Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Goţi şi români de Ion Mihai

Este ştiută contribuţia popoarelor germanice la căpătarea individuaţiei ( în sensul lui C.G. Jung, de dezvoltare a particularităţ ilor) popoarelor neolatine: francezii datorită francilor, ibericii datorită vizigoţ ilor, italienii datorită goţilor şi lombarzilor....

În ce priveşte poporul român s-a ridicat mirarea că o convieţuire atât de îndelungată cu goţii şi gepizii, pe ambele maluri ale Dunării, nu ar fi lăsat urme, abia câteva bănuieli lingvistice [1, pp.19, 28], deşi creştinarea goţilor s-a făcut la Dunăre, iar Wulfila („lupişorul!”), episcopul lor a tradus aici (nu toată) Biblia în limba „gotă”. El însuşi se trăgea dintr-o familie cappadociană – se explică astfel şi corespondenţa lui cu Sfântul Vasile cel Mare [2, p.23]. Altminteri, până la edictul lui Constantin din anul 313, fugind de persecuţii, un mare număr de creştini caută azil la marginile imperiului şi ajung să stabilească legături strânse cu goţii, chiar şi comerciale [2, pp. 12-15].
Mulţimea remarcabilă a acestor creştini stabiliţi în Sciţia gotică este mult augmentată prin invaziile peste Dunăre ale vizigoţilor, de după moartea împăratului Filip Arabul, ca şi sub domnia anarhică a lui Gallian, când ei (goţii) aduc un mare număr de captivi romani din oraşele bogate ale Traciei, Frigiei, Galatiei şi Cappadociei. Aceşti romani vor fi pentru barbarii goţi adevăraţi misionari creştini, ne place ori nu ne place, arieni [2, pp.15-19]. Sub Constantius, Wulfilla este consacrat de-acuma episcop (341) al goţilor de către Eusebiu din Nicomedia – mare arian ca şi însuşi Constantius.
Acum în Gothia creştinismul ia un mare avânt, într-atât încât îl sperie pe regele barbar şi păgân Athanaric care îi şi persecută între 369-372. Tot acum are loc şi martiriul (372) Sfântului Sava. Goţii arieni vor transmite sămânţa „ereziei” şi celorlalte popoare germanice (mai puţin francii), dar creştinismul lor va dăinui aici chiar şi după ce, înfrânţi de huni, vor fi obligaţi cei mai mulţi, să se îndrepte spre vest. Cei mai mulţi, dar nu!, nu toţi, căci există o continuitate gotică sub huni [3, pp.100, 115] la fel cum a existat o continuitate romanică sub goţi şi gepizi. De exemplu, „Sirmium a redevenit centrul unui regat gepid şi al unei episcopii de rit arian” la anul 527 [3, p. 170].
Aceste „continuităţi”, aceste „rămăşiţe” îl fac şi pe John V.A. Fine jr. să afirme că „...în multe regiuni ale Balcanilor, după invazii şrepetateţ există două populaţii-autohtonii şi noii veniţi ” [4, p. 41].
Cele de mai sus credem că dezleagă două probleme ale limbii române. Prima problemă ar avea următorul enunţ: cum de există în limba românilor – îndeobşte cunoscuţi drept un popor de păstori şi agricultori, deci rurali – cuvinte ce denotă o îndelungată locuire urbană? Aceste cuvinte ar fi:
Biserică – basilicile creştine începură a fi construite în marile oraşe romane pentru cultul creştin după edictul de la Milano şi au primit aceeaşi denumire ca şi marile clădiri publice civile (tribunale, burse pentru comerţ, negoţ etc.);
Mormânt – monumentum-ul comemorativ existent, desigur, numai în oraşele romane. În cimitirele săteşti probabil numai bogaţii îşi puteau permite aşa ceva, or aceştia îi imitau pe orăşeni.
Lepădătură – care vine de la lapidare, adică a arunca cu pietre şi în urma unei excomunicări – condamnări care se făcea bineînţeles în oraşe;
Rost – rostra din forumurile romane erau tribunele oratorilor ( unde se „rosteau” discursuri, ba chiar se anunţau şi dezbaterile judecătoreşti mai încinse);
Pământ – pavimentum-ul roman – drumurile cu pământul bătătorit sau nivelat, pavat cu „lespezi” cu care puteau fi înzestrate, din nou, numai oraşele – era o obişnuinţă a locuitorilor acestora.
Vindeca – vindico era eliberarea, scăparea, răscumpărarea romană care te salva de datorii, pedepse sau chiar de sclavie ( vindicta liber factus), situaţie care iarăşi nu avea cum să se întâmple decât în preturile romane;
Solz – lamele mici de tegument ale peştilor sunt denumite astfel după asemănarea cu monedele de aur romane (solidus) emise începând sub Constantin. Metaforă de orăşeni, lipsiţi acum de bani, care nici măcar nu denumesc speciile de peşte!
Rău – reus-ul era învinuitul justiţiei romane ale cărei procese se întâmplau numai în oraşele (şi încă mari ale) imperiului;
Cuteza – *cottizare era la romani venit din grecescul , „a juca zaruri” sau arşice, cu mutaţia semantică actuală de curajos, îndrăzneţ; or, timp pentru a risca la zaruri – arşice aveau numai orăşenii.
Afirmăm că aceste cuvinte au rămas în limba română prin intermediul acelor zeci de mii de captivi arieni, orăşeni aduşi de goţi printre ei şi care prin prestigiul lor civilizaţional le-au impus, generaţiile următoare păstrându-le, eventual dându-le şi alte sensuri. Astfel, noile aşezări, modeste nu aveau „rostra”, „basilica” – biserici, s-a păstrat în contrast cu cortul umblător gotic kyriko – casa Domnului, pavimentum-ul a devenit o fudulie mai întâi ironică, silva-ele devin în mlaştinile Dunării „păduri”, „âmbletul” din oraşe devine mergere etc. Goţii, când vin, îi denumesc pe romanici walchi (străini – altceva decât ei) şi s-ar putea ca „roman” să fi însemnat la început „romanus”, adică cetăţean roman, deci o stare civilă, nu etnică. Bineînţeles că existau şi orăşeni locali, mai ales din cei retraşi de Aurelian din nordul Dunării, dar oraşele Daciei romane nu avuseseră timpul să capete comodităţile vechilor oraşe romano-greceşti din Tracia şi Asia Mică. Credem că Dacia romană, cucerirea lui Traian, a fost mai mult o Roşia Montană a epocii de-atunci, dovadă că i-a interesat pe romani numai ocuparea Munţilor Apuseni şi o zonă de protecţie, de-a stânga şi de-a dreapta drumului ce ducea acolo (Banatul şi Oltenia). Pătrunderea creştinismului s-a făcut sigur sporadic şi cu teamă – suntem încă înainte mult de edictul din anul 313.
Abia aceşti captivi, printre care s-au aflat şi mulţi preoţi [2, p. 18], şi abia acum prin aceşti „oameni de meserie” convertirea devine un fenomen sistematic şi de masă (am îndrăzni să zicem chiar „de modă”, căci e îmbrăţişat de orăşeni, de oameni avuţi şi de înşişi împăraţii romani), mai ales că suntem şi în plin secol IV, secol de fierbere ariană. Erezia pornită de Arie din Alexandria a fost combătută de cele mai importante concilii ale capilor Bisericii creştine, Niceea (325), şi Constantinopol (381), dar s-a răspândit mai ales printre popoarele germanice cu originea în chiar misiunea lui Wulfila. A dispărut târziu în Spania prin conversiunea lui Recared (589).
Spiritul puternic polemic al epocii de atunci, nedispărut nici azi, face cu greu loc Ştiinţei în redescoperirea de facto a practicilor lui cotidiene, la biserică şi acasă, iar tăcerea voită care s-a aşternut peste adepţii săi a acoperit, din păcate zicem noi, şi începuturile poporului român. Dacă în Vest „catolicismul” de atunci a reuşit, în cele din urmă, să-l stingă prin statele germane care i se supun rând pe rând şi să-i taie orice gând de reînviere prin însăşi încoronarea lui Carol cel Mare la anul 800 de către Papa Leon al III-lea, în est lucrurile au fost mai complicate. Au fost mai complicate, fiindcă arienii care rămân în Peninsula Balcanică nu reuşesc politic ca în Vest. Ei duc o viaţă dezordonată din cauza valurilor de noi popoare care vin peste ei, religia le ajunge aproape casnică şi, deci ierarhic religios nu simt puternic Patriarhia din Constantinopol, subordonată mult politicului şi problemelor acestuia: perşii, arabii sau mai des Italia decât Balcanii. Abia creştinarea slavobulgarilor (865) şi transformarea lor într-un stat puternic îi face pe arienii romanici din Balcani şi de la Dunăre să simtă, în fine, o dominaţie politicoreligioasă fermă, continuă.
Aşadar, tăcerea voită – tabu-ul – aşternută asupra arienilor este şi tăcerea aşternută asupra românilor. Din cauza aceasta dispar din marile izvoare, se vorbeşte despre ei ca despre ceva rău şi pe la colţuri, cu mâna pe gură. Vor reapărea încet-încet când arianismul le este stins, prin impunerea religioasă slavă. Acum apare Sfântul Duh, şi instituţia ariană barbară şi sălbatică devine instituţia slavo-bulgară-bizantină cu utreniile, vecerniile şi toate celelalte. Aceasta este explicaţia vocabularului dublu latino-slav în limbajul religios românesc, şi am enunţat astfel o a doua problemă a limbii române.
Din această cauză avem: cruce, lumânare, candelă, botez, creştin, Cristos, sărbătoare (dies servatoria), Florii, Paşte, lege, păcat, păgân, cuminecătură, comând, rugăciune, nuntă, câşlegi, păresimi, Dumnezeu Tatăl, Fiul lui Dumnezeu [7, pp. 76-79], dar nu Sfântul Spirit. Nu Sfântul Spirit latin ci Sfântul Duh slav, abia târziu fiindcă arienii românogotici nu-l invocau destul în practicile lor, căci însuşi Arie nu era prea interesat de a treia persoană a trinităţii [2, p. 98]. Şi primele formulări ale Crezului abia îl pomenesc [6, pp. 159-165]. Chiar botezul arian era numai în numele lui Iisus [Fapte, 8-16], şi când sunt primiţi în biserica ortodox-catolică se recomandă doar o punere a mâinilor peste capul lor (primire a Duhului Sfânt), iar nu un alt botez, mai ales pentru semi-arieni [2, p. 100]. De aici şi formula Bog Botează, care a dat Boboteaza românească, încă o expresie care coroborează specificul nostru.
Putem astfel conchide că niciuna din concluziile profesorului american John V.A. Fine jr. [4, p. 40] nu este adevărată. Creştinismul în Balcani nu a dispărut datorită invaziilor, băştinaşii nu şi-au pierdut credinţa care le-ar fi fost prea slabă (ba chiar redevenind păgâni), nici nu l-au abandonat pentru alte rituri [care?], ci pur şi simplu a fost precumpănitor arian până la creştinarea slavo-bulgară. Şi vlahii apar în surse încet-încet pe măsura stingerii arianismului lor, fiindcă şi aceasta a fost treptată, pe măsura fiscalizării lor instituţionale.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara