Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Gopo, Aferim! de Angelo Mitchievici

Pe 28 martie a avut loc cea de-a 10-a ediţie a decernării Premiilor Gopo. Festivitatea de premiere a avut loc la Teatrul Naţional din Bucureşti şi de departe a fost cea mai spectaculoasă.

În opinia mea, este pentru prima oară când acest eveniment este gândit ca un spectacol în sine menit să reflecte acel frumos dram de versatilitate numit histrionism amintindu-ne că pe scenă urcă actori, care au toate instrumentele pentru a improviza oricând un mic act dramatic. Florin Piersic senior a făcut-o din plin mizând pe reputaţia sa de vorbăreţ interminabil, alunecând ca Sheherezada dintr-o poveste în alta cu o volubilitate fermecătoare şi relevând un talent cu care puţini actori sunt înzestraţi, acel talent care-l face un extraordinar one man show. Premiul pentru întreaga carieră i-a revenit lui, şi nu am înţeles foarte bine, un premiu asemănător, Premiul pentru întreaga activitate, a ajuns la un actor minunat, Constantin Drăgănescu. Cu Premiul Special acordat cascadorului Paul Fister, această ediţie a Premiilor Gopo a omagiat câteva figuri legendare ale cinematografiei, câţiva profesionişti redutabili care au înscris în memoria peliculei momente de neuitat. S-a trecut foarte repede peste premiul acordat Celui mai bun lungmetraj european luat de filmul lui Andrei Zviaghinţev, Leviatan. Premiile Gopo sunt asimilate mutatis mutandis Oscarurilor şi nu există urmă de zâmbet care să acompanieze comparaţia. În aceşti ani, de foarte multe ori filmele româneşti intrate în competiţie au fost peste tot ceea ce Oscarul oferea. Există însă, cred eu, o mai mare atenţie acordată Oscarului pentru cel mai bun film străin şi m-aş fi bucurat să văd o atenţie similară acordată acestui premiu românesc unui film străin. Altfel, alegerea a fost impecabilă. Cu foarte mici excepţii, această ediţie a fost dedicată filmului lui Radu Jude, Aferim!. Aş putea spune, cu un foarte mic risc de a greşi, că la această ediţie, Gopo a devenit Aferim. O simplă enumerare ne pune în faţa unei evidenţe: Cel mai bun actor într-un rol principal: Teodor Corban (Aferim!), Cel mai bun actor într-un rol secundar: Alexandru Dabija (Aferim!). Cea mai bună actriţă într-un rol secundar: Mihaela Sîrbu (Aferim!), Cel mai bun scenariu: Radu Jude, Florin Lăzărescu (Aferim!), Cea mai bună imagine: Marius Panduru (Aferim!), Cel mai bun montaj: Cătălin Cristuţiu (Aferim!), Cel mai bun sunet: Momchil Bozhkov, Dana Lucreţia Bunescu, Cristinel Şirli (Aferim!), Cele mai bune decoruri: Augustina Stanciu (Aferim!), Cele mai bune costume: Dana Paparuz (Aferim!) Cel mai bun lungmetraj european: Premiul publicului (premiul pentru filmul românesc cu cel mai mare succes de box-office în 2015): Aferim!, Cel mai bun machiaj şi cea mai bună coafură: Petya Simeonova, Bianca Boeroiu, Domnica Bodogan (Aferim!), Premiul Romanian Society of Cinematographers: Aferim! Exact ca actorii din film care se firitisesc cu aferim!, spectatorii au plecat din sală cu acest cuvânt pe buze. Ce-a mai rămas, spre surprinderea mea a mai rămas totuşi câte ceva, s-a distribuit următorilor: Cea mai bună actriţă într-un rol principal pentru Ioana Flora cu Acasă la tata, în regia lui Andrei Cohn, Cea mai bună muzică originală, premiu acordat lui Alexander Bălănescu, pentru Muntele magic, Cel mai bun film de debut luat de Nicolae Constantin Tănase cu Lumea e a mea, Cel mai bun film documentar - Aliyah DaDa de Oana Giurgiu, Cel mai bun scurtmetraj documentar - Chat with Alice de Sandra Isabela Tent, Cel mai bun scurtmetraj de ficţiune – Ramona al lui Andrei Creţulescu etc. De ce Aferim! a absorbit toate premiile mari, precum şi foarte multe din cele mici? Desigur, el beneficiază de un premiu redutabil, Ursul de argint de la Berlin, şi pentru majoritatea celor care judecă în funcţie de premii un film - nu este o judecată în mod obligatoriu eronată -, prestigiul câştigat „peste hotare” devine un capital forte. Pentru mine explicaţia nu se află doar aici. Aferim! oferă ceva în plus, este un film care a adus un public numeros în cinematografe la un film românesc. Să nu ne ferim să o spunem, Aferim! este un film care place, care nu face dintre întâlnirea dintre spectator şi regizor nici o chestiune de morală, nici o chestiune de angoasă, nici o problemă psihologică, nici una de moravuri, nici o meditaţie cu privire la condiţia umantă etc. Filmul, înainte de toate, place, nu se situează în orizontul disperării, fără a camufla cruzimi sau a trece cu vederea nedreptăţi sau proaste întocmiri cu care ne-am obişnuit încât revederea lor are efectul unui scărpinat care nu doar că nu potoleşte mâncărimea, dar o face şi mai aprigă. Mulţi dintre regizorii Noului Val au uitat să placă, chiar dispreţuiesc acest fapt, luând delectarea ca pe o manifestare a superficialităţii. Nu doar că am vizionat acest film cu plăcere, dar am râs la el cum nu mi s-a mai întâmplat demult. Comicul lui Aferim! nu-i diminuează câtuşi de puţin gravitatea, ci doar o îmbracă într-o veselie care are adâncimile şi capcanele ei. Puţini au remarcat că Radu Jude se desparte râzând de Noul Cinematograf Românesc cu acest film. În primul rând, prin aceea că realizează un film istoric, abandonând prezentul şi logica faptului divers. Incursiunea în istorie a lui Jude şi Florin Lăzărescu care semnează scenariul este una contrafăcut livrescă, un întreg univers literar configurând fundaţia. Însă ceea ce e scos din cărţi era popular atunci şi popular rămâne şi astăzi. A doua oară prin aceea că filmul său are ceva senin, lumea prezentată apare destul de omogenă şi unificată în jurul unor tipare mentale. Radu Jude e horribile dictu livresc cât cuprinde, ce pare din viaţă la el e din cărţi, ceea ce trădează spiritul anticalofil al minimaliştilor. Este drept, revoluţia lui Jude e doar pe jumătate, pentru că oralitatea stilului care face loc proverbului nu dă seamă de estetisme complicate, ci de neao- şisme ancestrale. Filmul lui Jude e altceva, se întoarce spre trecut zâmbind, chemând plăcerea filmului de aventuri, fără a face din aventură un handicap sau un solilocviu. Jude a arătat cum se poate crea un compromis genial în simplitatea lui între public şi regizor. Şi a mai arătat că se poate face film şi altfel, film de autor. Zâmbind.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara