Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Glose la Charles Bukowski - 0mul trist din supermarket de Olimpiu Nuşfelean

Romanul Femei de Charles Bukowski începe cu o mărturisire netă a naratorului: „Aveam 50 de ani și nu mă mai culcasem cu o femeie de patru ani. N-aveam nici o prietenă. Mă uitam pe stradă sau oriunde le vedeam, însă le priveam fără vreo dorință și cu un sentiment al inutilității. (...) ideea de a avea o relație cu o femeie – chiar și fără implicații sexuale – îmi depășea imaginația. (...) Fusesem căsătorit cu ani în urmă, la vîrsta de 35 de ani. Mariajul durase doi ani și jumătate. Nevastă-mea a fost cea care a hotărît să divorțăm. (...) Mi-a scris cîte o scrisoare lungă, de Crăciun, timp de șase ani după divorț. Nu i-am răspuns niciodată...“ Sînt exprimate aici, succint, cîteva situații-cheie, care definesc momentul prin care trece protagonistul romanului: vîrsta, dezinteres față de femei, imaginația, divorțul, întreruperea legăturii cu femeia iubită, întreruperea dialogului cu aceasta – care ar putea însemna mai mult decît ruperea convenției unei relații conjugale, poate ruperea de lume... Nu-i un moment fericit. Ni se va părea firesc să-l descoperim pe protagonist mărturisind că bea „mai mult ca niciodată.“ Se află întrun moment îngrozitor. Acum, „îngrozit“, își dă demisia din slujba pe care o avea „de doisprezece ani ca funcționar la poștă“ și încearcă să devină „scriitor“. Întîlnește și o femeie, care îi va stîrni interesul. Nu-l va copleși, dar va intra în viața lui. Se întîmplă la o primă lectură publică.
„Mă sințeam din nou îngrozit. Superior și, totuși, îngrozit. Cînd am intrat, nu mai erau locuri decît în picioare (...) Eram pe cale să-mi pierd virginitatea, în ceea ce privește lectura in public.
Am citit timp de jumătate de oră și apoi am cerut pauză. Eram încă treaz și puteam simți ochii ațintiți asupra mea de undeva din întuneric. (...) într-o clipă de răgaz, m-a abordat și Lydia Vance. Stăteam la o masa și beam bere. S-a proptit de marginile mesei, s-a aplecat și m-a privit. Avea părul șaten și lung, un nas proeminent, iar cei doi ochi parcă nu semănau unul cu celălalt. Dar degaja vitalitate – știai că se află acolo Am simțit între noi vibrații.“ (s. n.)
Henry Chinaski (alter ego al scriitorului) îmbracă acum, pentru prima dată, într-un mod inedit, într-o situație de criză, pielea scriitorului. Și o face cu o firească inocență. Omul de 50 de ani intră într-o nouă vîrstă, vîrsta scrisului. Și-i încercat de toate trăirile generate de o asemenea experiență, pe care le mărturisește nonșalant, fără sarcasm sau cinism. Percepe exact situația. Scrisul îi oferă un privilegiu, dar povara acestui privilegiu nu e comodă. Trăiește oarecum oximoronic, „superior“ și „îngrozit“. Este decizia lui, de a aborda altfel existența, de a stabili alte relații cu aceasta. E un mod de a lua în stăpînire lumea. Un mod inedit. La prima lui lectură publică, lumea îl aplaudă. Lumea îl acceptă și și-l asumă. Protagonistul are impresia că această întîlnire cu lumea scrisului se aseamănă cu pierdere virginității. De fapt, inițierea relațiilor scriitoricești – scriere, lectură etc. – e un mod de a-ți apropria existențe, de a lua lumea în stăpînire printr-un act de procreație, nu doar printr-un act de „creator estetic“ în sine, în simplu raport cu opera. Într-un astfel de gest, bărbătesc, se consumă actul scrisului. „Bărbatul“ ia lumea în stăpînire prin scris, cu tot orgoliul ce incumbă unui asemenea act, cu toată „superioritatea“ manifestării, dar și cu fricile ce îl pot încerca.

Un suflu viu
Prezența feminină de la prima lectură (cu „cei doi ochi ce parcă nu semănau unul cu celălalt“) îi confirma scriitorului apartenența la o altă lume, privilegiul unei comunicări pe care am putea-o numi paranormală. Lydia Vance promite să ofere vitalitate. Întîlnirea dintre cei doi exprimă cît se poate de pregnant relația dintre scriitor și cititor, dintre scriitură și lector. O carte rescrie, sau, mă rog, „descrie“ lumea (și putem folosi aici mai multe verbe), dar e nevoie de prezența (chimică...) a cititorului să-i dea cărții vitalitate, viață, „carnație“. Apariția Lydiei Vance în momentul lecturii validează vitalitatea scrisului celui care citește din propria operă. Intuind și identificînd într-un mod aproape neașteptat vitalitatea cititoarei sale, Chinaski probează indirect că existența sa are nevoie de un suflu vital. Oferit de scris? Oferit de relațiile cu femeile? Caută încrederea, dincolo de orice convenție, „o încredere care mie îmi lipsea“, după cum se exprimă la un moment dat.
Chinaski e încă în puterea vîrstei mature, dar îl încearcă mai multe îndoieli legate de persoana sa, nu pare mulțumit de el însuși: „Și uite-mă și pe mine. Peste o sută de kile, mereu rătăcit și confuz, picioare scurte, bust de maimuță, fără gît și cu un cap prea mare, ochi încețoșați, nepieptănat, o urîciune așteptînd-o pe ea (pe Katherine, n. n.)“ Confirmarea existenței sale trebuie să vină din afara sa. Descoperirea femeii se face cu un ajutor venit din exterior, așa cum, într-o dimineață, Peter i-a aduce pe Vance: „Era ora șase cînd au sosit: Peter și Vance. Am deschis ușa. Peter a zis: Ia uite, Henry, ce ți-am adus!“ Nu e un introvertit, și asta se vede din întregul lui comportament, dar închis în sine este. Ilustrează, și prin condiția lui, natura scriitorului. Păstrîndu-și chimia eului pentru experiențe de laborator stricte, scriitorul se „extrovertește“ prin translație, prin transpunere, prin „metaforă“. Chiar și în cazul unui scris „dezinhibat“, direct, nesofisticat... Scrisul îl scoate pe Chinaski din încrîncenările eului, îl livrează unei existențe firești, relaxate.
Într-o discuție despre proză, își exprimă, între altele, motivul pentru care nu-i place proza lui Hemingway. Îi place Fante (neglijat pe nedrept în timpul vieții, redescoperit de Bukowski) pentru că e emoționant și curajos, Céline. Hemingway este „prea mohorît, prea serios (...) nu s-a relaxat, n-a dansat niciodată.“
Cînd „nu (mai) ai nici o șansă“. scrisul îți oferă un nou început, posibilitatea de a-ți retrăi „virginitatea“ (existenței?), ca și în relația cu o altă femeie. Nu degeaba observă Henry la un moment dat: „Nu știu de ce, dar cu fiecare nouă femeie, părea ca prima oară, aproape ca și cum n-aș mai fi fost cu niciuna înainte.“ Cu fiecare „nouă femeie“, cu fiecare nouă carte scrisă, cu fiecare nouă lectură!... Fără nici o șansă, cauți însă o stare de repaus, de revenire, de odihnă, de relaxare (înțeleaptă), o senzație de bine. Hemingway e însă prea „mohorît“ și prea „serios“, bun ca scriitor, dar nu privește viața relaxat, e mereu în luptă cu ea. Henry Chinaski vrea să renunțe la războiul cu viața? Ce înseamnă asta? Să se relaxeze scriind și întîlnind-se cu femei care să-i inspire vitalitatea, să recapete o stare de inocență – el, care e atît de puțin inocent în limbaj și în comportament, –, să se relaxeze printr-un act de curaj? Are 50 de ani. Schimbă vîrsta? Simte semnele unei alte vîrste? Nu-i simplu să sari falia unei alte vîrste, fie aceasta biologică, fie spirituală...

Un scriitor „mohorît“
Lui Henry Chinaski nu-i place Ernest Hemingway pentru că este un scriitor „mohorît“. Dar chiar înfățișarea sa, a lui Chinaski, este cît se poate de „mohorîtă“. E îmbrăcat în haine ponosite, pe care n-are de gînd să le schimbe: „Niciodată nu le-am avut cu îmbrăcatul. Cămășile erau toate decolorate și boțite, vechi de cinci-șase ani,ponosite. Pantalonii, la fel. Uram magazinele și vînzătorii, se comportau superior, păreau să cunoască secretul vieții, aveau o încredere care mie îmi lipsea.“ Trupul său devine dizgrațios: „M-am dus în dormitor, doar în chiloți. Eram conștient de burta mea albă care se bălăngănea peste șort, dar n-am făcut nici un efort ca să mi-o sug. Am rămas în picioare lîngă pat și mi-am dat chiloții jos.“ (s. n.) Universul în care trăiește este afectat și acesta de semnele decrepitudinii: „Mă simțeam relaxat în Playa del Rey. Era bine să mai ieși din curtea aglomerată și murdară unde locuiam. Nu era umbră și soarele ne prăjea fără milă. Eram cu toții țăcăniți într-un fel sau altul. Pînă și cîinii, pisicile, păsările, vânzătorii de ziare și curvele. În Hollywood-ul de est, toaletele nu funcționau niciodată cum trebuie și instalatorul ieftin al proprietarului nu le putea repara cu adevărat. Lăsam rezervoarele fără capac și manipulam singuri mecanismul WC-ului. Robinetele picurau, gîndacii mișunau, cîinii se căcau peste tot și ecranele de plasă aveau găuri mari pe unde intrau muște și tot felul de insecte stranii.“

Experiența trece, scrisul rămîne
Protagonistul romanului lui Bukowski își descrie starea cu minuție și curaj. Starea sa e în consonanță cu universul în care se mișcă. Cine pe cine influențează? Este el, individul, rezultatul unei anumite lumi sau lumea în sine e rezultatul proiecțiilor sale? Lucrurile evoluează, cred, dinspre subiectivitatea eului spre obiectivitatea „realității“. Trăirea vîrstei e confirmată printr-o alteritate. Vîrsta e văzută și în comportamentul altcuiva: „Curva aia de Tessie, cu minijupa ei roșie și ciorapii ei de nailon (...) Pun pariu că a făcut-o cu cel puțin o duzină de bărbați, fără măcar să se gîndească la asta. Probabil că gînditul nu era punctul ei forte. (...) Abia cînd o să facă 50 de ani, o să înceapă să gîndească. Și atunci o să fie o femeie tristă într-un supermarket, strecurîndu-și căruciorul pentru cumpărături printre gleznele oamenilor de la coadă, cu ochelarii de soare pe nas, cu fața umflată și nefericită, cu căruciorul plin cu brînză de vaci, cartofi prăjiți, cotlete de porc, cepe și un sfert de Jim Beam.“ Atributele vîrstei sînt reiterate prin trimitere la Tessie, într-o încercare reflexivă, atins fiind protagonistul de fiorul gîndurilor. Modul de eludare a gîndurilor este relaxarea. Mărturisea la începutul romanului că relația cu o femeie îi depășea imaginația, dar iată că femeile, fiind el acum scriitor, îi intră în imaginație, i-o cuceresc, i-o stimulează. Caută desprinderea de tribulațiile vîrstei, dar ce relaxare găsește?
Chinaski caută el relaxarea în Playa del Rey, dar nu mai e relaxarea pe care o observă la Tessie. Micile evadări sînt înfrînte de asaltul gîndurilor. Este omul trist dintr-un supermarket, strecurîndu-se cu gîndurile sale, cu senzațiile sale, cu minciunile sale printre oameni care îl ignoră. Omul sau scriitorul. Părăsind locul... locuirii pentru locul relaxării, iată ce întîlnește: „... un restaurant mexican într-un derizoriu cartier hippy din Hermosa Beach. Tipi fără expresie, indiferenți. Moartea pe litoral. Îți dai duhul, tragi aer în piept, te încalți cu sandale și pretinzi că e o lume minunată.“ Se confruntă cu momentul efortului de a trăi mințit în situația în care nu are altă alegere. Nu e trăirea lui strictă; o asumă însă, o exprimă și îi împrumută senzațiile. Aproximările, supozițiile sînt dure, puse în evidență de o întîlnire cu Sara: „Nu eram de acord cu ideile ei, dar, oricum, îmi plăcea de ea. Poate că deveneam leneș. Poate că mă săturasem de sex. Poate că, în cele din urmă, îmbătrîneam.“ (s. n.) Mărturisirea e dezarmantă, dar nu exprimă consecințele maxime. E pusă sub semnul dubitativului. Nu e nimic sigur. Sigur este doar asaltul gîndurilor, gînduri alungate apoi, mințite de întîlnirile cu femei. Și acum: „M-am gîndit la despărțiri, cît de dificile erau, însă de obicei, abia după ce te despărțeai de o femeie întilneai o alta. Totuși, trebuia să gust femeile, ca să le pot cunoaște cu adevărat, să pătrund în interiorul lor. Îmi era ușor să inventez bărbați, pentru că eram și eu unul, dar pentru mine femeile păreau aproape imposibil de imaginat în ficțiune fără ca mai întîi să le cunosc. Așa că le exploram cît de bine puteam și am descoperit în interiorul lor ființe umane. Scrisul avea să fie uitat. Scrisul urma să devină mult mai puțin important decît episodul însuși, pînă ce episodul se termina. Scrisul nu era decît un reziduu. Un bărbat nu trebuia să aibă o femeie ca să se simtă pe cît de adevărat putea să se simtă, dar era mai bine dacă reușea să cunoască vreo cîteva. Apoi, cînd legătura lua o întorsătură proastă, avea să simtă cum era să fii cu adevărat singur și înnebunit, și astfel să știe ce trebuie să înfrunte, în cele din urmă, cînd propriul sfîrșit avea să vină.“ (s. n.) Lucruile sînt reiterate pe un inel mai înalt al spiralei existenței (de scriitor). Vîrsta aduce despărțiri. Existența solicită experiențe. Experiența asigură reziduul scrisului. Experiența trece, scrisul rămîne. Este scrisul o armă împotriva disperării? Este el un document a ceea ce trebuie să înfrunți? Lupta se dă în direcția rămînerii în contingent, în timp, în „istorie“, de menținerea pe firul existenței. Asta e semnificația dată de cunoașterea mai multor femei. „Regele Mongut al Siamului a avut nouă mii de neveste și concubine, își amintește Chinaski. Regele Solomon din Vechiul Testament avusese 700 de neveste; August cel Puternic al Saxoniei a avut 365 de neveste, cîte una pentru fiecare zi a anului. Numărul îți dă siguranță.“ Numărul te înscrie în durată. În durata amenințată de finitudine.

Vinovat și expus
Femeile îl mențin pe Chinaski în durata existenței. Experiența relației cu ele îi cultivă simțul adevărului, un simț pe care nu vrea să-l mintă prin scris, pentru că aceasta ar însemna irosirea vieții. Pe Dinky, un cîntăreț, nu putea să- l laude fără rezerve, convins că „dacă mințeai pe cineva apropo de talentul lui doar pentru că stătea în fața ta, asta era minciuna cea mai de neiertat dintre toate, pentru că îi spuneai de fapt să continue, ceea ce era, în fond, cea mai proastă modalitate pentru un om fără talent autentic de a-și risipi viața. Dar mulți făceau asta.“ Chinaski era preocupat să nu-și mintă viața și astfel să o risipească. Există oare o vîrstă a minciunii și a risipirii, alta decît tinerețea?
Protagonistul-scriitor își duce agonia (simțită de Tanya, „o cititoare fidelă“, agonie... imaginată de el) pînă la capăt. O agonie imaginată în compania femeilor. Își trăiește acut toate presimțirile și deziluziile. Își, dacă se poate spune, ranforsează trăirea.... E conștient prin ce trece: „Am închis telefonul. M-am gîndit la Sara. Dar nu eram căsătoriți. Un bărbat avea niște drepturi. Eram scriitor. Eram un bătrin pervers. Relațiile umane oricum nu funcționau. Doar primele două sâptămîni aveau oarece șarm, apoi cei doi își pierdeau interesul. Măștile cădeau și apăreau cei adevărați: ciudați, imbecili, demenți, răzbunători, sadici, ucigași. Societatea modernă își crease propriul tip de oameni și ei se hrăneau unul cu altul. Era un duel pînă la moarte, într-o hazna.“ E un scriitor bătrîn? E funcțională o asemenea sintagmă? Continuă duelul cu viața. Se hrănește și el cu oamenii pe care îi întîlnește, pe care îi caută. Îi înscrie în viața lui. Într-un moment de reflecție, are imaginea exactă a situației sale: „Mi-am mai turnat un pahar de vin. Nu puteam întelege ce se întîmpla cu viața mea. Îmi pierdusem rafinamentul, legătura cu lumescul, îmi pierdusem învelișul protector, dur. Îmi pierdusem simțul umorului datorită problemelor altora, îmi doream să am iar toate astea. Voiam ca lucrurile să meargă ușor pentru mine. Dar, într-un fel, știam că n-o să le am, cel puțin nu imediat. Eram destinat să mă simt în continuare vinovat și expus.“ Vinovat și expus, ca într-o viață oarecare, cu sentimentul că speranțele nu sînt pierdute pentru totdeauna, „nu imediat“. Nu e un disperat. Nu e un ins închis în deriziunile unei vîrste pierdute. Continuă scenariul apropierii de finitudine, de care însă e deocamdată departe, după cum mărturisește într-un scurt monolog retoric cu Moartea. Un joc al imaginarului, un joc cu moartea, cu moartea ca idee, cu moartea ca personaj literar...

Între două singurătăți
De fapt ce „descrie“ Charles Bukowski prin personajul său? Vrea să descrie vîrsta, bătrînețea, dar ilustrează doar niște senzații, o proiecție imaginară pe ecranul unui prezent furat, fără legătură cu natura bătrîneții... Chinaski își cunoaște și își recunoaște foarte bine identitatea. Vîrsta este percepută printr-o subiectivitate scriptică. Autorul se lasă reprezentat de un scriitor. Identitatea acestuia, ca personaj, nu este ingenuă, ca a unui rege sau cerșetor, prințesă sau cenușăreasă, profesor sau plugar etc. Subiectivitatea se extinde cotropitor de la autor la personaj, ca într-un eseu, sau ca într-un poem. Cine vorbește despre bătrînețe, scriitorul sau omul de rînd? Poate ajunge scriitorul în sufletul omului de rînd, ca să-i descrie stările și senzațiile? Ajunge cel mult în sufletul femeilor, dar pentru a căuta și a afla altceva decît senzațiile unei vîrste amenințate. Expus și vinovat.
Henry Chinaski trece pragul vîrstei de 50 de ani și începe să scrie. Începe să-și transpună în scris stările. Stările vîrstei. Se gîndește la moarte. O invocă. Dar nu o ia încă în serios. Caută remedii de a-și înșela temerile. Caută prilejuri de a-și „apropria“ forța altora. De a se hrăni cu aceasta. O asemenea forță (iluzorie?) i-o oferă femeile. Acestea îi trezesc foamea de cunoaștere. Foamea de cunoaștere a unei alte vîrste? Intră în sufletul femeilor ca să-l descrie? Intră în sufletul femeilor în căutare de vecinătăți? În căutare de alte moduri de a consona cu vîrsta și cu trăirile acesteia? În căutare de uitare de sine? Uitarea de sine e trecătoare. Conștiința sinelui e, dimpotrivă, tot mai puternică. Își trăiește tot mai atent umorile existenței. Își definește tot mai clar identitatea de scriitor, prin care se delimitează tot mai mult de ceilalți. O imaginează pe Tessie cum va fi cînd va fi bătrînă, împrumutîndu-i, într-un fel, propriile senzații. Se diferențiază tot mai mult de cîntăreții veleitari, de scriitorii proști („Oricum, scriitorii trebuiau evitați și eu încercam să fac asta, dar îmi era aproape imposibil. Sperau într-un fel de comuniune, de frăție. Nimic din toate astea n-avea legătură cu scrisul, nu te ajuta în fața mașinii de scris.“). Asistă. cinic, la spectacolul căderii măștilor. Se ascunde înțelepciunea vîrstei (înaintate) în acest cinism? Dar „bătrînețea“ este sensibilă, „ascunsă“ bine în vîrstă, greu de prins în plasa cuvintelor... Suspecta descindere în teritoriul bătrîneții este de fapt înaintare în teritoriul scrisului, plonjare în singurătatea acestuia. Nu altfel recunoaște și Chinaski: „Cu scrisul e altceva. Îl faci singur, n-are nici o legătură cu publicul.“
Existența este asumată de scris. Scrisul se suprapune peste ea. „Sfîrșitul“ e perceput în cele din urmă prin intermediul scrisului. Cu toate evadările, conștiința sfîrșitului este asigurată (și) de scris, după cum se vede dintr-o discuție dintre Chinaski și Cassie. Dar, vorba lui Chinaski, „Doar să supraviețuiești pînă mori e o treabă grea“. Și astfel scrisul devine o șansă de supraviețuire.

Discursul romanesc
Discursul romanesc în Femei de Charles Bukowski înaintează progresiv pe tema vîrstei și a scrisului. Transpus în aparente povești erotice. Primele frisoane ale vîrstei înaintate sînt eludate sau anihilate de eros. Preocuparea pentru vîrstă este sublimată tot mai mult în preocuparea pentru scris. Omul derutat din supermarket îmbracă tot mai hotărît pielea scriitorului. Omul din stradă devine tot mai „fictiv“ și apoi se întoarce în stradă din ficțiune. Scrisul îl răpește dintre temerile existenței, îl pune într-o relație inocentă cu aceasta. Cu, desigur, sprijinul femeilor. Protagonistul pornește în cucerirea unei alte maturități. Scrisul asigură astfel o continuă maturizare. Și uite cum un romancier dintre cei mai direcți și decomplexați, un „virgin“ slobod la gură, slobod la pană..., scriitorul „realismului murdar“, face din cartea sa o artă poetică, demonstrînd că viața nu poate fi abordată decît poetic!
După plecarea Tanyei, spre finalul romanului, Henry Chinaski rămîne iarăși singur. Reflectează:
„M-am gîndit: ei bine, sînt iar singur. Ar trebui să mă apuc naibii de ceva sau să mă întorc din nou la slujba de portar.“ Vălul scrisului se sfîșie? Romanul e oare o simplă călătorie imaginară în vîrsta senectuții, printre primele himere ale acesteia? Oricum, îl încearcă o noua foame de existență directă, frustă, simplă, după ce și-a consumat imaginarul erotic.
Romanul se încheie într-o notă „veristă“: „Am deschis ușa și am ieșit pe verandă.
Am văzut acolo o pisică ciudată. Era o creatură enormă, un motan cu o blană neagră, strălucitoare și ochi galbeni luminoși. Nu îi era teamă de mine. A început să toarcă și să se frece de picioarele mele. Eram un tip cumsecade și el o știa. Animalele simt asta, au instinct. Am intrat și motanul m-a urmat.
I-am deschis o cutie de ton alb. Conservat în apă de izvor. Greutate netă 200 g.“
(Ne întrebăm în paranteză dacă nu cumva conserva este facută de fabrica la care lucra Arturo Bandini, personajul lui Fante din Drumul spre Los Angeles, Bukowski fiind un mare fan al scriitorului pomenit aici.)
Poate fi ciudatul motan și un simbol al morții, nu doar al îmblînzirii unui cadru ostil? Conviețuirea cu moartea (ascunsă în cotloanele existenței) poate deveni firească și suportabilă? E mai profitabilă singurătatea scrisului decît singurătatea bătrîneții? Își „retează“ oare scriitorul, prin scris, bătrînețea?
În gramajul conservei de ton alb stă toată greutatea existenței lui Henry Chinaski. Sau a lui Charles Bukowski?!...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara