită prin strădanie, prin efort serios. Când primul vine să propună proiectul unei maşini de extracţie a argilei solicitând o finanţare din partea oamenilor de afaceri ai oraşului, cel de-al doilea îşi manifestă îndoiala apelând la un test al mâinilor. Americanul, un self made man, are mâinile aspre, aristocratul de veche spiţă are mâinile delicate, catifelate. Cele două lumi nu sunt miscibile şi probabil că sub nicio formă ele nu s-ar intersecta dacă Edith Cushing, fiica acestui pionier american, nu s-ar îndrăgosti de străinul frumos care în mod abil îi apreciază literatura cu fantome, o literatură gotică. Cele două lumi se întâlnesc în singurul fel posibil pentru ele, prin literatură, în literatură, pentru că talentata Edith devine sub ochii noştri autoarea romanului pe care-l scrie cu propria ei trăire, cu propriile întâmplări. Intrăm în film pe poarta pe care literatura o deschide, cu precizarea clară a convenţiilor romanului gotic, cu atmosfera de densitate specifică, cu întregul imaginar pe care-l vechiculează. Thomas Sharpe are o soră, Lady Lucille Sharpe, care-l însoţeşte ca o umbră magnetică şi care se precizează prin contrast – de la culoarea părului, la rochiile purtate şi conduite – cu luminoasa şi virginala Edith. De o parte stă această văduvă neagră, sumbră şi neliniştitoare, de cealată parte donna angelicata strălucind de dragoste şi bucurie. Moartea tatălui ei, un asasinat face posibil un mariaj rapid şi intrarea lui Edith pe tărâmul poveştii propriu-zise în casa-castel a familiei Sharpe, o bleak house pencilensiană în care stau ascunse în unghere îndepărtate teribile Miss Havisham. Scenaristul Matthew Robbins a construit o poveste după toate convenţiile genului, stabilite de la prima replică a filmului „Fantomele sunt adevărate”. Restul ingredientelor vin pe parcurs, secretele casei se dezvăluie unul câte unul, terifiante, monstruoase, adânc săpate în memoria unor generaţii, zugrăvite în chipurile din tablouri, ramificate în desişul unor crime care-şi trimit reflexul lor spectral în acest microclimat fantast şi opresiv. Spectatorul poate sta liniştit, nu lipseşte nimic din inventarul de efecte, iar regizorul nu cred că şi-a dorit să surprindă în vreun fel prin ceva nou. Celelalte efecte, efectele speciale, fantomele digitale, văluririle şi zaimfurile întunecate, inconsistenţele care încearcă să se materializeze etc. vin din lumea unei noi tehnologii care îmbracă cu un baroc pixelizat vechea haină de umbre victoriene. Am mari îndoieli în privinţa fantomelor obţinute de noua tehnologie care creează o stilistică particulară a noir-ului, dar care răpeşte ceva din puterea nevăzutelor şi nearătatelor, ceva din jocul psihologic de perdeluiri, aluzii, pânde, vag, nelinişti pe care îl evocă magic The Turn of the Screw (2009) al lui Tim Fywell după nuvela omonimă a lui Henry James. Guillermo del Toro excelează în a crea cât mai detaliat acest tablou care ne aminteşte de fapt că Crimson Peak este un loc, misterul fiind esenţa sa, aşa cum argila pe care stă înroşeşte zăpada conferindu-i aspectul terifiant al unei lande însângerate. Cu alte cuvinte, întreaga miză a filmului se află în acest baroc al imaginii pe care ne-o propune regizorul, întreaga putere a unei iradieri malefice stă în decoruri, personajele sunt îmbrăcate ca de o armură în tot ce le înconjoară de la mobilă la secrete, culorile sunt grase, cu luciri minerale, de ofidian, strălucirile au ceva din aura prerafaeliţilor, un fel de fragiliate care confruntă vâscozitatea cotloanelor, a subsolurilor, a camerelor interzise. Manierism este cuvântul care i se potriveşte cel mai bine lui Guillermo del Toro. Fratele şi sora, aceşti Usheri legaţi prin destin, depozitari ai unei eredităţi încărcate sunt la rândul lor expresii ale unui imaginar al vechii Anglii pe care un Allan Edgar Poe sau un H.P. Lovecraft i-au insuflat o nouă viaţă. Dincolo de clişeele pe care le pune în circulaţie prin scenariu şi imagine, perfect stilizate şi manierate, există aici mizanscena acestei confruntări emblematice care porneşte de la afirmaţia iniţială: Fantomele sunt adevărate. Însă nu fantomele care populează vertiginos lumea acestui story gotic, ci prezenţa spectrală a unei sensibilităţi gotice pe care literatura o reanimă. Faţă cu America unui realism al palmelor bătătorite de muncă, avem prin contrast întregul spectacol de iluzii şi perversiuni al unei culturi a imaginaţiei fastuoase. Prima formă de cultură o respinge pe cea de-a doua şi o condamnă la literatură, o literatură cu fantome, fantomatică, simplu divertisment pentru cei care construiesc oraşe, fabrici şi uzine. Maşina de extras argilă a ultimului vlăstar al casei Sharpe nu va funcţiona niciodată, chiar dacă inventatorul ei o hrăneşte cu sânge.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara