Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de poezie:
„Golul de-plin” al frigului de Irina Petraş

Aura Christi, Sfera frigului. Poeme,
Bucureşti, Editura Contemporanul, 2011, 102 pag.



Într-o genosanaliză la poezia Aurei Christi, reţineam ca definitoriu jocul femininelor cu un pinten ambigen, al ambigenelor bucurându-se de faţa feminină sau al masculinelor „alcătuite” din magmă feminină: „putere de oţel”, „munţi de singurătate”, „linişte de plumb”, „reziduuri de lumină”, „parcele de frig”, „clar de pândă”, „rădăcină de înţeles”, „vârf de ardere”, „dor de gheaţă”.

Frumuseţea acestor împerecheri stă în ambiguitatea pe care o introduce prepoziţia de. Ea numeşte apartenenţa, dar înseamnă şi „făcut din”. Nimic nu mai are şi formă, şi conţinut, ci o formă împrumutând drept conţinut un alt lucru. Emblema tuturor e „golul deplin” – găselniţa strecurată abil de poetă, lăsând-o să-şi alunece înţelesurile. Fiindcă poate fi citită oricând „golul de plin” şi tradusă prin sărăcia excesului, instabilitatea definitivului, moartea vieţii.
În Elegii nordice (2002), Aura Christi îmi apărea ca o fată de hârtie, pentru care cultura e un înlocuitor de existenţă şi o emblemă. Împotmolită în propria ştiinţă, ca specia însăşi, trudea la înălţarea unei opere cu o năucitoare voinţă de perfecţiune şi cuprindere la vârsta tatonărilor şi a probelor. Evolua fără plasă. Înaltul se propunea singur ca marcă la o scriitoare care nu-şi lăsa răgazul de a se bucura, măcar din când în când, de lucrurile joase ale timpului ei/nostru. Trăind la o temperatură mereu mai înaltă decât a pământenilor de rând, o presimţeam chiar ameninţată, când şi când, să-şi piardă „pământarea”. Nici azi nu-mi pare să fi renunţat la înălţimile rarefiate. Cărţile ei, fie că e vorba de versuri, de eseuri, de proză, sunt tot atâtea largi, răbdător înfrigurate, nesăbuite şi pedante exerciţii de descriere a călătoriilor repetate şi halucinate în profunzimile înalte ale fiinţei. Ca la Marta Petreu, se completează cu fiecare nouă carte o biografie a angoasei fecunde. Autoanaliza e accidentată, excesivă, prăpăstioasă. Infernul de uz personal se transcrie cu privirea aţintită aproape hipnotic asupra materiei negre dintre zile: „Nu, puterea neagră din sufletul meu / nu este, nu poate fi a mea […] Ea locuieşte absenţa ca pe sine însăşi, / dându-i un mister negru şi nesfârşit, / ca o fântână / din care nicio suflare / n-a băut vreodată / şi nici nu va bea”; „Stau şi tremur în miezul forţei atroce./ Mi-e frig. Din ce în ce mai frig”.
O ruptură brutală în partitura ritmată a viului aduce accente noi şi o nouă înţelegere a golului de-plin. Alături de Grădini austere (2010), Sfera frigului e cartea finitudinii palpabil-victorioase („să te reduci la disperatul triumf / de a împlini lucrurile pierdute / în tânguirea lor spre fiinţă”). Trimiterile la alte bocete – „vecinătăţi îmboldind vitala moarte”, „incitând rigoarea / celui din urmă frig” – sunt acum aglutinate, apropriate. Referinţa livrescă nu mai are aproape nicio importanţă, ea îşi pierde sensul înalt, devine parte dintr-o urzeală a morţii generalizate, apocaliptice: „Totul, totul, totul este teribil! / Zeii se mută în florile de câmp”. Goethe, Hölderlin, Nietzsche, Blaga, Bacovia, Nichita Stănescu, Ion Mureşan sunt martori oarecum anonimizaţi ai frigului. Moartea intravitală („Nu trece nici o zi / fără să mă gândesc la moarte”) nu (mai) ţine de o abstractă disciplină a muritudinii, nu e crepuscularelegiacă şi nici „parafină”, ci ţine de vecinătatea înfiptă brutal în viscere a sfârşitului („stau pe marginea disperată a trupului…”). Nu mai e vorba de exerciţii de finitudine, de simulări ale lucidităţii sub comandă expresivă. Degustătorii de moarte afini se retrag acum ca nişte pietre în adânc şi alcătuiesc matca vag ocrotitoare în care curge apa neagră, tulbure a spaimei acute, solitare: „Mă ghemuiesc. Mă sfârtec. În mine mă înghesui / în străvechiul stârv al propriului eu”; „Bezna-i deasă. E deasă./ Şi nimeni nu vine”; „şi tremuri în raza marelui frig; / eşti viu, şi alături nu-i nimeni”. Apele negre se însoţesc cu aerul negru, cu sorii sângeroşi, cu pământul „adunat din soarele negru, / din luturi şi ape, / sfintele ape murdare”, în tablouri sumbre, cu pastă îngroşat-expresionistă, ale degradării elementelor. Ştefania Mincu remarcă pe bună dreptate: „Toposurile recurente ale poeziei Aurei Christi în cele două volume sunt, în chip curios pentru cititorul neprevenit, bezna şi căderea, cu toate derivatele lor; iar aceasta nu ca idei abstracte, ci ca senzaţii ontologice adânc resimţite”. Apartenenţele de ordin livresc din subtext asigură valabilitatea acestor poeme atroce, de biografie concretă. Datarea unor instrumente şi figuri se atenuează sub autenticitatea trăirii. Poemul ezită între frângeri şi sacadări, dar are încă şi forţa de a se desfăşura cu voluptuoasă avariţie, sperând să existe o noimă care să umple golul. Golul deplin al sensurilor ultime şi al lipsei de sens: „E cineva… Nu poate să nu fie cineva / care îndeamnă fulgii să cadă”; „mă desprind, treptat-treptat, mai departe, / urmărind (nu fără mirare) felul în care / aştrii se desprind de lut, copiii de somn, / delfinii – de arcurile apei, morţii – de uitare”. Aşa încât, moartea „nu e decât o punte / spre un ochi mai mare, / unde va începe un alt cântec / şi unde va fi – oho – va fi / la fel de frig”.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara