Numărul curent: 42

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Document:
Glose la o fotografie: E. Lovinescu ...victimă a mitului eminescian de Gabriela Omăt


Doamnei Monica Lovinescu.

19 noiembrie, 2002

În La apa Vavilonului şIţ, Humanitas, 1999, poate fi citită o tandră pagină de evocare a unei vacanţe fălticenene, pe la jumătatea anilor '30, petrecută de Monica în tovărăşia părintelui său, E. Lovinescu: "Aveam 11 ani. Petreceam, ca de obicei, o lună de vară la Fălticeni doar cu tata. Era fabulos. Când scria la birou, valea Somuzului la care se ajungea din grădina bunicii era a mea. [...] Când tata făcea o pauză, porneam împreună în plimbarea cotidiană spre "Băncuţa" şi "discutam" literatură. Eram mândră şi chiar, în micimea mea, priveam lumea de sus [...]. Plimbarea noastră fusese încununată într-una din veri printr-o excursie (o maşină cu şofer numai pentru noi doi), la mânăstirile din Bucovina şi la "bojdeuca" lui Creangă. La Iaşi, pe Copou, băusem chiar o jumătate de sticlă de Cotnar amândoi şi adormisem în cinematograful unde ne dusesem după prânz. Ne trezise plasatoarea, filmul se terminase de mult şi sala era goală: să faci un chef cu tata în Iaşii lui Eminescu şi "Junimii", după ce tot el ţi-a arătat "albastrul de Voroneţ", nu ştiu câţi ani mi-am hrănit orgoliile cu această amintire."

O fotografie din acea mirabilă excursie, doamna Monica Lovinescu mărturiseşte că nu i s-a păstrat. S-a întâmplat s-o readucă la lumină periplul documentar în marginea "agendelor" cercului "Sburătorul" (al căror volum IV, Editura Minerva, Bucureşti, 2000, conţine copioase informaţii despre scandalul Eminescu). Imaginea a apărut în presa anilor '30 - '40 cel puţin de două ori, o dată în reportajul lui C. Săteanu Pe urme eminesciene cu d. E. Lovinescu, din Adevărul, 24 iulie 1936 (de unde am reprodus-o) şi a doua oară, în Fapta din iulie 1943. Excursia din vara lui 1936 la Iaşi nu fusese un oarecare episod de turism cultural, ci avusese un rost documentar: E. Lovinescu pregătea romanul Luceafărul, sau, după un alt proiect, înseninare, al treilea dintr-o trilogie pe care se hotărâse a i-o dedica lui Eminescu. îl precedase Mite (1935) şi Bălăuca (1936). în vederea Bălăucăi, cercetase şi cu un an mai-nainte Iaşii, pe urmele lui Eminescu. După cum consemna agenda sa la 29-30 iulie 1935 E. Lovinescu trăise atunci, o "mare impresie", sub fervenţa căreia publicase în Adevărul (26 nov.1935) articolul Eminescu în climatul lui spiritual, reluat mai târziu în Memorii, III, sub titlul Iaşii, climatul spiritual al lui Eminescu. Numai după un an, tot în Adevărul (4 iulie 1936), criticul era nevoit - se va vedea mai departe din ce pricini - să facă publică o pledoarie severă pentru libertatea de spirit în raport cu mitul: Eminesciana. Cu unele comprimări, textul a devenit, în Memorii, III, Reprezentarea geniului în artă. De altfel, primele trei capitole din Dezbateri literare, secţiunea finală a tomului III din Memorii, reunesc, destul de atenuate ca ton, principalele texte-replică la controversata recepţie a romanelor sale.

Chiar din acest moment al polemicii cu dictatura unui mit sacrosanct datează fotografia, împreună cu Monica, lângă bustul lui Eminescu de la Copou. Memoria fiicei a păstrat o amintire euforică. O fotografie idilică pare s-o ilustreze fidel, în Copoul inundat de flori şi ierburi, sub straja statuii emblematice... Dar pe fotografie, E. Lovinescu a scris, pentru ziaristul C. Săteanu, o dedicaţie cu aceste prime cuvinte: "Lăsând la o parte pe nevinovata Monică, s-ar putea zice că victima se află în prezenţa călăului..."

E. Lovinescu... victimă a lui Eminescu? Nimeni nu se gândeşte astăzi la aşa ceva, mai bine spus, subiectul e insolit şi, din păcate, lumea e prea grăbită spre a-i acorda un popas. Si totuşi. De la îndrăzneala criticului de a romanţa viaţa Luceafărului în Mite şi mai ales Bălăuca i se trăsese nu doar marele scandal al respingerii candidaturii la Academia Română, în vara lui 1936, dar şi o vehementă polemică în presa literară, care a trenat ani în şir, chiar după moartea lui N. Iorga, ilustrul şi pătimaşul ei incitator. S-au dezbătut atunci, în termeni rămaşi după atâtea decenii acut actuali, câteva teme extrem de sensibile: cum era adevăratul Eminescu în raport cu mitul ce i s-a făurit; pe ce dominante au configurat mitul contemporanii poetului şi cum l-au remodelat generaţiile succesive; de ce sunt divergente, sau divergenţa e numai o iluzie, efigiile eminesciene propuse de Titu Maiorescu, N. Iorga şi A.C. Cuza, G. Călinescu şi... E. Lovinescu?; cum poate fi controlat riscantul raport pietate - profanare în reconstituirea biografică?; au vreo îndreptăţire cei ce se încumetă a romanţa viaţa geniilor?; e un imperativ a fi ei congeniali personajului lor?; în sfârşit, este mitul un canon tiranic?; sau un model paidetic, edificator de conştiinţe? Pe scurt, avem a ne comporta ca bigoţi, sau ca spirite libere în relaţia cu un mit întemeietor al culturii naţionale?

Ultimii ani ai vieţii criticului de la "Sburătorul" au fost marcaţi de hula pe care i-a atras-o temerara şi, e drept, nu foarte inspirata idee de a romanţa biografia eminesciană. Un volum consistent s-ar putea alcătui din antologarea celor mai interesante piese ale scandalului în jurul detractorului eminescian E. Lovinescu. între Eminescul d-lui E.Lovinescu al lui Al. Tzigara-Sa-murcaş (Convorbiri literare, nov.-dec. 1934) şi Pentru porcograful Eugen Lovinescu al lui N. Georgescu-Cocoş (Neamul românesc, sept. 1937) s-au scris zeci de texte incriminatoare, dintre care nu puţine se datorează unor mari condeie precum, în primul rând N. Iorga şi, celălalt centru nevralgic al întregii dispute, G. Călinescu. Aici intră în discuţie provocarea pe care E. Lovinescu o resimţise luând cunoştinţă de Viaţa lui Eminescu a lui Călinescu, citită parţial chiar în cenaclul "Sburătorul". Un discipol producea o carte ambiţioasă despre un scriitor fundamental, iar maestrul nu dăduse despre poetul naţional nimic semnificativ. Orgoliul redeşteptase criticului "modernist" un vechi complex eminescian care-i paralizase decenii iniţiativa în această direcţie. Iar impulsul zvâcnise atât de imperios, încât E. Lovinescu lăsase să-i scape, după audierea unui fragment din lucrarea călinesciană, o replică pentru care cel vizat nu l-a iertat niciodată: "Când Eminescul meu va intra pe uşă, al lui va ieşi pe fereastră". în 17 febr. 1935, agenda zilnică înregistra căinţa criticului de a fi procedat imprudent, dezvăluindu-şi resortul competitiv cu G. Călinescu, în scrierea romanului Mite: "Nu trebuia să mă descopăr în chestia Eminescu". Dar era prea târziu. O adevărată cutie a Pandorei fusese deschisă şi nu e o exagerare a spune că E. Lovinescu a plătit amarnic acest acces de vanitate. Represaliile declanşate de Bălăuca, duse până la blocarea accesului "pornografului Lovinescu" la Academie, aveau să pună capăt proiectului de trilogie romanescă. Dar până târziu, în 1940, E. Lovinescu a rămas frământat de "obsesia de a scrie un Eminescu substanţial". Nu i-a fost dat.

După "dezastrul academic", cum calificase în însemnări respingerea candidaturii sale pentru înaltul for, în mai 1936, încercase a nu se lăsa deprimat şi a continua biografia eminesciană. Revenise vara în Iaşi, însoţit de Monica. Sub fotografia care prilejuieşte aceste glose se preciza: "Criticul E. Lovinescu şi Monica Lovinescu, colaboratoare la Dimineaţa copiilor şi autoarea romanului Aventurile unei păpuşi"... După câteva joviale relatări anecdotice despre noile explorări "în adâncimea încă nu destul de pătrunsă a atmosferei eminesciene" (e comentariul lui C. Săteanu), E. Lovinescu înmâna gazetarului fotografia de la Copou, încheindu-şi dedicaţia cu o bravadă: "...s-ar putea zice că victima se află în prezenţa călăului. Dar după cele petrecute în mai, să nu-ţi pară curios că eu nu mă socotesc victimă".

Numai că, într-un alt interviu, dat cu două săptămâni mai devreme lui J. Pascal de la Lumea (19 iulie 1936), reporterul reprodusese declaraţiile lui E. Lovinescu pe exact aceeaşi temă, într-o cheie contrară, altfel spus, tradusese invers antifraza ironiei: "în grădina Copou maestrul s-a fotografiat împreună cu fiica lui, în vârstă de 12 ani, juna Monica. Peisajul reprezintă şi bustul lui Eminescu. Cu acest prilej, solicitat de noi, ne-a spus câte unele în legătură cu polemica dintre d-l N. Iorga şi d-sa: "închipuieşte-ţi că Iorga e convins că prin romanele mele [...] l-am denigrat pe Eminescu. Şi spune cui vrea să-l asculte că eu sunt călăul lui Eminescu. Acuma, deoarece eu am rămas din cauza asta pe dinafara Academiei, vezi-mă lângă bustul lui Eminescu şi spune-mi: între mine şi el, cine este călăul şi cine victima? Mi se pare că victima sunt eu, fără voia lui Eminescu, prin bunăvoinţa d-lui Iorga."

E mult mai exact a aprecia că nu Eminescu, ci mitul său despotic, devenit în anii '30 unul din stindardele dreptei extreme, fusese "călăul". Nici chiar duşmănia neîmpăcată a lui N. Iorga faţă de E. Lovinescu n-ar fi putut produce - şi prelungi aproape un deceniu - un seism de opinie de asemenea proporţii dacă, inocent sau nu, Apostolul şi aliaţii lui n-ar fi manipulat, pe toate planurile, de la afect şi mental colectiv la climat politic şi ambianţă literară, mitul eminescian.

Mesaventura pe tărâmul mitografiei eminesciene ascunde un captivant capitol de biografie interioară a "profanatorului" sublimului idol. A-l analiza în perspectiva unui complex Eminescu nu va părea un abuz decât cui nu cunoaşte răspunsul lui E. Lovinescu însuşi la întrebarea unui reporter al Faclei, din 23 dec 1934: "De ce nu aţi scris un Eminescu în treizeci de ani de critică?" Iar E. Lovinescu răspundea: "Se împlinesc exact treizeci de ani de când am pornit să scriu, şi la aceşti treizeci de ani pot să mai adaug şi cei vreo cinci ani ai epocei "preliterare", adică ai fazei de incubaţie. Din acel îndepărtat punct iniţial, pe perspectiva infinită a viitorului, am întrezărit monumentul ce voiam să-l ridic lui Eminescu. Pentru generaţia mea, ca şi pentru cea imediat anterioară, Eminescu a fost un fetiş cu o putere de sugestie necunoscută azi, sau, în orice caz, altfel cunoscută. Pentru noi el nu era nici ideologul naţionalist, nici luptătorul politic de la care se inspiră generaţiile militante ale veacului nostru, de căpitani şi de gardişti. El era poetul, cel mai mare poet al limbii române, de o armonie şi de o tristeţe care ne îmbăta şi ne dizolva reveriile anilor melancoliei; însăşi tragedia vieţii lui, apropiată de noi, sau chiar contemporană, exercita asupra sensibilităţii o atracţie irepresibilă. De cum am sosit la Iaşi, la liceu, în fiecare duminică mergeam pe urmele sau pe presupusele urme ale marelui poet, ca la nişte sanctuare. [...] De atunci năzuiam să scriu ceva despre Eminescu - fireşte, ceva definitiv, un monument vrednic de erou. Prima încercare n-a fost la înălţimea intenţiilor. Debarcat la Liceul Internat, în clasa a V-a, din primele zile am dat, la limba română, peste un profesor bătrân, Miron Pompiliu, care, în ochii noştri, se bucura de imensul prestigiu de a fi fost unul din cei mai buni prieteni ai lui Eminescu, prieten de petrecere şi de suferinţe [...]. De cum am intrat în clasă, pentru a lua măsura puterilor noastre, ne-a dat ca lucrare scrisă interpretarea satirei III. M-am încordat, fireşte, şi m-am umflat probabil ca în fabulă, pentru a ridica, dacă nu un monument, cel puţin o schiţă a viitorului monument al idolului: rezultatul a fost dezastruos: lucrarea mi-a fost notată cu trei. Iată debutul meu în critica română şi ca eminescolog; nu e strălucit, dar îndrăznesc să cred că răposatul meu profesor n-a fost profet. Nu-i mai puţin adevărat că întâmplarea m-a deprimat şi probabil mi-a produs o inhibiţie. Au trecut de atunci treizeci de ani şi am scris câteva zeci de volume de critică, cu subiecte foarte variate; pe Eminescu nu l-am îmbrăţişat însă niciodată din faţă, voiniceşte; m-am apropiat uneori de dânsul pe chestii de amănunt, prin latura sociologică, de pildă, în Istoria civilizaţiei române, sau, sporadic, în Memorii şi chiar în Bizu. Nu l-am uitat, dimpotrivă, obsesia lui am suferit-o întotdeauna, prin acelaşi prestigiu din tinereţe, rămas intact sub perii albi! în tot acest timp m-am gândit cu îndârjire că voi "crea" un Eminescu, dar când mă puneam să-l scriu, mă cuprindea o laşitate, o neîncredere în forţele mele, mă simţeam încă nepregătit pentru a mă măsura cu un subiect atât de impunător, mă rezervam pentru mai târziu, la maturitate. Inhibiţia venea, fireşte, şi din însemnătatea poetului, dar şi din importanţa atribuită viitorului meu studiu, pe care îl voiam la înălţimea subiectului, de care, cu cât îl exaltam, cu atât mă depărtam. Acum vreo trei ani mă hotărâsem în sfârşit să mă apuc de mult amânatul meu studiu [...]. Spaima de propriul meu erou, şi mai ales de propriul meu studiu, m-a inhibat din nou, întrucât voiam să fie "definitiv" şi să constituie o somă a problemei Eminescu. Ajunsesem să cred că nu-l voi mai scrie niciodată..." La întrebarea "De ce l-aţi scris acum pe "Eminescu"?" răspunsul era: "E de prisos să insist că inhibiţia venea din însuşi caracterul de monumental şi definitiv pe care îl atribuisem studiului meu. A-ţi face anticipată o idee excesivă despre ceea ce vrei să scrii este mijlocul cel mai sigur de a trezi probleme de conştiinţă şi de a-ţi paraliza posibilităţile naturale. [...] îţi voi răspunde simplu: pentru că nu m-am pus să scriu un Eminescu, ci un Mite. Pentru că n-am putut să-l îmbrăţişez pe tot Eminescu, ci m-am apucat de dânsul pe o cale lăturalnică, aşa că, de data aceasta, inhibiţia nu s-a mai produs... Intenţia iniţială a fost să romanţez un episod al unei dragoste mai puţin cunoscute a poetului; e drept că nu m-am mulţumit cu faptele, ci, pe baza unor documente irecuzabile, am voit să stabilesc psihologia erotică a lui Eminescu, luând o poziţie definitivă în controversa dintre critici şi psihanalişti."

Mite a fost mai degrabă un succes, lăsând deocamdată la o parte recenzia nimicitoare, et pour cause, a lui G. Călinescu, sau câte o reacţie stridentă cum a fost cea a lui Al. Tzigara-Samurcaş din amintitul articol Eminescul d-lui E. Lovinescu. Ceea ce merită readus sub ochii contemporanilor needificaţi asupra statutului real de denigrator, sau nu, al lui Eminescu este replica patetică dată de E. Lovinescu atacului lui Tzigara (în Adevărul din 20 ian. 1935; de regăsit şi el în Dezbateri literare din Memorii, III): "Nu mă pot stăpâni la gândul că acest cercetător ştiinţific de ouă încondeiate şi de scoarţe olteneşti, neserios prin însăşi structura sa sufletească, neliterar, se face apărătorul unor oameni ce stau plămădiţi în însăşi fiinţa mea morală, în veneraţia cărora am crescut, şi a cărora operă am căutat să o duc mai departe, nu în sensul aderării la o ideologie perimată, care pentru mulţi a devenit o problemă de învârteală personală, ci la o atitudine de strictă elevaţie morală, de dezinteresare pentru tot ce e materie şi contingenţă, de pasiune unică literară, de obiectivitate. De când ţin o carte în mână, personalitatea rară a lui Eminescu m-a covârşit, şi am purtat-o în mine din anii tinereţii până în pragul bătrâneţii, ca o licoare preţioasă amestecată în sângele fiinţei mele morale, îndemn, flacără sfântă, mângâiere şi "paladiu" împotriva imensului dezgust al vieţii şi al spiritului de procopseală măruntă, şi iată că, acum, când, după treizeci de ani de şovăire şi de aşteptare ca să mă simt în stăpânirea mijloacelor mele literare, îl evoc cu o pietate neîndoioasă, într-o aureolă de mucenic şi într-o "aură" de superioritate faţă de toţi ceilalţi, cu atât mai evidentă cu cât iese din mizeria cotidiană şi din împrejurări penibile, prin simpla prezenţă a geniului ce-l învăluie într-o fluorescenţă de sfânt, iată că în faţa acestui act de pietate supremă şi matură, în care mi-am amestecat şi sângele, găsesc că d. director al Convorbirilor literare se crede "dator" să apere "memoria dispărutului" împotriva impietăţii mele înjositoare!"

Polemica incitată de apariţia lui Mite - care ar merita şi astăzi conspectată - asupra autenticităţii chipului eminescian propagat de exegeţi şi romancieri, fusese mai degrabă fructuoasă. Bălăuca a împins însă, în anul următor, controversele până la un adevărat război ideologic, în cursul căruia s-a rostit cuvinte teribile ca (dinspre "stânga") teroare asupra conştiinţelor, sau (dinspre "dreapta") merită pus la zid şi împuşcat!, desigur, E. Lovinescu. Nici unul dintre procurorii furibunzi ai "impietăţii" cu care prozatorul imaginase, în roman, o întâlnire Eminescu - Veronica într-o casă rău-famată dintr-o mahala a Iaşului, n-a fost o clipă intrigat de curiosul detaliu - dar cât de elocvent -, remarcat de critică şi recunoscut de E. Lovinescu însuşi: "detractorul" se proiecta pe sine în personajul eminescian. Dacă o impietate era de condamnat, punctul cu adevărat legitim de pornire ar fi fost îndreptăţirea de a face din Eminescu... un Bizu. Carenţa estetică atât a pasajului de la casa deochiată Vangheli cât şi a întregii reconstrucţii biografice eminesciene prin "imaginarea" unor episoade în care prozatorul amalgama experienţe personale a fost, de altfel, destul de drastic sancţionată într-o cronică a lui Şerban Cioculescu. Si trebuie spus că, după ce mizase cu o prezumţie imensă pe izbânda sa de romancier în Mite şi Bălăuca, un asemenea verdict a fost de natură a-l deprima pe E. Lovinescu mai dureros decât eşecul academic sau răstălmăcirea nefastă a devoţiunii lui pentru Eminescu. în orice caz, demersul "infam" al unui "suflet închiriat" oficinelor iudaice complotând pentru demolarea idolului naţional nu putea fi mai energic contrazis decât de, aberanta în acest caz, idee de a se autoproiecta în idolul profanat...

Nu există o încheiere mai potrivită la tema "E. Lovinescu - victimă a mitului eminescian" decât rândurile scrise chiar de "victimă" în Eminesciana. Relaţia comunităţii cu marile ei mituri trece prin fiecare conştiinţă individuală, este un act intim, o experienţă personală: "Oricât ar fi de universale, adevărurile se aplică numai când, intrând în zona observaţiei personale, devin subiective; interesul propriu dă forţa de lumină şi viaţă focarelor aţipite. [...] Nu există bunuri comune, trecute din generaţie în generaţie, din mână în mână, dacă nu poartă semnul unei experienţe individuale... [...] Deşi cunoşteam mai de mult mistica creată în jurul oricărui geniu, de-abia acum, dintr-o întâmplare strict personală, mi-a fost dat să-i încerc forţa de acţiune; deşi cunoşteam în special amploarea mitului lui Eminescu, sporit din generaţie în generaţie, de-abia acum mi-a fost dat însă să văd deviaţia pe care reuşeşte să o exercite în judecata critică acţiunea unui astfel de mit. [...] Deşi n-au trecut cincizeci de ani de la dispariţia poetului şi mai întâlnim şi astăzi oameni care l-au cunoscut sau l-au văzut în situaţii mediocre, el ne pare totuşi a nu fi trăit, mit venit de departe, din veacuri, în poleială de legendă, încărcat de sensuri şi de valori; câteva decenii numai i-au creat o mistică atât de agresivă, încât nu te poţi atinge de dânsul omeneşte, fără a nu trezi bănuiala de a fi voit să-l înjoseşti. O astfel de concepţie romantică a geniului îl scoate din condiţia umană şi-i acordă însuşiri supranaturale; toate actele lui fără deosebire sunt considerate ca ieşind din normele obişnuite, impregnate de puterea lăuntrică a unor calităţi de ordin transcendent. Oricâtă forţă morală de ridicare a maselor ar reprezenta, de altfel ca toate legendele pline de nobile sensuri, această mistică nu are nimic de-a face cu realitatea. [...] Iar în ceea ce priveşte valoarea morală a acestei mistice, pornită spre mit, oricât ar fi de apreciabilă, nu poate constitui o piedică în calea creaţiei ce-şi trage unica-i forţă din adevăr şi din expresia lui estetică."

Ratând onorurile oficiale supreme, eşuând dureros în năzuinţa vieţii sale, aceea de a fi un mare romancier, pierzând în chip de neinvidiat "competiţia", pe care el însuşi o declanşase, ca eminescolog, cu G. Călinescu, suportând ani în şir reprobări şi sancţiuni, în toate aceste privinţe E. Lovinescu poate fi considerat pe drept cuvânt o "victimă" a mitului eminescian. Dar, în biografia sa spirituală, confruntarea cu "complexul Eminescu", resimţit încă din adolescenţă, a susţinut-o cu o libertate intelectuală dârză.

A început, teribilist, în juneţe, prin a contesta (Convorbiri critice din 1908) valoarea romanului Geniu pustiu, încumetându-se a proclama drept concluzie: "împăratul e gol!". A recuzat drastic violenţele nedrepte din gazetăria poetului, în C. A Rosetti şi M. Eminescu (Flacăra, 1916). A respins, în Istoria civilizaţiei române moderne, validitatea politologului "reacţionar" Eminescu - e însă de amintit că la acea vreme "reacţionar" nu avea nimic din conotaţia odioasă inoculată sub stalinism, iar un N. Iorga îşi făcea din atare atitudine un titlu de onoare. în fine, a avut "sfruntarea" de a-l înfăţişa pe Eminescu vieţuind sordid, îmbrăcat neîngrijit, ba chiar, în Mite îndepărtându-şi senin o ploşniţă de pe rever, sub ochii dilataţi ai lui P.P. Carp şi T. Maiorescu. Sunt numai câteva dintr-o lungă listă de "sacrilegii" care sfidau canonizarea extatică, dovedind că "victima" nu s-a lăsat anihilată de prestigiul "misticii agresive" a mitului. Justiţiarii pătimaşi ai memoriei eminesciene vor avea întotdeauna de ce să vadă în E. Lovinescu un profanator. Desigur, nu vor credita acea mărturisire aproape imnică din replica dată lui Tzigara-Samurcaş: "personalitatea rară a lui Eminescu m-a covârşit, şi am purtat-o în mine din anii tinereţii până în pragul bătrâneţii, ca o licoare preţioasă amestecată în sângele fiinţei mele morale, îndemn, flacără sfântă, mângâiere şi "paladiu" împotriva imensului dezgust al vieţii"... Naiv, omul care o scrisese plânsese ceasuri în şir citind celebra scrisoare din 10/22 februarie 1884, trimisă de Titu Maiorescu lui Eminescu, la Ober-Döbling, în care îl declara pe poet "cea mai înaltă încorporare a inteligenţei române". Textul e azi suspectat de duplicitate şi cinism. Dacă s-ar dovedi că va fi fost aşa, un raţionament sumar l-ar condamna şi pe E. Lovinescu, o dată mai mult, drept complice, fireşte, nu inocent, al călăilor lui Eminescu. Relaţia victimă-călău e întotdeauna reversibilă...