Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Arte:
Gorduz - „Deasupra celor trei dimensiuni“ de Dan Hăulică


Ca şi cum şi-ar fi elaborat o semnătură obiectuală, supusă unei geometrii care-o încifrează şi totodată o expune fără echivoc, în creşteri şi coborîşuri care se înşiruie paratactic pe o îngustă lespede, sculptorul GORDUZ nu s-a temut a îngemăna astfel, în aceeaşi parafă, netezime orizontală şi o curbă în balans, ca talpa unui leagăn. Singularitatea artistului e făcută nu din reticenţe ingrate, ci din putinţa de a traversa ferice opoziţiile, de a le converti într-o fastă continuitate. Aerul dislocat între elementele acestui nume nu le desparte, menţine, dimpotrivă, în perpetuu echilibru, premise cu încărcătură expansivă. E ceea ce ni se impune tot mai evident, atunci cînd, după dispariţia sculptorului, încercăm a gîndi viitorul şi trecutul pe care harul său le-a atras laolaltă, indestructibil.

Actualitatea lui se înfăţişează peste precare diviziuni de cronologie, căci îl simţim mereu alături, ştim că există ca o majoră zestre morală, şi dincolo de pragul pe care ni l-a smuls, la 12 decembrie 2008. Vrednic să confirme definiţia dată sculpturii de către un înaintaş norocos - o artă „teribilă şi totodată inefabilă" -, Vasile Gorduz ne lasă o memorie saturată de izbînzi care obligă. Îi incumbă acestei prime Retrospective, să le asume, în revelaţia lor coerentă. Suscitat de Expoziţia GORDUZ din 2003, de la Muzeul de Artă din Cluj, omagiul transcris aici este unul din documentele privind această originală, perenă energie expresivă, ce va înrâuri neîndoielnic durata noastră creatoare. (D.H.)

Printr-o analogie sezisantă cu o vorbă de fotograf, pe care o folosea Ernst Junger - cîteodată artiştii cei mai demni de admiraţie sînt „greu de developat". Rezistă, cînd voieşti să le trasezi o figură lesne inteligibilă, tocmai pentru că ştiu să fie incomod exigenţi cu ei înşişi. Vasile Gorduz e dintre aceştia, şi, portretist de exemplară acuitate, pare a desfide rîvna ambiţioasă a criticului care ar încerca să-l portretizeze, rînduit, securizant şi statornic. Nu-i pasă de circumstanţieri abile, înaintează deschis, vulnerabil, în viul unui aprig corp-la-corp cu absolutul: nu se voieşte sub protecţia unor categorii muzeale, de care să-şi agaţe zbuciumul devorant, ca şi cum ar îmbrăţişa un palladiu salvator.

Şi, totuşi, cine ca el a privit cu atîta concentrată recunoştinţă, nostalgic rivală, culmile perfecţiunii neîntrecute - bunăoară, atinse de artiştii antichităţii în bronzurile de la Riacce? N-a rămas la un suspin de neputincioasă beatitudine, s-a înverşunat să dăruie, la rîndul său, lumii de astăzi, opere cu sunet la fel de plin, de integru. O statuă precum aceea a lui Traian, pe care a plantat-o pe malul Guadalquivirului, lîngă locurile unde s-a petrecut naşterea Împăratului, marchează o reuşită şi un nivel în arta bronzului, de care puţini contemporani ar fi capabili în Europa. Nudul eroic, scump anticilor, ne răsare în faţă, inuzabil şi franc, printr-o figuraţie ca aceea îndrăznită de Gorduz; dar, în mîinile sculptorului nostru, idealul clasic şi-a dobîndit forţa de a purta cu sine, de a înălţa emblematic, semnele unei barbare vehemenţe. Precum lupoaica în care şuieră furtuni iscate din străfund de milenii, plăsmuirea artistică scurtcircuitează metaforic, în astfel de sinteze, Roma şi versantul dacic al obîrşiei noastre. Acest fecior al unui pămînt martirizat, cel dintre Prut şi Nistru, ar fi putut rosti o vorbă revelatoare pentru latinitatea profundă, care ne e proprie, - revendicîndu-se, ca generalul Sertorius din tragedia lui Corneille, de la o Romă ce nu se lasă limitativ redusă la nucleul ei geografic: „elle est toute ou je suis", proclama eroul cornelian.

La capătul Lusitaniei, şi pe tărîmul opus al Mediteranei, am mers pe urmele acestui rebel, în Africa, înspre Tanger, acolo unde imaginaţia vechimii pîrguise merele de aur, fermecate, culese de Herakles, acolo unde mitologia localiza de asemeni lupta eroului cu Anteu, care-şi refăcea mereu vlaga în contact cu glia maternă. Sertorius ar fi pus să i se dezgroape osemintele, o statură înfricoşătoare, spun legendele, de vreo 30 de metri!

*

Imensitatea care-l incită, însă, pe Gorduz e mai degrabă de ordinul himericului astuţios, rostogolind timpul dincolo de istorie, cu indiferenţa căluţului de lemn al copilăriei, care împinge din cale o roată simbolică. „Grăbită", cum îi spune sculptorul, nu să răspundă performanţelor curente, ci să existe în sine, peste convenţii, Himera astfel concepută, avansînd năstruşnic, a ajuns pînă spre mările Septentrionului; atipică, aidoma unui paradox de isteaţă iraţionalitate, făptura ei nu s-a sfiit de prestigiile unui muzeu faimos ca Stedelijkdin Amsterdam, care a adoptat-o - singulară apariţie dinspre această longitudine a Dunării extreme.

Cîteodată Dunărea poate curge dinspre aval în amonte, cînd este vorba despre inexorabilul tainelor din care se alege soarta spiritului. Un poem neîncheiat al lui Holderlin vede tumultul dionysiac urcînd Orientul pe acest drum al Istrului, căruia de altminteri anticii îi bănuiau o întoarcere în Adriatica: pe unde ar fi plutit fugara din Colchida, smulsă Caucazului, Medea. Mai mult motiv de reverie conţinută, decît program tenace, lunecarea artistului printre mari entităţi culturale nu se soldează vreodată, la Vasile Gorduz, prin spasme livreşti, prin vreo crispare pedantă. Asta nu-l împiedică să detecteze, cu un magnetism sigur, ponderea de poezie a unei teme, încărcătura secretă din care se va arcui imprevizibilul.

Dintr-o suprapunere de obiecte disparat simbolice, pe verticală, -o inimă crescînd nedomolit, un soi de arc împungător, ca o pană de scris, iese un bronz compozit şi totuşi unitar, care stă, fără greş, pe singurul lui picior. Altădată, mersul se face palmiped, parcă unor fiinţe volatile sculptorul le-a hărăzit să pipăie pe sol, prudent şi rodnic, urme din milenii depărtate, egipţiene. Percutant metaforice, unele titluri tresar exploziv din însăşi formula plastică strînsă pe care o domină artistul. Dacă a sucit gîtul figural al retoricii precum în injoncţiunea celebră a lui Verlaine -, sburătoarele sale din piatră sau bronz, sculptorul a continuat să le înzestreze cu o linie prelung fluidă, de ibişi care se apleacă înspre un humus bătrîn, la antipodul spumegărilor falacioase. „Pasărea care-şi înghite umbra" se ghemuieşte în sinele ei adînc, zboruri abolite mallarmean, care nu s-au desprins din crusta care le reţine -, arta lui Gorduz se apără de o anume facondă a ascensiunii orgolioase. Ele nu se dau in exemplu, aceste fiinţe, adunînd în trupul lor, ca raţiune inalterabilă, dimensiunea de gravitate umilă a naturii. Nici o pretenţie catehizant didactică nu-i tolerată în demersul sculptorului, şi nici inevitabila emfază a etimologiei, derivînd măiastra din magistra, nu intră în condiţionările lui latente. „Pasărea sfîntă" - pentru a folosi denominaţia omagială a lui Blaga, nu aşteaptă aici să ţîşnească brâncuşian în spaţiu, vectorial strălucitoare, ea are curajul răbdător să vină pe sol, aspru cioplită în piatră, fară luciu şi irizaţii, aptă a reprezenta mai degrabă o pogorîre a Sfîntului Duh. Astfel a marcat, chiar pe coperta unui nobil catalog, expoziţia românească de intense conţinuturi spirituale, Una Bisanzio latina, deschisă la Roma, într-o sală venerabilă, cu participarea unor înalte feţe bisericeşti, de importanţa cardinalului Poupard. Cei care salutam acolo evenimentul, încercînd a sublinia frumuseţea totală a efortului, nu-l despărţeam de opţiunea ascetică din care se zămislise această emblemă, diametral opusă franjurilor ornamentale şi circumlocuţiunilor stilistice.

*

Finitul, în această perspectivă, nu înseamnă cumul amplificator, ci mîntuinţă printr-un salt radical într-o calitate curios abruptă, într-o prăpastie de sustracţii care au pozitivat esenţial nespusulşi absenţa, îndreptăţind, ai crede, maxima unui ilustru arhitect - „less is more". Parcă efectuînd o anamorfoză misterioasă, portrete ireductibil adevărate, acela al lui Ion Gheorghiu, de pildă, îşi dublează modelul, cel din timpul determinat al pozei, cu spectrul devenirii sale peste douăzeci de ani. Ostil precipitărilor, acest moldovean contrage totuşi vremea cînd, lent şi dîrz, se ia la întrecere cu îndărătnicia pietrei. Rîdeam uneori, amintindu-i povestea sfîrîiacului, cum o aşternuse Ion Creangă, istoria unei manopere care, neoprită, îşi reduce mereu ţinta şi anvergura atacului. Prea lucid spre a se înşela asupra adecvării dintre mijloace şi proiecţia de el ideată, Gorduz continua, însă, acest război al său, niciodată pierdut, împotriva inerţiei cantitative. La marginea mării, lîngă vuietul valurilor, îi dădea un ritm regular, ca şi cum acolo, fără întrerupere, luni întregi, asculta de o chemare comandîndu-i să se lepede, cu orice risc, de trupeşa nesimţire, de acel abandon satisfăcut de sine, al sculptorului care chelfăne senzual materia. Recolta pietrelor cu care se întorcea din aceste campanii putea să pară puţină, celor cu vedere scurtă. De fiecare dată, se adăoga, totuşi, în zestrea lui inefabilă, un nu ştiu ce care intrigă şi pironeşte, cu atît mai mult cu cît artistul se ţine suveran departe de orice virtuozism, de orice facilă captare a succesului. O pasăre „obişnuită", un miel ce pare împiedicat, de talie tot mai exiguă, de luat în mînă fără de sforţare, se introduc în atelier, cordial, nu pentru o creşăpitorească, asemenea acelora din Provence la vremea Crăciunului, ci pentru a rosti un regn care e dincolo de duioşii animaliere, străbătut de un har ce se lipseşte de însemne stilistice anume căutate. Aşa vor fi venit sub penelul lui Giotto oiţele care ne mişcă irezistibil, de atîtea secole, naive fără mièvrerie, pentru că purced dintr-o salutară, pregnantă economie a rostirii!

Esenţialul nu mai are acum nevoie de o verticalitate suptă, patetic smulsă împrejurimii, ca în piesele mai vechi, nervos, aproape filiform înălţate: Moschoforul său, pe care îmi permit să-l apropii, în cheie gracil austeră, de figura mai scundă, pe aceeaşi temă, de izbînda, larg cunoscută, a lui Picasso. Îi ajunge sculptorului nostru să-şi încrucişeze elementele, să le aplece ori să le ghemuiască, înţelesul lăuntric rămîne acela al unei afirmări verticale, vibrantă la nivelul oricărui fragment. Cînd alătură un creştet retezat şi o talpă de bronz, cînd le numeşte aproape sarcastic „Conversînd cu iarba", Gorduz închipuie un aparat emoţional a cărui forţă de impact e formidabilă. Nici un balast, nici un accent rătăcit în enunţul situaţiei tragice. Nuditatea ei extremă, sculptorul o prezintă contrasă, chiasmatic elocventă, exploziv acuzatoare faţă de o crimă ce a îndoliat pentru veacuri istoria şi fiinţa românească. Nu-i un secret, impulsul care a declanşat nevoia interioară a acestei plăsmuiri, aproape insuportabilă în invenţia ei crîncenă, se rezema pe o trăire simpatetică, pe asumarea creativă a unui episod lancinant din şirul fărădelegilor de care a avut parte ţara noastră. Căci opera - capodopera, şi îmi controlez bine aprecierea - traduce comoţia istorică pe care a putut-o genera cumplitul martiriu al lui Brâncoveanu. Ucis la urmă, după ce văzuse, rostologolite lîngă el, capetele celor patru feciori, prinţul somptuos, politicianul mecenatului splendid, ce irigase cu aur şi cultură întreg Orientul, fu înecat în sîngele stirpei sale şi al refuzului inflexibil de a abjura. Demnitatea dureroasă a înţelesului, care face din această năpraznică încercare un sacrificiu ritual, găseşte ecou pe măsură, într-o execuţie artistică înfiorată. Capul desprins de trup, tratat în ceară pierdută, ovalul lui, ca o coajă fermă, se raportează, în patetic şi fragil, la înclinarea brâncuşiană a Muzei dormind: visarea, plutind de data aceasta peste apele morţii, se alătură, ca pentru un suprem pelerinaj, tălpii de o frumuseţe bijutieră. Tot patrimoniul clasicismului e aici, decantat şi stringent, în acest bronz care trimite la reuşite irecuzabile ale statuariei, la figura faimosului Auriga de la Delphi.

Cîndva, într-un amplu număr al Secolului 20 despre Hellada, îmi îngăduisem a suspenda imaginea acestor picioare de bronz, la marginea de sus a paginii, sugerînd un drum pe înălţimile istoriei.

Prăbuşită la sol, sub lovitura călăului, talpa culeasă de memoria lui Gorduz - ca altădată trupul lui Brâncoveanu, respectuos sustras cufundării în Bosfor - intră prin el într-o ecuaţie magnifică a imaginarului. Şi nu numai cătînd spre viitor, dar şi spre un trecut de veacuri distante. Cum să uiţi, de pildă, că celălalt Constantin, al Xl-lea, Dragases, ultimul dintre împăraţii bizantini, care a murit ca un erou pe metereze, zăcea desfigurat în maldărul de cadavre, şi n-ar fi fost recunoscut decît după broderia heraldică a încălţărilor sale: aruncat, se pare, la loc în grămada anonimă, din ordinul feroce al cuceritorului, Mehmet II, care nu-i îngăduia o sepultură cuviincioasă!

*

Alunecăm, iată, spre un trecut care ne scrie şi pe noi, angajant şi fertil, care ne predetermină în fiinţa şi destinul neamului nostru: cu atît mai mult ca artişti, sortiţi să-i alcătuim sîmburele de sensibilitate. „ Un artist există, poate, dinainte de a se naşte", îi spunea Vasile Gorduz unui martor mai tînăr, regretatul Theodor Redlow. Poate, de aceea, tot mai mult, în anii din urmă, antenele sculptorului îl orientează către filiaţii colectiv durabile, către „suma de voievozi" - cum ar fi spus unul din modelele sale, Petre Ţuţea, gîndindu-se la poeţii care ne rezumă şi ilustrează. Ioan Alexandru e dintre aceştia, sărbătorit prin bustul pe care Vasile Gorduz i l-a consacrat în miezul oraşului Bistriţa. Poetul „cel blond, cîrn şi cu urechi barbare" -aşa se designa el însuşi în Viaţa deocamdată - devine, în zămislirea artistică semnată de Gorduz, o massă care, cotropitor, aproape la limita informului, fierbe de visare, şi stîngace, şi sublimă.

Dar portretul care-l bîntuie acum pe sculptor este acela al poeziei însăşi. Pornind de la masca lui Eminescu, efigia realizată de Gorduz întipăreşte atît de adînc freamătul de absolut al marii lirici, încît în jurul ei am putut organiza la UNESCO, în anul 2000, expoziţia şi Festivalul ce lansau, pentru prima oară, Ziua Mondială a Poeziei. Tot ce a urmat, în creaţia compatriotului nostru, a despicat făgaşuri noi pentru această contemplare a geniului. Dincolo de încordările specifice romantismului, statua pe care Gorduz i-a închinat-o poetului, ridicată la Montréal, închipuie o siluetă purtată de vîntul tăriilor, dar asumîndu-i geniului umilitatea generoasă care să-l proiecteze pe un cer creştin.Visul, cu blîndeţe îndurătoare, a trecut peste sfidările contingentului, draperia poetului s-a scuturat de faldurile ce ar fi putut să o acorde şi s-o impună tumulturilor din For; e bună mai curînd pentru Judecata de Apoi, - pentru un judeţ al sufletelor, vast cuprinzător, în care să triumfe radios neprihănirea.