Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Gânduri despre Lorca de Luminiţa Voina-Răuţ

Anul acesta a debutat cu Lorca.
Mi s-a cerut să fac o traducere nouă din Casa Bernardei Alba şi am acceptat bucuroasă; asta da provocare: să te apleci asupra ultimei piese, terminate de autor pe 19 iunie 1936, fix cu două luni înaintea datei fatidice când avea să fie împuşcat! Tălmăcind textul, am vrut să pătrund şi mai mult în atmosfera redată de Federico şi am recitit ampla biografie a lui Ian Gibson; aflu că în Valderrubio, când autorul era copil, exista chiar o familie – a Francisquitei Alba – care avea patru fete din două căsnicii, mama le ţinea din scurt, iar Federico, copil fiind, se ascundea după ghizdul fântânii şi spiona curios fetele claustrate. Îşi aminteşte mai târziu autorul cât de uluit era de acea viaţă petrecută dincolo de perdeluţele brodate şi de poarta masivă din lemn, în acel patio tipic caselor andaluze – curte interioară unind două corpuri de casă – în care fetele puteau ieşi, fără a socializa însă în vreun fel. Când Lorca i-a citit mamei piesa – o femeie aprigă şi cam aspră – aceasta l-a rugat să schimbe numele de familie, căci Francisquita era departe de personajul redat de Federico. Se pare că Lorca a promis schimbarea cerută, dar n-a mai apucat s-o facă, fapt benefic de altfel pentru piesă din cel puţin două motive: Alba ducându-te cu gândul la curăţenie, puritate – de fapt obsesia Bernardei: „puritatea” declanşând toate dramele în piesă – dar şi albul orbitor, albul din sudul canicular al Spaniei, într-un contrast evident cu negrul îndoliat al locatarelor casei, cu negrul care se insinuează în viaţa dramatică a acestor femei din satele Spaniei. Orice alt nume ar fi dăunat piesei.
*
Citeam şi reciteam piesa, vrând să respir cumva în ritmul fetelor chinuite, oricum s-ar fi numit ele – Angustias, Magdalena, Amelia, Martirio sau Adela – încercam să înţeleg cât e ticăloşie, cât prefăcătorie ori simţ al conservării în Poncia, cea al cărei nume se pare că provine din Poncio Pilato ( Poncia spălându-se pe mâini de tot ce se întâmplă în casa pe care o slujeşte), dar mai ales încercam să înţeleg psihologia Bernardei. Ce mă uluia era faptul că, din păcate, personaje ca Bernarda Alba nu sunt deloc obsolete; nu, să nu vă închipuiţi că ea aparţine unei Spanii tradiţionale, conservatoare, catolice ş.a.m.d., nu!
În 1997 am locuit o lună de zile într-un sat din Castilla La Mancha, Alcázar de San Juan. La vremea respectivă, o companie privată i-a propus Cătălinei Buzoianu să monteze Don Quijote chiar în spaţiu mancheg şi directorul trupei şi-a făcut castingul din actori venind din toată Spania. Repetiţiile aveau loc în aer liber, într-o veche mănăstire desafectată, iar pentru a se câştiga timp, s-a hotărât ca el vestuario – costumele – să fie create chiar în sat, de către croitorese locale. Astfel încât le-am însoţit pe Velica – scenografa spectacolului – şi pe Cătălina la cele două femei. Închid ochii şi văd aidoma. Croitoresele locuiau undeva, mai la margine, în pueblo. (Trebuie să spun că-n Spania aceste pueblos – sate – nu arată ca la noi; sunt mici orăşele asfaltate, cu restaurante, librării şi spaţii comerciale cochete.) Am ajuns, eram trei femei: regizoarea, scenografa şi eu. Poarta masivă din lemn, de care atârna o aldaba, termen de origine arabă reprezentând ciocănelul cu care baţi spre a-ţi anunţa prezenţa, în lipsa soneriei moderne. Am apăsat o dată, nimic. Încă o dată, tot nimic. Când, uşor enervate de aşteptare, ne pregăteam să plecăm, în poartă s-a auzit o cheie masivă răsucindu-se şi în prag s-a ivit, vă rog să mă vredeţi, Bernarda Alba în persoană! Era întruchiparea perfectă a personajului lorquian! Robustă, toată în negru, sprijinindu-se într-un baston şi scrutându- ne din cap până în picioare cu ochii ei ageri, negri şi duri. Ce doriţi, a fost întrebarea ei, neaşteptată pentru noi, care ne ştiam prezenţa anunţată, tratativele spre a ajunge la această casă nefiind deloc uşoare. Am explicat cine suntem şi, prudent, am fost invitate să intrăm... în patio, nicidecum în casă. Erau câteva scaune de răchită pe care ne-am aşezat. Altă aşteptare. Un patio auster, din care nu lipsea, fireşte, fântâna. După o vreme „Bernarda” contemporană şi-a făcut apariţia, urmată îndeaproape de două umbre. Erau fetele ei, una de 45 de ani, cealaltă de 40. Deşi trecute de prima tinereţe, se vedea limpede că cele două femei nu-şi trăiseră viaţa lor, ci pe-a mamei. Subţiri, nemachiate, nerujate, îndoliate, nişte figuri şterse. Mama vorbea în numele lor, mama cerea detalii: câte costume, câte femei, câţi bărbaţi; când actorii vor veni la probe ea va trebui să fie musai de faţă, în fine, când leam invitat să vadă spaţiul de joc, femeia ne-a zis că fetele ei ies o singură dată din casă, duminica, şi atunci merg să bea o limonadă, în rest menajera se ocupă de toate, ele stau şi croiesc sau cos cât e ziua de lungă şi slavă Domnului, nu le lipseşte nimic! Plusând, am vrut să ştim dacă nu vor să vină măcar la premieră. Păi, cum, dacă suntem în doliu de trei ani?? Şi toate astea în 1997!!
*
Am vrut să ştiu cum arăta spaţiul în care poetul-dramaturg şi-a trăit copilăria şi unde revenea adesea în adolescenţă, în tinereţe... Tatăl lui Lorca, un moşier îmbogăţit după ce Spania şi-a pierdut coloniile, cultivând sfeclă de zahăr, însurat a doua oară cu învăţătoarea Vicenta Lorca a avut doi băieţi şi două fete. Mi-am dorit aşadar să descopăr Fuente Vaqueros, iar în acest martie am ajuns acolo. Iată-mi impresiile. Deşi situată destul de central, casa poetului nu pare a fi cunoscută de toţi localnicii, iar indicatoarele au dimensiuni de-a dreptul modeste. Dar ce înseamnă centru într-un pueblo ca Fuente Vaqueros? Biserica, două bănci, o farmacie, două localuri. Intru într-unul şi observ că singurii clienţi sunt bărbaţi, unii joacă biliard, alţii urmăresc un meci la un televizor cu plasmă, dar toţi beau peste măsură. Renunţ să mai cer explicaţii. Ies şi intru în cel de-al doilea local, e un restaurant micuţ, aflu că prânzul se serveşte doar până la ora 15, dar pot servi un sandviş şi o cafea, mă aşez curioasă la o masă unde văd înrămată o imagine a vechiului Fuente Vaqueros şi, fireşte, imaginea poetului, îndrăznesc atunci s-o abordez pe chelneriţă şi aflu în sfârşit unde e casa poetului. La doar câţiva paşi distanţă o descopăr. Mă apropii de ea curioasă, emoţionată.
*
Pe străduţa care-i poartă numele, casa e simplă – dar solidă pentru anul 1898, când s-a născut Lorca – iar alături de ea văd o casă identică, locuită şi acum. La parter observ două ferestre cu gratii, cu perdeluţe brodate şi o uşă obişnuită, la etaj două geamuri cu balcoane cu flori. Ghidul e bucuros de oaspeţi. E ora 16 fix – ora la care se încheie pauza obligatorie de siestă, când totul e închis în Spania – cu excepţia localurilor, fireşte. Încep explicaţiile ghidului: la parter, în dreapta, se află el comedor (sufrageria) cu masa pe care tronează un mileu identic cu cel croşetat de bunica mea – semn că-n epocă cutumele se respectau cu sfinţenie – tavanul cu grinzi din lemn de cedru, pe pereţi, portretul tatălui şi desenul lui Federico pe o pânză: un arlechin. Într-o altă cameră, pianul la care Lorca interpreta Debussy sau De Falla, în fine camera părinţilor cu patul matrimonial, în care s-a născut Poetul. Fotografii cu Lorca-copil la 6 ani: băieţelul, frumuşel foc, se vede că făcea parte dintr-o familie înstărită; era elegant, îngrijit îmbrăcat, singurul puşti cu pălărie.
*
La etaj, unde pe vremea poetului era grânarul, sunt găzduite azi expoziţii. Ce văd? Costume realizate de scenografa portoricană Gloria Saéz în 1978, când a avut loc premiera mondială a piesei El público în Puerto Rico, fiindcă în Spania piesa aceasta s-a jucat abia în 1981. Modernitatea piesei, tematica ei – homosexualitatea – reprezentând un impediment în dictatura franchistă. Descopăr fascinată imagini cu decorurile realizate de Dalí la premiera piesei Mariana Pineda în 1927, dar şi cu desenele pictorului catalan pentru Câinele andaluz. Tot aici remarc un afiş păstrat de la concursul de Cante jondo organizat la iniţiativa lui Federico Garcia Lorca în 12-13 iunie 1922. Şi pagini de manuscris. Şi desenele celor din Rinconcillo – grup de prieteni scriitori, pictori, compozitori, care se întâlneau în cafeneaua Alameda din Granada. Şi ilustratele Annei-Maria Dali, dăruite cu greu casei în 1986, când sora poetului, Isabel, a avut iniţiativa transformării locuinţei părinteşti în muzeu. Şi afişul cu Bodas de sangre în regia Margaritei Xirgu, spectacol jucat în Buenos Aires în 15 octombrie 1948. Şi imagini realizate de Francisco Borès, reprezentând ilustraţii la Llanto para Ignacio Sánchez Mejias.
*
Am coborât în cele din urmă în patio. La umbra unui copac, am zăbovit o clipă lângă bustul lui Lorca. Şi m-am lăsat învăluită de lumina caldă şi blândă a amiezii. În acel minuscul patio m-am gândit din nou la destinul lui Lorca. Până aproape de 30 de ani, deşi publicase deja câteva volume de versuri, scrisese teatru, conferenţia adesea – la Reşedinţa Studenţilor din Madrid, la Barcelona, la Granada – deşi înfiinţase revista Gallo şi era unanim recunoscut ca o valoare neîndoielnică, totuşi financiar depindea încă de tatăl său. De aceea, părinţii îşi exercitau permanent autoritatea asupra lui, nelăsându-l să plece la Paris, nici măcar la Madrid, impunându- i să revină adesea în Granada şi să-i însoţească, fireşte, şi la Fuente Vaqueros. Şi fiindcă a trăit atât de mult în spaţiul andaluz, am simţit că pentru a-i putea traduce în continuare şi celelalte piese de teatru – unele necunoscute în limba română – trebuie să intuiesc ce a trăit el aici. Căci în pământ andaluz s-a născut şi în chip tragic tot în lut andaluz s-a întors.
*
Aveam sufletul greu, părăsind Fuente Vaqueros, cu străzile lui purtând nume de creatori: calle Pablo Neruda, calle Manuel de Falla, calle Juan Ramón Jiménez... Ce a fost, ce e acum? Vizavi de casa-muzeu remarcasem o librărie închisă, pe oblonul căreia scria simplu: de vânzare. Din nou, criza lovea. Şi totuşi, când părăseam strada am zărit un grup de turişti; cu toţii veneau glonţ la Poet. Aşadar nu-i totul pierdut. Încă mai sunt oameni ce simt aidoma lui Buñuel, care spunea la moartea lui: „Federico este primul om viu pe care l-am întâlnit. Şi nu vorbesc nici despre teatrul lui, nici despre poezia lui, ci despre el ca persoană. Capodopera era el.”

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara