Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Goethe şi Schiller - ecouri româneşti în primele decenii ale sec. XIX de Dumitru HîNCU

Receptarea operei lui Goethe şi Schiller în ţările române în primele decenii ale secolului XIX a cunoscut o sumă de particularităţi care şi-au menţinut relevanţa şi o bună bucată de vreme mai târziu. Ca atare, reclamă măcar câteva precizări.
Dar, în prealabil, constatarea că Goethe a luat cunoştinţă, fie şi parţial, de stările de lucruri din principatele române şi ne-a lăsat urme certe despre aceste cunoştinţe înainte ca numele său să înceapă a circula pe meleagurile noastre. Primii săi informatori au fost contele Karl Friedrich Reinhard şi soţia acestuia Christine. Născut în Germania în 1761, după izbucnirea Revoluţiei franceze şi însufleţit de idealurile ei, tânărul Reinhard a plecat la Paris unde, datorită culturii şi inteligenţei sale, s-a făcut curând remarcat de Talleyrand, care l-a ajutat să intre în serviciul diplomatic francez. A ocupat, astfel, rând pe rând, diverse posturi la Londra, Neapole, Hamburg, Florenţa şi, în cele din urmă, la Dresda, la curtea saxonă. Interesant pentru noi, este că, la 18 martie 1806, Reinhard a fost numit consul general al Franţei în Moldova. N-a rămas, totuşi, prea mult acolo, întrucât la intrarea trupelor ruseşti a fost scos din ţară şi condus sub escortă în Galiţia. În primăvara lui 1807 s-a întâlnit cu Goethe la Karlsbad, unde titanul de la Weimar îşi făcea anual o cură recomandată de medicii săi şi între cei doi s-a legat o amiciţie, ulterior mărturisită şi de cele circa 150 de scrisori schimbate între dânşii. De altfel, şi Christine Reinhard a cultivat cu fervoare genul epistolar şi scrisorile ei au rămas până azi un izvor deloc neglijabil pentru istoria românească a epocii, lucru confirmat şi de N.Iorga în Istoria românilor prin călători. Acum doresc să semnalez doar această însemnare din Jurnalul lui Goethe, cu data de 29 mai 1807: "Vizita rezidentului Reinhard, descrierea Iaşiului, felul traiului de acolo, arhitectura etc." Nu poate încăpea, însă, îndoială că, în cursul vizitelor şi al plimbărilor comune, Goethe şi soţii Reinhard au mai revenit asupra subiectului.
Un alt informator al lui Goethe - făcut cunoscut de Eugen I. Păunel în revista suceveană Junimea literară - a fost postelnicul Iacovachi Rizu-Nerulos, un cărturar grec care, după înfrângerea Eteriei şi de teama represaliilor, a fugit din Iaşi şi a ajuns tocmai în Elveţia, unde a şi publicat trei cărţi în limba franceză. Cel puţin una dintre ele: Cours de littérature greque - Geneve, 1827, în care Rizu-Nerulos a evocat şi învăţământul grecesc din Moldova şi Muntenia, a atras şi atenţia lui Goethe, ale cărui simpatii filo-elene sunt bine cunoscute, şi care a şi recenzat-o în revista sa Kunst und Altertum (anul 1829, p.329-341).
În fine, tot cam în această perioadă luarea aminte a lui Goethe a fost atrasă şi de un român, Alexandru Scarlatovici Sturza - cum îşi spunea. Un descendent al ramurii basarabene a familiei Sturza care, intrat în graţiile ţarului, a devenit diplomat rus, campion al ortodoxismului, cu scrieri în materie, pomenit de mai multe ori în corespondenţa berlineză a tânărului Mihail Kogălniceanu ca un soi de cenzor al scrierilor şi purtărilor sale. Într-o scrisoare către babacă, feciorul agăi Ilie Kogălniceanu îşi asigura, de pildă, părintele că: acele zăce coale care am tipărit până acuma (din Istoria Valahiei, a Moldovei şi a Valahilor transdanubieni - n.n.) le-am dat de le-au citit dumnealui Alexandru Sturza şi mi-au zis că n-au văzut nimic între ele care să poată atinge Curtea rusiască sau turcească. Goethe nu a nutrit nici el simpatie faţă de trimisul lui Nicolai I şi în scrierile lui postume există o satiră în care îl ia peste picior.
Revenind, însă, la România, primul canal de penetrare a operei lui Goethe în conştiinţa românească a fost teatrul. Într-adevăr, numele lui Goethe a început să circule în public, e adevărat un public restrâns şi cunoscător al limbii germane, mai întâi prin intermediul spectacolelor unor trupe vieneze şi germane - în Transilvania trupa austriacă Seipp, iar la Bucureşti - în Teatrul de la Cişmeaua Roşie al domniţei Ralu, fiica cu înclinaţii artistice şi literare a lui Ioan Caragea, de la care parcă ne e greu să ne imaginăm că le-a putut moşteni - unde o trupă germană a reprezentat Faust-ul lui Goethe, Hoţii de Schiller şi Flautul fermecat de Mozart, după cum mai târziu au urmat trupele lui Müller, Zimmermann sau a Catherinei Friese. Iar din Jurnalul lui Timotei Cipariu pe anul 1836 aflăm şi că spectacolele teatrului german din Bucureşti se dădeau de trei ori pe săptămână şi că Logi şi parter erau pline.
O altă sursă de informaţii, dar tot pentru cunoscătorii de limbă germană, au fost Cabinetele de lectură ce fiinţau pe lângă librăriile Walbaum, Kopainig, Winterhalder - viitorul asociat al lui C. A. Rosetti - sau Müller care erau, în acelaşi timp, şi tipografi şi editori. Din diverse relatări ale contemporanilor ne putem convinge că între 1820-1830 şi ceva mai încolo, în aceste cabinete de lectură puteau fi consultate atât gazetele germane şi franceze, cât şi cele mai noi apariţii din respectivele literaturi.
Însă cei mai activi vectori de informaţii despre marii scriitori germani au fost, cu certitudine, studenţii români cărora o inspiraţie dumnezeiască - cum s-a exprimat Alecsandri - i-a îndemnat pe părinţi să-i trimită la München, Berlin, Heidelberg, Jena sau Göttingen spre a dobândi - tot după spusa poetului - învăţături folositoare patriei lor. Şi numărul lor n-a fost deloc mic. O investigaţie întreprinsă de C. Amzär şi publicată în 1941 în revista Cercetări literare a Facultăţii de Litere din Bucureşti, editată prin grija istoricului literar N. Cartojan, a revelat, bunăoară, că numai Universitatea din Berlin a fost frecventată, între 1821 şi 1850, de 144 de tineri români sau originari din ţinuturile româneşti. Încât de acolo le-a informat comilitonul Kogălniceanu pe scumpele sale surori: Maintenant j'achete des livres allemands car il y en a aussi de fort bons, surtout Schiller et Goethe.
După cum se vede, el n-a simţit defel nevoia să explice adresantelor sale cine erau cei doi scriitori ale căror cărţi le cumpăra, convins pesemne că numele lor nu erau nici acestora necunoscute. Şi avea, de altminteri, tot dreptul să judece aşa, măcar pentru că înainte cu trei ani, mai exact 1a 14 aprilie 1832, Albina românească publicase primul articol despre Goethe în limba română. El fusese prilejuit de moartea poetului despre care se aflase, cum ne putem uşor convinge după data apariţiei articolului, foarte repede în capitala Moldovei, în ciuda dificultăţilor care se interpuneau în epocă în calea circulaţiei informaţiilor. Articolul a fost parţial reprodus de Ion Gherghel1 şi Ion Roman2 în lucrările lor despre receptarea operei lui Goethe în România. Iată-l acum în întregul lui:

Înmormântarea lui poeta Ghete

Genia (duhul), talentul, haractirul moral şi sârguinţa a se face patriei folositor sunt haruri carele rare ori se unesc în un muritor, de aceea şi când se află întrunite, apoi învrednicitul se face obiectul de sevas şi mirarea oamenilor în cursul vieţii, şi mai ales după moarte, când zavistia se face mută. Gethe a fost unul din oamenii care s-au învrednicit de aceste haruri, lăsând după sine urme nemuritoare. Palatul lui era în astă împrejurare locul măreţei şi naţionalei pompe ce s-au sirvit, în 14 mart. Mulţimea oamenilor era atâta, încât numai trecând înaintea salei unde era mortul au putut să arunce ce de pe urmă cătătură asupra celui de care se înmândrează veacul nostru. Deasupra uşii salei se cete scoase din cartea sa numită Erman şi Dorotea.

Trecătorule! a morţii vezi icoana întristată,
Filozoful nici creştinul nu se tem d'a ei săgeată,
Pe acel la trai îndeamnă şi la dreaptă făptuire,
Iar acestuia-n necazuri ea-i liman de mântuire.
Amândoi prin moarte învaţă
Şi căinţă ş-altă viaţă!

În sală se afla aninate stemile lui Ghete, ce înfăţişa o stea în ceriu albastru, sicriu era încongiurate de şese chiparese, simbolul întristării şi între aceste era aşezate diplomele de evghenie, de doctorie şi de dregătoriile, împreună cu ordinile răposatului, pentru a căruia slavă poetică, le-au dat curţile: Rosia, Austria, Prusia, Saxonia, Franţa şi alte şi alte, asemene şi o cunună de dafini, din curat aur lucrată, ce au fost hărăzit răposatului de patria sa Francfort. Trupul era îmbrăcat în veşminte albe şi faţa, plină de frumuseţa bătrâneţelor, se păre adormită, tămplile sale era încinse de cununa adevaratelor dafini, de care două alte era depuse la picioarele sale.
Îngroparea s-au făcut în mormântul crăiesc, alăturia cu familia domnitoare şi cu poeta Şiler. Parada se oficie de gvardia marelui duce în fiinţa unui nenumărat popor, ce s-au adunat din politiile învecinate. Toţi era de simţire pătrunşi ca 1a asfinţirea unui soare, căruia asemene multe veacuri nu vor vede răsărind.
Este un text important din cel puţin două puncte de vedere: mai întâi întrucât cuprinde primele versuri de Goethe traduse de un român - probabil de Gh. Asachi, editorul publicaţiei - şi în al doilea rând pentru că subliniază momentul receptării operei poetului în principatele româneşti. O receptare care, la rândul ei, merită un mic popas, întrucât ne descoperă o stare de lucruri definitorie, în genere, pentru începuturile literaturii moderne româneşti.
Într-o cunoscută bucată de proză memorialistică, Nicolae Bălcescu în Moldova, Vasile Alecsandri a remarcat: "...în anii dintâi, adică de la 1839 până la 1845, francezii şi nemţii formau două partide rivale cercând a lua pasul în societate şi a face să predomine ideile ţărilor în care-şi primiseră educaţia. Acea discordie da loc necontenit la o mulţime de neînţelegeri, de discuţii şi de provocări". Este uşor de înţeles că francezii şi nemţii de care pomenea poetul erau cu toţii români, iar ciocnirile lor rezultau din influenţele deosebite în care se formaseră - mai liberale, mai deschise înnoirilor şi chiar curentelor revoluţionare în Franţa, mai temperate în Germania. În aceste circumstanţe nu avem dar de ce ne mira, de exemplu, că într-o scrisoare către mitropolitul Veniamin, din 1837, poetul dar şi marele boier, partizan al autocraţiei ruseşti Costache Conachi a putut preconiza ca în şcolile publice româneşti literatura să fie predată în "limba acei naţii la care civilizaţia se vede în moral şi în fapte, iar nu în spulberul ideilor", adică - mai specifica el - "în limba unui neam pacinic şi netulburător, care mi se pare a fi limba nemţească", în timp ce, limba franceză - tot după el - trebuia "să se înveţe musai prin instituturi particulamice".
Până 1a urmă, însă, victoria a fost de partea francilor - o victorie uşurată de solidarizarea celei mai mari părţi a societăţii româneşti cu orientările sociale şi politice ale literaturii franceze în ce avea ea mai reprezentativ.
Ceea ce explică şi de ce între Schiller şi Goethe, de mai mare popularitate s-a bucurat în ţările româneşti, în primele decenii ale secolului trecut, cel dintâi. Iar răspândirea operei lui printre români n-a început, cum ar fi fost, poate, de aşteptat, în Transilvania, ci indeosebi în Moldova şi Muntenia, unde mişcarea de emancipare naţională începea să aibă accente tot mai radicale. Nicolae Filimon, autorul Ciocoilor vechi şi noi, a relatat astfel despre marele răsunet pe care l-au avut la Bucureşti spectacolele cu Die Räuber (Hoţii), prezentate de o trupă germană în epoca premergătoare mişcării revoluţionare condusă de Tudor Vladimirescu. După cum prima traducere românească din Kabale und Liebe (Intrigă şi iubire) i se datorează lui Ion Câmpineanu, cărturarul care a făcut atât de mult pentru pregătirea climatului izbucnirii mişcării de redeşteptare naţională de la 1848. Dar poate că cel care a sugerat cel mai bine raţiunile preferinţelor publicului românesc al vremii pentru Schiller, în dauna lui Goethe, a fost Gh. Asachi. În 1859, el a publicat, în tipografia lui Adolf Bermann din Bucureşti, o elegantă plachetă, format in-quarto, intitulată: În amintirea zilei 10 Noiemvrie 1859/ Prima seculara a nascerei lui Friederichu Schiller/Sublim cantatoriu/ Tribut de admirare/Depune în Numele Jiunimei Romane/ Un veteran. Ea cuprindea versiunea românească a poemului Die Bürgschaft, transpus prin echivalentul "Credinţa" şi precedat de un Cuvântu al traducătorului, care, între altele, spunea despre Schiller că au luminat, au anoblat şi au entuziasmat pe contemporani şi posteritatea dincolo de marginile patriei sale, între multe a sale compuneri, cu condeiu de foc au zugrăvitu în tragedia Wilhelm Tell eliberarea Sviţerii şi în Jan D' Arc a Franciei de sub domnia străină.
În viziunea cititorilor lui Asachi, opera lui Goethe nu răspundea atât de prompt şi de adecvat cerinţelor momentului, aşa cum erau ele percepute de dânşii. Încât atunci când, cu toate acestea, prima traducere integrală a unei opere a lui Goethe - anume Suferinţele junelui Werther - a văzut, în 1842, lumina tiparului la Bucureşti, autorul ei nici n-a semnat-o, parcă dintr-un sentiment de jenă, pentru uşurătatea subiectului. Sentiment pe care gravul, sobrul Gh. Bariţ, înfăţişând mult mai târziu, în 1870, într-o şedinţă intimă a Societăţii Academice Române, trăsurile biografice ale, iniţial, anonimului traducător, devenit apoi colaboratorul său la dicţionarul româno-german, a explicat şi că: În anul 1842, Munteanu ne surprinsese cu publicarea Suferinţelor lui Werther traduse după Goethe. Numai aşa ceva nu aşteptam noi de la seriosul nostru Munteanu. Căci şi Bariţ avea un soi de veneraţie cvasi-filială faţă de Schiller, pe care a şi mărturisit-o fără reticenţă. Trebuie să spuiu - a povestit chiar el - am către Schiller o foarte mare plecare, nu ştiu cum, de multe ori îmi vine să-i dau acea iubire şi cinste ce i-o dăm unui tată, care ne-a născut şi ne-au crescut. Lumea germană şi Europa se minunează de acest geniu; eu biet român încă mă minunez şi mă smeresc înaintea marelui duh.
"Seriosul" Gavril Munteanu, îl scandalizase pe intratabilul Bariţ, întrucât, în calitatea-i de profesor la Seminarul Episcopiei de Buzău, făcuse necuvenite "pasuri laice" prin tălmăcirea unui "romanţ" scris "fără ţeremonii" şi într-o "limbă aprovizionată cu belşug".
Nu avem suficiente testimonii spre a preciza răsunetul stârnit de această primă versiune a lui Werther printre cititorii români din epocă. Însă un tânăr poet, născut la un an după apariţia ei - ulterior scriitor de largă circulaţie, iar astăzi de tot uitat - anume H. Grandea, care a citit traducerea lui Gavriil Munteanu înainte de a pleca în Belgia, a suspinat:

Verter, Verter, tot pe tine,
Tot pe tine te citesc,
Şi cu lacrimi calde, line,
De iubire le stropesc;
Amic bun, amic ca tine,
Nicăiri nu mai găsesc.

Următoarea versiune românească, cu titlul Patimile junelui Werther, a apărut abia în deceniul opt al veacului.
În sfârşit, după toate acestea, mai trebuie să ţinem seama şi de împrejurarea că a existat şi o cale indirectă de receptare a operei lui Goethe, în România, anume prin intermediul limbii franceze. În 1838, de pildă, în Curierul de ambe sexe, jurnalul literar al lui I. Heliade Rădulescu, au apărut o sumă de extrase din Gespräche mit Eckermann (Convorbiri cu Eckermann) preluate din Revue du Nord, care apărea la Paris şi era deseori citată în proaspăta presă românească.
Un alt admirator al lui Goethe despre care ştim că nu-l cunoştea în original, a fost C.A.Rosetti care, înainte de a se consacra politicii, a cultivat cu exaltare poezia şi n-a ezitat să se compare pe el însuşi cu Faust, notând în Jurnalul lui parizian din 1845: Am lucrat astăzi şi nu am fost în durere, însă mai adineauri am citit câteva rânduri din Faust şi am turbat. Am văzut toate durerile mele, m-am mândrit, văzând că mă întâlnesc aşa de mult cu un astfel de om, m-am aprins, ardeam a lua condeiul, mă întristai că nu poci, simţii durere că nu ştiu nimic şi mă deznădăjdui văzând că în adevăr că nu mă înşel că nimic mai ticălos ca omul.
Această propensiune de a-şi descoperi înrudiri sufleteşti cu personaje goetheene sau chiar cu autorul lui Faust, mai poate fi semnalată, de altminteri, şi în cazul lui Titu Maiorescu (Al.Dima - Afinităţi elective: Titu Maiorescu şi Goethe) unde vedem cum în adolescenţa sa, mai exact la 18 aprilie 1858, viitorul întemeietor al Junimei a notat: Am găsit la Goethe, în istoria evoluţiei lui sufleteşti, unele trăsături cari coincideau foarte mult cu mine, cari uneori erau scoase din sufletul meu. ( 1, 92 ).
Deşi tot el, şi numai cu un an înainte de a-şi proclama această afinitate sufletească şi, anume la 5 ianuarie 1857, formulase o judecată de o derutantă asprime la adresa viitorului său obiect de adoraţie: o biografie a lui Goethe ce o cetii îmi făcu o impresie foarte neplăcută, om curios a fost Goethe cât a trăit şi toate vorbele frumoase din operile lui mi se par acum ca o ironie: de a vorbi e frumos, de a se purta mai cumsecade, e şi mai frumos. Mai mult, amănunţind motivele de supărare, tânărul Maiorescu a ţinut să adauge şi o sumă de calificative pe care, mai târziu, cu siguranţă că nu le-ar mai fi repetat: Un linguşitor reptil, în politică un tâlhar, în morală un c... iar în purtarea către Klopstock, Merk, Herder este un copil arţăgos!
În fine, dar deloc pe ultimul plan, se cuvine să mai relev că în procesul de mlădiere, de şlefuire a limbii literare române prin care aceasta trecea în primele decenii ale sec.XIX, traducerea unui Goethe sau Schiller punea translatorilor români dificile probleme de găsire a celor mai fericite echivalente şi de păstrare a metrului original. De aceea şi traducerile se făceau după Goethe sau Schiller, ceea ce lăsa traducătorilor o anume libertate de a se depărta de original, de a-l acomoda propriilor posibilităţi, de a recurge la localizări ori, pur şi simplu, la imitaţii. Aşa s-a întâmplat cu cele unsprezece versuri cărora Iancu Văcărescu le-a dat titlul Dracul, dar care sunt, de fapt, cuvintele rostite în Faust de Spiritul pământului sau cu Margarita, o versiune nesemnată apărută în Zimbrul, nr. 5 din 1850, după Margarethe am Spinnrade.
Cea mai izbutită traducere a unei poezii de Goethe, în perioada evocată, mi se pare, de aceea a fi aceea realizată de de Timotei Cipariu, în 1838, după Der Fischer (Pescarul), şi publicată în Foea literară care a apărut la Braşov şi a premers Foaia pentru minte, inimă şi literatură a lui Gh. Bariţ. Drept care am să-mi şi îngădui să închei cu câteva versuri care reclădesc, parcă, o punte între noi cei de azi şi cei care, în vremuri de fel mai calme, găseau mângâiere în baladele celui în faţa căruia şi noi ne plecăm.

Apa fierbe, apa creşte
Şi d' aproape un pescariu,
Molcom tace şi priveşte,
De ar putea să prindă un peşte.
Cum ascultă el şi şăde,
Apa'n doauă se despică,
Şi eşind afară vede
O muere frumuşică.

Ea îi cântă, ba-i cuvântă;
Fiii mei, ce-i amăgeşti,
Cu minuni şi înşelăciune,
Fapte a voastre omeneşti?
Ai să ştii tu cât de bine
Ei se simt în apă jos
Ai veni în fund cu mine,
Şi te-ai face sănătos.

Au nu vezi în marea clară,
Luna, soarele se scaldă,
Şi din unda recoroasă
Es cu faţa mai frumoasă?
Nu simţi ceriu cum te'nbie
Vânătul cel strălucit?
Nu te trage,
Nu te trage, roua vie,
Ce te-arată zugrăvit?

Apa fierbe, apa creşte,
Şi îl scaldă la picior;
Inima-i setos doreşte
Ca la glasul dulcei sor.
Ba îi cântă, ba-i cuvântă
Ah! de el omu-i trecut.
Cât se lasă câtul trasă,
Nimeni nu l-au mai văzut.


_______________
1 Ion Gherghel, Goethe în literatura română, Bucureşti, Academia Română, Memoriile Secţiunii literare, Seria III, Tomul V, 1931.
2 Ion Roman, Ecouri goethene în cultura română, Bucureşti, Editura Minerva, 1980.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara