Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Goethe îndrăgostit: de la madrigale la Jurnal de Grete Tartler

În linia gândirii antice, care pune iubirea şi muzica alături de poezie, Goethe a fost însoţit toată viaţa, pe lângă talentele de muzician, artist plastic, naturalist sau filozof, şi de inspiraţia unui „perpetuu îndrăgostit”. Despre femeile din viaţa sa s-au scris tomuri întregi, de la iubirea nefericită a tânărului de 24 de ani pentru Charlotte Buff (care a dat naştere Suferinţelor tânărului Werther), la iubirea condamnată la renunţare pentru Ulrike von Levetzow. „Ocaziile” amorului i-au fost date de câteva personalităţi puternice, unele extrem de cultivate şi creatoare, altele, fete simple, dar inspiratoare ca florile de pădure. Pentru Friederike Brion (fiica preotului din Sesenheim, localitate aflată în apropiere de Strassbourg, unde Goethe studia dreptul) a scris Cântecele de la Sesenheim, poeme considerate azi emblematice pentru Sturm und Drang. O nouă iubire, pentru Lili Schönemann, fiica unui bogat bancher, l-a făcut chiar să se logodească în 1775 – legătură care părea să fie de durată (lănţişorul de aur dăruit de Lili l-a făcut să se întoarcă mai devreme dintr-o călătorie în Elveţia); dar până la urmă, perspectiva vieţii într-un mediu tern l-a făcut din nou să renunţe. În aceeaşi perioadă, acceptând invitaţia ducelui Karl August, care preluase conducerea ducatului Weimar, o cunoaşte la curte pe Charlotte von Stein, o doamnă căsătorită, cu câţiva ani mai în vârstă şi mamă a trei copii, care i-a inspirat sentimente mai degrabă formatoare. Iubirea pentru Charlotte von Stein (în care unii cercetători văd astăzi o acoperire pentru ducesa Anna Amalia1, mama lui Karl August) era condamnată să rămână platonică. Intensitatea pasiunii, vădită în numeroase poeme, între care De ce ne-ai dat adâncile priviri... l-a făcut până la urmă pe poet să caute o evadare prin călătoria în Italia (unde, în ciuda unei iubiri „locale” pentru o tânără italiancă pe care a numit-o ulterior Faustina, gândul îi era în continuare la cea de care fugise. Dovadă, Elegiile romane, unde invocarea adresată „pietrelor” – Steine – în loc de muze, trimite la numele iubitei).
Întoarcerea la Weimar nu avea cum să aducă linişte, astfel încât poetul şi-a căutat un nou un refugiu: de data aceasta prin iubirea pentru Christiane Vulpius, pe care o cunoscuse întâmplător (aducerea viorelei acasă, din poemul Găsită: „Deatunci dă ramuri/ şi mi-a tot înflorit”). În ciuda aşteptărilor societăţii weimareze – fiind vorba de o tânără simplă, fără studii sau avere – potrivirea a fost de durată; Christiane, cu care Goethe s-a căsătorit abia după 18 ani de convieţuire, i-a dăruit un fiu. Poezii precum Vesel şi cutezător arată cât de fericit era Goethe lângă aleasa lui („Inima numi pune preţ /Pe de-amor chin plângăreţ;/ Doar la fapte s-ar dori,/ Ochi arzând, săruturi vii”.).
Dar, oricât de fericit, nu s-a dat în lături şi de la „absorbirea” altor muze, între care fiica unui librar, Minna Herzlieb (cu ecouri în romanul Afinităţi elective, 1809). Însă un poem senzual-ironic precum Jurnalul (care a avut chiar faima de a fi o poezie obscenă, desigur dezamăgindu-i pe cei care căutau aşa ceva) arată părerea lui Goethe despre asemenea „încercări” colaterale căsniciei: tentaţia depăşită e mai degrabă un omagiu virtuţii, rolul jurământului de credinţă în adevărata iubire fiind de neanulat.
O iubire târzie, care a marcat scrierea Divanului oriental-occidental, a fost cea pentru Marianne von Willmer, tînăra soţie a unui bancher din Frankfurt, ale cărei numeroase talente (balet, muzică, poezie) l-au inspirit pe Goethe concomitent cu lecturile din Hafiz (pe care l-a abordat studiind, în paralel, araba şi persana): multe din poemele epistolare incluse de poet în Divan au fost scrise de fapt de Marianne. Sub nume cifrate – Hatem, cuvânt care înseamnă în arabă „inel” – şi Suleika, îndrăgostiţii au reînviat tradiţia orientală a perechilor de poeţi care îşi cântă sentimentele dialogând. Ultimul poem scris de Goethe, cu câteva săptămâni înainte să moară, e o adresare Mariannei, căreia îi returnează scrisorile, simţind că i se apropie ceasul. Nici scurta pasiune pentru mult prea tânăra Ulrike (care desigur i-a refuzat cererea în căsătorie, Elegia de la Marienbad fiind ecoul acestui ultim eşec) nu i-a şters poetului din minte dialogul purtat cu (aproape) egala sa.
Între relaţiile pur prieteneşti n-ar trebui să lipsească nici Bettina von Arnim, care l-a ajutat pe Goethe la scrierea autobiografiei Din viaţa mea. Poezie şi adevăr, sau Sylvie von Ziegesar, o aleasă cunoscătoare de artă; nu în ultimul rând, Käthchen Schönkopf, cea dintâi copilă pe care o admirase în prima tinereţe, pe când asculta prelegerile despre poezie ale lui Christian Fürchtegott Gellert.
Toate aceste „ocazii” în care şi-a cheltuit talentul de a fi îndrăgostit (vădind totuşi un egoism nu tocmai lăudabil, „egoismul geniului”) i-au părut lui Goethe căi de a atinge imposibilul, de a primi într-o singură clipă revelaţia care prin strădanie neinspirată nu se atinge decât (sau nici) prin ani de trudă.
Oricum, de la imitaţiile italiene de tinereţ e ( „Iubita-mi urmării decis/ Şi fără fel şi chip/ Am prins-o-n crâng, iar ea mi-a zis:/ Dă-mi drumul, altfel ţip!/ Ameninţ: De-s prin jur cumva/ Stingheritori, fac crime!/ Taci, dragul meu, răspunse ea,/ Să nu ne-audă nime! – Ţipătul. Trad. GT) la erotica et priapea de maturitate, în care strălucesc la loc de frunte Elegiile romane, Epigramele veneţiene şi Jurnalul („scris după model italian şi destul de îndrăzneţ în amestecul său de morală erotică şi, fie-mi iertată vorba, obscenitate” ) , calea e mai degrabă cea a surâsului ironic.


Jurnalul 2
(Das Tagebuch)
1810
-aliam tenui, sed iam quum gaudia adirem,
Admonuit dominae deseruitque Venus.3

I.
Spun unii şi la urmă-i credem, poate,
Că-n veci nu-i afli inimii-nţeles;
Că peste tot, la fel către păcate
Creştinii şi păgânii îşi dau ghes.
Să ne luăm de mână deci, în toate
Nesupăraţi de-nvăţul cel ales:
Dacă ne bântuie vreun demon, totuşi, iată,
Ne-ncearcă, dar virtutea e salvată.

II.
Departe de soţia-mi multă vreme
Cum deseori după câştig umblând,
Oricâte dobândeam, să mă întreme,
Tot numai ea mă stăpânea în gând;
De noaptea ceru-n stele-diademe
Amoru-ndepărtat chema oricând,
La fel şi ziua: pana pe hârtie
Orice-ntîmpare, gând la ea să scrie.

III.
Grăbeam ’napoi spre casă.
Dar trăsura Stricându-se, m-a mai ţinut o noapte.
Mă şi vedeam ajuns – dar un cusur a
Pus la-ncercare şi răbdări şi fapte,
Fierarul, vizitiu-şi ţineau gura
Tot bocănind la ce aveau să-ndreapte.
Aşa e-n orice meserie, n-ai ce face,
Am mai cârtit, dar i-am lăsat în pace.

IV.
Rămas în drum. O firmă-a unui han
M-ademenise de la început.
Bine făcută, -o fată, cu alean
Ieşi cu lumânarea. Loc plăcut.
Intrarea, scara care lin urca-n
Odaie, totu-ales mi s-a părut.
Aşa e orice fiinţă păcătoasă:
Paingul frumuseţii-l prinde-n plasă.

V.
M-am aşezat cu ce aveam de scris
Să-ncerc epistolă, jurnal a scrie,
Ca-n alte dăţi, când toţi se-afundă-n vis
Să-mi fac şi lor şi mie-o bucurie;
Dar nu ştiu cum, parcă n-aveam de zis
Nimic, cerneala nu voia să-mbie.
Copila de la han, de cină-a-mi pune,
M-a salutat cu demnă-nchinăciune.

VI.
Pleca, venea, şi cum vorbeam cu ea,
Părea cu fiecare vorbă mai ispită;
Tăind cu grijă puiul, îmi părea
Prin totul în mişcări mai iscusită;
Ce nebunie ne-aripase-aşa
Nu ştiu, dar tulburarea cum incită,
Am răsturnat un scaun, scos din minte,
S-o-nşfac; dar ea, în şoaptă:
„Stai cuminte!

VII.
E jos mătuşa, – ascultă-orice mişcare,
Balaur numărând ce fac, în clipe,
Ea îşi închipuie şi ce nu pare,
Nuiaua-i gata şi s-o-nşel nici chip e.
Dar uşa n-o-ncuia, stai în trezie,
Şi-n miez de noapte bine-o să ne fie”.
Din braţe-mi scapă iute şi dispare,
Mai vine doar s-aducă de mâncare.

VIII.
Dar şi privindu-mă cu tâlc!
Acele Priviri ce raiul îl promit îndat’.
Suspinul nu-şi ascunde şi cu el e
Frumosu-i piept mai bine conturat.
Până-n urechi e toată bujorele,
Petalele iubirii o răzbat.
Şi când nu ştie ce-ar mai fi să facă,
Ezită, stă în uşă, apoi pleacă.

IX.
Cuprinde miezul nopţii străzi şi case,
Pat larg mi-e pregătit, din care doară
O parte foarte-ngustă al meu mas e,
Restul lăsând iubirii ce-o să-apară.
Nu-s încă stinse lumânări rămase;
Acuma o aud cum se strecoară.
Flămându-mi ochi făptura-naltă-nhaţă.
Ea vine lângă mine, – o prind în braţă.

X.
Dar iute se desprinde: „Stai, uşor,
N-aş vrea să-ţi aparţin ca o străină.
Până acum n-am vrut să ştiu de-amor,
Bărbaţii i-am respins şi sunt virgină.
Că-s mofturoasă toţi îmi zic în cor;
Dar astăzi ştiu cum inima se-nclină:
Tu m-ai învins, cum te-am văzut, a ta
Jurat-am că voi fi, ne-om desfăta.

XI.
Mă ai în curăţie; şi mai multe
De-aş şti, ţi-aş dărui; dar fac ce spun”.
M-a strâns la dulce sânul ce-n tumult e,
De parcă n-ar fi ca la pieptu-mi loc mai bun.
Ochii-i sărut şi gura, să exulte,
Dar, ce ciudat: deodată mă transpun,
Iar meşterul, de obicei năpraznic,
Ca un şcolar dă înapoi şi-i naznic.

XII.
Copilei, sărutări pe ochi, pe gură
Păruseră a-i fi de-ajuns; sfioasă,
Mă-nlănţuia cu dulcea ei făptură,
Cu împlinite forme, mângâioasă,
Destinsă-apoi şi fericită, pură,
Ca şi cum nici o lipsă n-o apasă.
Stam şi-o priveam în somnu-i, lângă mine,
Încă sperând ca meşteru-şi revine.

XIII
Dar cugetând la soarta-mi mai departe,
Sufletul îmi ardea-n blestem cumplit.
Rânjind râdeam de mine însumi foarte,
Nimic nu s-a-ndreptat, oricât ezit.
Ea-n somn părea şi mai frumoasă, – aparte.
Cu lung fitil, lumini au asfinţit
A zilei trudă tineresc trecute
O-ncoronează somnul – dar nu iute.

XIV.
Astfel cerească-n larg crivat îmi pare,
Pe care-n stăpânire tot îl ia;
Şi la perete, strâns ca-n iad, cel care
Neputincios, n-a fost respins de ea.
Drumeţ răpus de-un şarpe la izvoare,
Unde-nsetat n-a apucat să bea.
Iat-o, respiră visu-i îngeresc.
Eu răsuflarea-mi ţin, să n-o trezesc.

XV.
Cel care-aşa ceva nu mai păţise
Îşi spuse: ”Musai să pricepi, mă tem,
De ce îşi face mirele cruci şi se
Tot roagă să nu-l prindă vreun blestem.
Mai bine-n ploi de halebarde-ucis e
Decât aici, ruşinii la cherem!
N-a fost aşa când prima oară-n săli de bal,
Ţi-ai întâlnit stăpâna, ideal...

XVI.
Zvâcnea şi inima şi simţuri toate
Puneau pe-atunci făptura în mişcare.
Grăbit duceai iubita-n dans, şi mai mişcate
Ca braţele, în piept bat inimi tare.
Parc-o voiai din tine dobândită
Şi-atunci creşteau deodată în vibrare
Minte şi duh, puteri până-n călcîie,
Iar meşterul, din toate, cel dintâi e.

XVII.
Aşa dorinţele-au crescut întruna
Şi până-n primăvară am fost miri,
Mai mândră floare-n mai, ca ea, niciuna,
Şi cum se încingeau de dor simţiri!
Iar când am dus-o la altar, spun una
Ce-i, Doamne iartă-mă, mai abitir:
Deşi stam lângă crucea unde Crist e,
Tot l-am simţit mişcând pe Meşter Iste4.

XVIII.
Iar voi, brodate draperii ce-s trase,
Voi, perne-n noaptea nunţii răvăşite,
Voi învelişuri, aripi de mătase
Acoperind înlănţuiri ispite,
Voi, păsări ce ne deşteptaţi când ceas e
De noi plăceri mereu neobosite,
Voi aţi fost martori cum iubeam mereu:
Cât de părtaşă ea, ce vajnic eu.

XIX.
Şi cum de-atâtea ori ca de o pradă
De-al căsniciei drept, cel cuvenit,
Ne-am bucurat, în holde sau ogradă,
În locuri unde nici n-ai fi gândit,
Mereu slujiţi de servul-meşter cu bravadă,
De câte ori voiam, şi nesmintit.
Al naibii serv ce-mi stă azi în somnie,
Lipsindu-mă de ce noroc a fi e!”

XX.
Dar Iste, meşterul, prin hachiţe-i ştiut,
Nu-i porunceşti, nici joc nu-ţi baţi de el.
Cum stam aşa, deodată a-nceput
Să se ridice-n fală şi cu zel.
Cum să nu bea drumeţul cel pierdut
Lângă izvor, dac-a ajuns la ţel?
Iată-l, se-nclină spre frumoasa adormită:
Dar tresărind, se trage înapoi, ezită.

XXI.
Fiindcă se-ntreabă: cine-i dă tărie?
I-a dat-o chipul dragei lui din totdeauna,
Cu care se-nsoţise din junie,
De-acolo-i focul care-i împreună;
Când îşi pierduse orice vitejie,
Din amintirea ei vlaga se-adună.
Deodată îşi dă seama şi, uşor,
S-a şi retras din cercul vrăjitor.

XXII.
Din nou la masă-aşterne la scrisoare:
„De casă-aproape, soarta vru pe dos:
Dar din loc straniu,-n credincioasă -ardoare
Inima-mi iar la tine s-a întors.
Închei cu-o vorbă care taină-ţi pare:
Doar boala te confirmă sănătos.
Scrisoarea cele bune vrea s-arate;
Dar nu pot spune ce-i mai bun din toate”.

XXIII.
Atunci cântă cocoşul. În vestminte,
Din cuverturi, ţâşni copila iute.
Găsindu-se la cele dinainte,
Îşi pleacă ochii de ce neştiut e,
Dispare-apoi; lui îi rămâne-n minte
Năluca frumuseţii ei trecute.
Răsună-un corn, poştalionu-aşteaptă,
Spre soaţa-i dragă împăcat se-ndreaptă.

XXIV.
Şi fiindcă în poeme o morală
Mai bine ştie-a spune rostul cum e,
Voi folosi şi eu această cale
Spre-a lămuri ce versu-mi vrea să-ndrume:
În viaţă-s poticniri, mai pleci la vale;
Şi totuşi în nebuna asta lume
Sunt două pârghii care mişcă firea:
Mult, datoria; şi mai mult, iubirea.

(Traducere de Grete Tartler)

1 Ducesa Anna Amalia de Brunswick- Wolfenbüttel, 1739 – 1807, care administrase ducatul după moartea soţului, în perioada minoratului fiului Karl August, era o muziciană desăvârşită, iubind arta şi literatura; în afară de Goethe a atras multe personalităţi culturale la Weimar, între care Herder, Schiller, Wieland. Printre compoziţiile ei se numără singspielul pe text de GoetheErwin şi Elmire. Ettore Ghibellino, în volumul J.W. Goethe und Anna Amalia. Eine verbotene Liebe (J.W.Goethe şi Anna Amalia, o iubire interzisă), Weimar A.J. Denkena-Verlag 2004, a emis ipoteza că între ducesă şi Goethe s-ar fi înfiripat o relaţie pe care doamna von Stein, una din însoţitoarele de la curte, n-a făcut decât s-o acopere.
2 În octombrie 1810, Goethe i-a spus lui Riemer că scrie ceva „în stilul lui Casti”. Abatele Giambattista Casti, 1724-1803, pe care Goethe îl cunoscuse la Roma era autorul unor Novelle galante in Ottave rime (Istorii galante în strofe de 8 versuri): Jurnalul, despre care a declarat şi ulterior că e scris în stilul lui Casti şi că are la bază o scenă din Ovidiu, Amores III, 7. Cele 24 de stanţe istorisesc eşecul temporar al unui negustor căsătorit, care, la o aventură de o noapte, e blocat în faţa amantei (virgine), care adoarme lângă el. Gândul la soţia căreia i-a jurat credinţă îl trezeşte ulterior din nou la fapte – dar, realizând că ar fi greşit trădându-şi adevărata iubire, renunţă. Poemul a fost păstrat secret un timp, apoi citit în cerc restrâns, în fine publicat în numai 24 de exemplare de către Salomon Hirzel în 1861.
3 Albius Tibullus, I, 5, versurile 39- 40: „Am îmbrăţişat o alta, dar abia m-am apropiat de bucurii, că Venus îmi aminti mustrător de stăpână şi mă părăsi”. Versurile poetului elegiac roman Tibullus (55 î.Chr- 19 î.Chr.) mai conţin un saepe (adeseori).
4 Pronumele demonstrativ în latină: Iste nu înseamnă pur şi simplu „acesta”, ci desemnează independenţa, chiar caracterul opus al celuilalt. E sugerat faptul că „meşterul Iste” are viaţa lui separată.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara