Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Goethe Şi Grass de Grete Tartler

Am urmărit de-a lungul timpului receptarea lui Günther Grass - nu numai în Germania, ci pretutindeni în lume. Nu am găsit nicăieri vreo referire la amprenta goetheană a scrierilor lui Grass, deşi mi se pare o componentă care sare în ochi. Chiar pornind de la titlul recentului volum care a făcut să curgă râuri de comentarii, Beim Häuten der Zwiebel (2006 - Decojind ceapa), un cunoscător al Xeniilor lui Goethe şi Schiller va recunoaşte îndată citatul - este definiţia dată de Goethe Analistului: Ist denn die Wahrheit ein Zwiebel, von dem man die Häute nur abschält? /Was ihr hinein nicht gelegt, ziehet ihr nimmer heraus (E adevărul o ceapă, ce doar decojim de-nvelişuri?/ Ce n-aţi pus în el, nici nu veţi scoate afară vreodat'.) 56, Analytiker. (Traducerea, ca şi a versurilor care urmează îmi aparţin).
Este limpede că adevărurile despre care scrie Grass nu sunt doar straturi analizabile, iar dorinţa sa de a-şi face cunoscute momentele critice ale vieţii mizează pe inteligenţa şi înţelepciunea cititorului contemporan: Steil wohl ist er, der Weg zur Wahrheit, und schlüpfrig zu steigen,/ Aber wir legen ihn doch nicht gern auf Eseln zurück. (Drumul spre adevăr e abrupt şi urcându-l aluneci, / totuşi nu vrem pe măgari să-l străbatem, nu ne-ar plăcea. Xenii, 54). Germania însăşi este pentru Grass un spaţiu privit goethean Deutschland? aber wo liegt es? Ich weiß das Land nicht zu finden, /Wo das gelehrte beginnt, hört das politische auf (Unde-i Germania? Unde se-aşează? Eu nu ştiu s-o aflu/ Căci unde începe ce-i doct, încetează politicul. Xenii, "Imperiul german", 95).
Născut în 1927, la Danzig (acum Gdansk, Polonia), Grass a avut parte de toate încercările şi întunecimile zbuciumatului secol trecut. La Danzig s-a întors deseori în romanele sale (vezi Toba de tinichea, 1959, text de referinţă pentru realismul magic european, dar care după apariţia Cepei decojite nu pare decât o umbră palidă a ritmurilor evocate). Nuvelele Katz und Maus (1961) şi Hundejahre (1963), care formează împreună cu Toba de tinichea aşa-numită "trilogie Danzig" au dat deja gustul amar al experienţei războiului şi al fundalului pe care s-a întemeiat nazismul, atmosferă la care a re­ve­nit în 2002 prin romanul Im Krebsgang. Între timp, lui Grass îi fusese acordat, în 1999, Premiul Nobel, în pri­mul rând, pentru aşa-numita Vergangenheitsbewältigung, adică pentru înţelegerea, asimilarea, dominarea şi depăşirea trecutului.
E riscant să afirmi acest lucru în ziua de astăzi, când admirarea unui text bine scris stârneşte lesne acuzaţii în afara esteticului, dar paginile Cepei decojite, amintind copilăria la Danzig, magazinul de coloniale al părinţilor, educaţia catolică, prietenii şi colegii de la Colegiul Conradinum sunt poate cele mai frumoase pagini care pot fi citite, atât în germană, cât şi în traducere, din Grass (Victor Scoradeţ este un excepţional şi rafinat cunoscător al ambelor limbi, unul dintre rarissimii care scriu la fel de bine în germană, ca şi în română). Viaţa de adolescent german era în acele timpuri greu de îndurat. Chiar şi atmosfera vieţii de familie se afla sub semnul întunericului. Descoperirea imaginilor de artă din Italia, lipite pe timbrele de coloniale, aruncă amintirile într-o lumină de vis - visul irealizabil de a trăi în pace, armonie, lumină. Peste ani, când iubita sa mamă se afla pe patul de moarte, Grass încă îi şoptea la ureche, aşa cum îi promisese în copilărie: "Vom merge împreună în Italia, vom privi împreună picturile din biserici..."
Un ideal de asemenea graţie estetică, încât contrastul realităţii e primit de cititor ca un pumn în obraz. Pe când era elev, Grass s-a înscris ca voluntar la Marina de Război, tocmai pentru a evada din atmosfera lugubră a casei în care locuia, crezând că poate trăi eroic-idealist. Valul l-a dus în Reichsarbeitsdienst în 1942 şi, în noiembrie 1944, în Waffen-SS. Elevul de 17 ani s-a trezit aruncat în luptele "ultimei sute de metri" pe teritoriu german, din care n-a apucat altceva decât sânge şi groază, a fost rapid rănit şi a scăpat ca prin minune, după o evadare halucinantă prin pădurile Germaniei, în campusul american. Povestea ascunderii sale printre copacii unde năluceau deopotrivă refugiaţi şi atacatori este o extraordinară ilustrare a sentimentului de spaimă, a înţelegerii că niciodată nu va exista scăpare pentru acela care a umblat pe teritoriul minat.
Într-adevăr, timpul nu l-a iertat pe Grass... Ajuns în tabăra americană, n-a povestit din ce regiment provenea, căci între timp fusese rănit, ţinut prin spitale de război, nu mai avea hainele de soldat şi însemnele. E de înţeles că voia să uite infernul prin care trecuse. Ca prizonier de război, răbdând de foame, a învăţat să gătească, imaginându-şi mâncări ireale, învăţând de fapt să trăiască integral în imaginaţie. (De acolo se trag "găinile de vânt" şi alte metafore ale sale. ) Iar după 1946, ca ucenic al unui pietrar, avea să se înscrie la Universitatea de Arte, dând frâu liber pasiunii sale din totdeauna pentru artă. Anii au trecut, s-a căsătorit, a scris, a ajuns preşedinte al Academiei de Arte din Berlin... Încă nu putea, nu voia să-şi mai amintească infernul. Orientarea sa social-democrată şi activismul pentru pace îl ridicaseră dincolo de pragul unde nu se mai simţea capabil să revină. Abia în august 2006, într-un interviu care a precedat apariţia Cepei decojite a mărturisit Grass că făcuse parte din Waffen-SS (se credea despre el că fusese doar membru a unei organizaţii naziste de tineret). "Mi s-a întâmplat ca multora de vârsta mea. Eram în lagăr de muncă şi deodată, un an mai târziu, ni s-a făcut chemarea pe front. M-am dus la Dresda şi acolo am aflat că eram în Waffen-SS."
Abia acum explodau minele din pădure. Scandalul stârnit de această mărturisire a fost uriaş. Nu exista scuza vârstei şi nici a obişnuitelor greşeli ale tinereţii, nici scuza criticii naziste făcute toată viaţa de Grass - era o mărturisire mult prea târzie pentru cineva care se erijase atâta timp în autoritate morală. Mulţi l-au învinuit că nici măcar acum confesiunea nu era altceva decât publicitate mascată pentru carte. I s-a cerut retragerea cetăţeniei de onoare a oraşului Gdansk şi a Premiului Nobel, dar până la urmă, marea majoritate a celor cărora le revenea decizia a convenit că nu aveau cum să judece istoria. În fond, termenul Vergangenheitsbewältigung include şi componenta învăţării din trecut, recunoaşterea existenţei acestui trecut şi încercarea de a trece mai departe.
Tăcerea lui Grass timp de şaizeci de ani, o tăcere vinovată, dar care nu poate să umbrească frumuseţea paginilor acestei cărţi, e o dovadă că "punctul vulnerabil" încă există, că trecutul nu a fost depăşit. Dar, mai bine mai târziu decât niciodată. Mărturisirea lui Grass e prea târzie pentru a fi iertată, dar ea poate declanşa discuţii despre situaţia mondială de astăzi, despre Liban, despre Iran, despre războaiele mileniului trei, despre propriile noastre vieţi.
Cercetează-te, spune Goethe în Ultimatum, dacă eşti sâmbure sau coajă. Dar tot el recunoaşte: adevărul e ca o ceapă. N-are nici sâmbure, nici coajă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara