Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Giuseppe Petronio, Romanul criticii literare de Doina Condrea Derer

Unul dintre cei mai incisivi literaţi italieni din secolul 20, Giuseppe Petronio (Marano, Napoli, 1909 – Roma, 2003) şi-a început cariera didactică predînd limba maternă şi latina în diferite licee. A continuat-o din 1936 ca lector de italiană la Graz, apoi ca Profesor la Universitatea din Iaşi (1938 – 1943), unde a înfiinţat revista «Italica» (1941 – 1942). De la Universitatea din Cagliari, unde a predat din 1956, a trecut în 1963 la cea din Trieste, unde a creat şi animat cunoscuta „Şcoală triestină”. Timp de decenii a condus revista «Problemi», creată de el în 1967 pentru editorul Palumbo, iar din 1984 a fost preşedintele „Institutului Gramsci” din Friuli. Autor de importante volume, studii şi articole, în majoritate de istorie şi critică literară, a îngrijit câteva ediţii ale unora din clasicii italieni. Noi îi datorăm publicarea traducerii Scrisorii pierdute, Caragiale, Una lettera smarrita, a cura di Giuseppe Petronio, Universale economica, Milano, 1952 şi a dicţionarului bilingv, Piccolo Vocabolario romeno-italiano e italiano-romeno dell’uso moderno, semnat alături de A. Balaci şi de N. Façon, Ed. Giuseppe Malipiero, Bologna, 1963.

Chiar dacă nu a publicat, cum şi-ar fi dorit,„romanul criticii” cu titlul Le maschere e il volto/ Măştile şi chipul, Giuseppe Petronio ne-a lăsat suficiente pagini despre domeniu în studii, comunicări la simpozioane internaţionale (unele organizate de el), şi nu doar în volume precum Teorie e realtà del romanzo / Romanul, teorii şi realitate, 1977, Letteratura di massa. Letteratura di consumo/ Literatură de masă. Literatură de consum, 1979, Teorie e realtà della storiografia letteraria/Istoriografia literară, teorii şi realitate, 1981, Teorie e realtà del romanzo/ Romanul, teorii şi realitate, 1983; Il punto su: il romanzo poliziesco/ Trăgînd linia: romanul poliţist, 1985, Il piacere della lettura/ Plăcerea de a citi, 1996, Sulle tracce del giallo/ Pe urmele romanului poliţist, 2000, precedate de cele trei volume ale utilei Antologia della critica letteraria, 1967. Li se alătură şi tomul cu profil didactic L’attività letteraria in Italia/ Activitatea literară în Italia,1964, reelaborat şi tipărit în mai multe ediţii. Titlul lui, alternativ la cel de istorie literară, atestă poziţia pe care se situa, pe cînd puţini ar fi acceptat-o, anume, de a extinde conceptul tradiţional de literatură pentru a cuprinde toată gama de poetici, manifeste şi beletristică, indiferent de autor, de gradul lui de cultură, de raportarea la făgaşul tradiţional, de publicul vizat. Dacă de o bună bucată de vreme cercetători şi universitari oferă pînă la saturaţie studii sofisticate despre specii precum proza poliţistă, foiletoanele, benzile desenate, îndelung snobate de cultura oficială, Profesorul Petronio le-a pledat cauza, argumentat, acum cîteva decenii. Nu a făcut-o înainte de a trece în revistă parcursul istoriilor literare şi de a observa că, indiferent de perspectivă (pozitivistă, idealistă etc.), toate s-au dovedit incoerente abătînduse de la propriul criteriu de selecţionare a operelor şi scriitorilor. Cauza rezidă în dificultatea de a armoniza obiectivitatea judecăţii istorice cu subiectivitatea arbitrului literar. Atenţia aparte acordată de G. Petronio tabloului social (aceeaşi dovedită, după el, de Dante, Pietro Bembo, Giovanni Berchet, B. Croce, G. Gentile ş.a.) l-a condus la observaţia că întotdeauna clasa hegemonă – şi cultural – determină scara axiologică. Aşa s-ar explica supraevaluările (a culturii retorice în umanism, de exemplu) şi marginalizările: a multor poeme ale versificatorilor populari din secolele 14 şi 15, a romanului istoric la începuturile lui etc. Numai lustrul timpului, ce „înnobilează”, ar fi făcut posibilă recuperarea unor opere trecute îndelung cu vederea. Se înţelege atunci de ce pe gustul combativului teoretician au fost, indiferent de epocă, specialiştii deschişi, „angajaţi” (ca iluminiştii antiretorici şi antiarcadieni), care, pe axa sincronică, au depistat atitudinea artistului faţă de societatea vremii (de acceptare, de refuz ori de revoltă), iar pe cea diacronică au luat act de receptarea operei lui.

Întinderea şi profunzimea cunoştinţelor stăpînite de fostul universitar la Iaşi i-au permis să prezinte cu extremă claritate (lungile paranteze au fost întotdeauna închise) geneza şi consecinţele feluritelor demersuri critice. Astăzi distanţa temporală ne permite tuturor să decelăm lucrurile şi să cuantificăm corect aportul fiecăruia; el a făcut-o în plină desfăşurare a unor pasionante discuţii şi polemici, încercînd să nu-i scape esenţialul din noile poziţii, păstrîndu-şi însă judecata critică. S-a bazat, cum a repetat în diferite ocazii, pe plasarea fiecărui element în contextul istoric şi al culturilor naţionale, consecvent lecţiei romanticului F. De Sanctis, îmbogăţită cu sugestiile lui Antonio Gramsci, al cărui activ propagator a fost. Nu doar martor, ci participant sonor la efervescentele dispute, el a fost între cei ce au contribuit la emanciparea de estetica impusă în prima jumătate a secolului trecut de Croce, aplicată mai mult sau mai puţin neabătut de numeroşii lui urmaşi. A cîntărit argumentele numeroaselor modalităţi de analiză textuală apărute concurenţial, fiecare considerîndu-se singura realmente „ştiinţifică”, după ce ocidentalii îi descoperiseră – cu mare întîrziere, trebuie amintit – pe formaliştii ruşi şi pe cei din Şcoala din Praga. După Petronio, cultura italiană, care a stat după Al Doilea Război Mondial sub semnul antifascismului şi al dorinţei îndreptăţite de a îndepărta crusta provincială, se închistase „în formule şi dogme”, „pretins revoluţionare”, preciza el, ce mascau adesea „neangajarea” sau, cum remarcase Montale în volumul de el citat, Nel nostro tempo/Actualmente, 1972, banalizase temele marii literaturi decadente autohtone şi europene: alienarea, incomunicabilitatea, oprimarea socială. Profesorul nu-i prefera pe „agitaţii şi confuzii predicatori ai iraţionalalului şi inconştientului”, dar nici pe nostalgicii crepusculari şi nici pe opozanţii lor, avangardiştii. Aceste opinii – de istoric literar bine documentat –, din care transpare poziţia lui teoretică, nu exclud însă aprecierea reuşitelor artistice ale literaturii din secolul 20. Din perspectiva criticii, el atrăgea însă atenţia asupra deosebirii dintre intenţia unui autor şi uzul social al operei lui, ştiut fiind că ideologia unui scriitor, oricare ar fi el, nu poate fi falsificată.

În deceniul opt trecut, G. Petronio ajungea la concluzia, inspirată de Walter Benjamin (Das Kunstwerk im Zeitalter seiner technischen Reproduzierbarkeit), că societatea de masă conduce la cu totul alte standarde de gust şi evaluative. Aplicînd legea hegeliană după care cantitatea poate deveni calitate, a concluzionat că extensia publicului modifică perceperea, inclusiv interesul pentru valorile formale. Afirmaţia venea după mai bine de două decenii în care, în Occident, prima interesul pentru specificitatea literaturii. La rîndul lui, acest fapt fusese reacţia la lungul răstimp în care se zăbovise asupra contextului (biografic, editorial etc.) ori asupra tramei, migraţiei temelor etc. şi rar, în subsidiar, asupra adevăratului referent. Exigenţei justificate de a supune atenţiei opera în sine, pentru a-i revela şi releva trăsăturile fundamentale, pînă atunci neglijate, i se răspunsese cu o pluralitate de metode axate pe una sau alta din ariile de interes pe care un text le poate sugera. Dar, cum se întîmplă de obicei, afirmarea noilor poziţii s-a făcut cu repudierea bătăioasă a celei vechi. Erau ani marcaţi de oferte de noi tipuri de analiză, cînd necunoaşterea ultimelor retuşuri – semnificative ori minore – aduse de proaspeţii maeştri de peste Alpi sau autohtoni era blamată prompt de confraţii la pîndă după bibliografia de ultimă oră.

Exact atunci, de dragul dreptei măsuri, G. Petronio, deşi semnala carenţele abordărilor strict conţinutiste, precum cea sociologică (cînd este practicată nedialectic, adăuga), lărgea perspectiva întrebîndu-se dacă numai aspectele formale ale unei scrieri dau cheia pătrunderii ei.

Apreciind cînd perspicacitatea şi abilitatea unuia, cînd ineditul observaţiilor altuia, el a respins absolutizarea valorii oricărei metode de lucru şi folosirii ei metageografic şi metaistoric. Trebuie recunoscut însă, că, deşi admitea că trebuie luat din fiecare nouă metodă ceea ce se aplică textului dat, promotorul Şcolii triestine înclina balanţa spre context, spre extraliterar. Dar avea dreptate cînd observa că noutatea nu este neapărat garanţia adevărului, lucru confirmat atunci şi de ritmul rapid al înnoirilor: Chomsky fusese foarte repede depăşit; în ciuda inteligenţei şi culturii sale, R. Barthes denaturase, „din exces de intelectualism”, teoria lui Saussure; structuraliştii deveneau semiologi ş.a.m.d. Fuseseră adoptate, uneori superficial, şi date drept formula exegetică infailibilă psihanaliza, structuralismul, neoretorica, naratologia, sociologia, principiile Şcolii din Frankfurt, ale lui Bachtin, Todorov, Genette, Lotman ş.a. Banalizînd şi falsificînd „intuiţii geniale”, neofiţii excludeau tot restul, în numele aceleaşi pretinse obiectivităţi egale cu a ştiinţelor exacte. Aşa se procedase, nota Petronio, în studii „inutil trufaşe”, cu ideile lui Jung, Bachelard, cu cele despre orizontul de aşteptare ale lui Jauss, denaturat prin amplificarea relativismului său, ajungîndu-se ca istoria literaturii să fie a cititorului (un cititor abstract, proiectat în afara timpului), nu a autorilor; funcţiile depistate de Propp în basmele ruseşti erau căutate în proza Elsei Morante; la fel, oriunde, ceva care să aducă a carnavalesc rabelaisian ori să permită digresiuni despre cititorul explicit şi implicit etc., etc., uitîndu-se nu doar de tipologia textelor, ci şi că unele din laturile lor pot fi revelate de generaţia/generaţiile următoare. Şi studiul „Il verme nel formaggio”/ „Viermele din caşcaval” bagatelizează practica aplicării unei grile oricărei creaţii. De aceea, îi rezulta lui Petronio, G. B. Squarotti îl citise pe Giuseppe Berni ghidîndu-se după poetica obiectuală formulată de Allain Robbe- Grillet, F. Flora îl tratase pe Petrarca cu instrumentarul adecvat ermeticilor, iar alţii mînuiseră doar metrul ideilor „de o rară inteligenţă” ale lui Walter Benjamin şi ale Şcolii di Frankfurt despre desacralizarea şi mercificarea artei, uitînd că el se potrivea unui interval istoric revolut.

Nu au rămas netaxate nici exagerările maeştrilor, începînd cu a lui Freud, care, ca un nou Columb, descoperise „continentul” inconştientului, dar îi absolutizase rolul în istoria umanităţii, pe cînd genovezul nu pretinsese că America ar fi singurul continent. Uitînd că incoştientul are drept corelativ conştientul şi că arta poate fi şi bucurie, mulţi aplicaseră psihanaliza (limitată adesea la complexul lui Oedip, la refulare sau la oniric) tuturor categoriilor de scrieri; o făcuseră pînă şi specialişti ce impun respect prin alte intervenţii ale lor, îşi înţepa Petronio colegii. Din urbanitate nu le-a dat numele, ci doar a reprodus sau a rezumat paginile incriminante. În schimb, cu reflexele irepresibile ale dascălului de cursă lungă, i-a numit pe neaveniţii care obţinuseră, în cel mai bun caz, efecte hilare.

Nu au fost iertaţi de gramscianul nostru nici structuraliştii, în mare vogă în deceniul şase al secolului trecut, pe urmele studiilor de antropologie ale lui C. Lévi-Strauss, de epistemologie ale lui L. Althusser, de psihologie ale lui J. Piaget (autorul unei excelente sinteze a respectivei teorii) şi, mai ales, de critică literară ale lui R. Barthes. Deselor trimiteri la ei, li se adaugă „Structutra limbajului poetic”, un studiu concis, cu titlul preluat voit de la volumul filosofului Jean Coen publicat de Flammarion în 1966. Scopul mărturisit al studiului era ca în momentele în care „se vorbea atîta de structuralism” să purceadă de la un material sistematic de mare autoritare. În comentariul la lucrare predomină însă deliminările, nu doar pentru că G. Petronio nu găsea justificată distincţia dintre limbajul în versuri şi cel în proză, ci pentru alte cîteva motive: stabilirea de norme bazate pe eşantioane nereprezentative, focalizarea doar a factorilor ce confirmau ipotezele etc. Obiecţia fundamentală rămîne, însă, ca de fiecare dată, obnubilarea factorilor istorici, mai exact, lipsa referirilor la ideologia subîntinsă beletristicii şi, în consecinţă, a unei „judecăţi angajate”. Sunt remarci care confirmă poziţia asumată nu doar în cotidian, ci şi ca literat. Critic militant, Petronio a contribuit masiv la propagarea ideilor lui Antonio Gramsci, căruia îi atribuia meritul de a se fi întors la dialectica contrariilor teoretizată de Hegel. Nu miră de aceea că în afara deselor citări şi trimiteri la Caietele din închisoare („mină bogată în idei”, schiţe sugestive „în genialul lor fragmentarism”), la Scrisorile şi articolele gînditorului sard, el a publicat, alături de studii ca „Ernst Curtius o la critica del luogo comune”/ „Ernst Curtius sau critca locului comun” şi „La critica dei cattolici o della confusione ideologica”/ „Critica autorilor catolici sau despre confuzia ideologică”, un altul, intitulat „Gramsci e la critica letteraria”. Nu, nu l-a considerat pe nefericitul fondator al P.C.I. critic literar, dar a găsit că punctele lui de vedere merită reţinute. Ca şi alţi cercetători, între care Giovanni Getto, şi G. Petronio a scris despre emanciparea tînărului Gramsci de influenţa exercitată în anii formării lui de Croce („vocea cea mai importantă şi periculoasă a vremii”), din care voia, totuşi, să fie preluată partea vitală, şi despre delimitarea de celălalt filosof italian de marcă în antebelic, G. Gentile. Pentru ascuţimea lor, el recomanda parcurgerea pînă şi a cronicilor teatrale, deşi de spirit crocian, publicate de Gramsci între 1916 şi 1920. Dar fundamentale rămîn, continua pledoaria, paginile bine orînduite ale acestuia despre arta naţională, unde forma este proclamată marca, semnul ei distinctiv, nu conţinutul etic sau politic.

Modele obligatorii acum cîteva decenii, comentarii celebre (ale unor versuri de Baudelaire făcute de Jakobson, de D. S. Avalle la montaliana „A Liuba che parte” etc.) l-au nemulţumit exact atunci, în mijlocul entuziasmului general, pe G. Petronio pentru omiterea punctelor de vedere intenţionale şi efective ale respectivilor creatori. Socotind futilă demontarea excesivă a mecanismelor unei opere, lui G. F. Contini i-a reproşat, de exemplu, în studiul „Dante come personaggiopoeta della Commedia”/ „Dante ca personaj-poet al Comediei”), deplasarea sensului prin prea docta mărunţire a cîntului V din „Infern”; căci, după el, Francesca da Rimini transmite sensibilitatea poetului în versurile cu ecouri neîndoielnic stilnoviste, dar introiectate şi metabolizate, nu doctrina lui. La fel, în ciuda unor semnalări fericite, acelaşi Contini redusese, prin „acrobaţii demonstrative”, poezia lui Petrarca la un sistem expresiv rupt de substratul ei psihologic.

În acelaşi sens, fără a renega lecţia lui Curtius, Karl Vossler, Leo Spitzer, Dàmaso Alonso (în ciuda limbajului său „preţios şi aluziv”), convins fiind că arta este „şi tehnică”, „o tehnică „specifică”, Petronio cerea ca stilistica să nu neglijeze valoarea umană. Principiul este reafirmat şi în studiul „Critica stilistică sau despre neoretorică”, unde, apreciind importantul pas înainte făcut de Mario Fubini faţă de maestrul lui, Croce, îi imputa că nu a mers dincolo de critica filologică (de veche tradiţie în peninsulă, trebuie ştiut), interesată doar de gen şi de specii, aşa cum făceau şi G. Devoto ori R. Spongano. Depistarea antecedentelor ca simplă operaţie mecanică, scop în sine, este superfluă, îl cita Petronio pe Georg Lukàcs, de data aceasta fără a-i amenda, ca în alte cazuri, aserţiunile.

Multitudinea opiniilor despre artist din acei ani, ce culminaseră cu aceea despre moartea autorului (M. Foucault). îi aminteau universitarului nostru de personajul care putea, pentru un răstimp, să se încarneze în fel şi chip. Este vorba de protagonistul romanului La vita operosa/ Viaţa activă al lui Massimo Bontempelli, iniţiatorul realismului magic. Punctul pe i e pus de „I manichini della critica”/ „Manechinele criticii” din culegerea de studii din deceniile 6-8 trecute, Metodo e polemica, 1986, unde magneticele, atunci, scheme analitice sunt comparate cu hainele purtate la defilările de modă.

În contrapartidă, alături de referiri dispersate, nu mai puţin de şapte studii reunite în volumul mai-sus citat sub titlul „Sociologia literaturii şi cultura de masă” susţin cauza criticii sociologice. Pentru a fi preîntîmpinate inerentele obiecţii (datorate multor exemple negative, arhicunoscute), este recurentă precizarea că literatura, deşi nu poate ignora societatea, nu poate fi coborîtă la un studiu generic al acesteia. Autorul studiilor a mers pe firul cronologic al relaţiei literelor cu sociologia, începînd cu epoca pozitivistă (a lui E. Zola şi a lui Plehanov, „cel mai pozitivist dintre marxiştii vremii”), urmaţi de cei ce tratau arta anistoric, ca pe o entitate abstractă, adică de intuiţioniştii crocieni, pe de o parte, de susţinătorii gentilieni ai actul pur, pe de alta. Ca să ajungă în final la „confuzii” ani postbelici. Ni se aminteşte că sociologia literaturii – constativă, dezinteresată de valoarea estetică a operelor, aşadar neutră, prin natura ei – nu se poate substitui criticii sociologice. Acesteia din urmă, îi sunt însă denunţate din nou riscurile: de a se mărgini la o analiză strict conţinutistică şi de a altera judecata de valoare prin translarea canoanele adecvate clasicilor oricărui tip de scriere, în loc să le plieze obiectului. Parametrii familiari cunoscătorilor (happy few), împătimiţii lui Proust şi Joyce, trebuie să iasă din discuţie cînd este vorba de Pinocchio ori de cărţile de aventuri ale lui E. Salgari ...

De-a lungul lungii sale cariere, Giuseppe Petronio a revenit asupra tipurilor de literatură (oficială, populară, de masă, de consum, pentru a folosi terminologia lui), a raportului dintre formă şi conţinut într-o operă, a statutului artistului, dar şi al exegetului (mediator între operă şi public, nu altceva), al genurilor şi speciilor, îndeosebi asupra celei romaneşti, a canonului, a receptării beletristicii de către neprofesionişti. Dar nu există capitol de teorie specifică pe care să îl fi omis. Meritul este cu atât mai mare, trebuie repetat, cu cât o făcea în toiul unor momente de entuziasmant dinamism, cu un mare potenţial polemic, stimulat de întretăierea neaşteptatelor optici. Istoricul lor este rezumat de G. Petronio într-un pasaj confesiv despre propria-i parabolă: crocian, în anii formării, prin urmare, adept al teoriei după care arta este pură intuiţie, iar criticul, philosophus additus artifici, rabdoman în căutarea poeziei acoperită de balast. Apoi? „Lingvistica, cunoscută la începutul anilor ‘40, în România, m-a învăţat – a consemnat – că nu ajunge intuiţia, că trebuie ţinut seama şi de modalităţile expresive: limba, stilul, sintaxa”. Mai tîrziu a respins ca adevăruri absolute structuralismul, psihanaliza, antropologia etc, dar a reţinut, cu folos – recunoştea – că există structură, inconştient, arhetipuri colective ş.a.m.d. A făcut-o din convingerea că în spatele artistului se află o societate faţă de care, într-un fel sau altul, acesta se poziţionează. Ca atare a susţinut cu cerbicie critica sociologică şi a practicat-o constant, cu pătimaşă implicare, pretinzînd ca orice operă literară să fie purtătoarea unui mesaj şi... să insufle speranţă. A eludat caracterul ludic al beletristicii şi nici nu a insistat, cum ne-am fi aşteptat, asupra ponderii inovaţiei, a ineditului de care, literatura, ca orice ramură artistică, are nevoie pentru a nu fi repetitivă, pentru a se primeni. Se adaugă cîteva note forţate ca atunci când, oscilînd între sintagmele literatură de masă şi literatură populară, a pus pe acelaşi plan opere de valori flagrant diferite, astfel încît L. Pulci figurează alături de Rabelais, Cervantes, Balzac...

În fine, cîteva rînduri lămuritoare despre propriul demers pun cititorii la curent cu faptul că Giuseppe Petronio, universitar în România şi în Italia, s-a contrapus predecesorilor şi contemporanilor pentru a ridica probleme, nu pentru a oferi soluţii definitive, ştiind prea bine că intervenţia lui corespundea unei etape menite, ca toate celelalte, să fie depăşită. Rămâne însă, spre folosul celor interesaţi, prezentarea edificatoare făcută de el metodelor de abordare textuală din incitantul secol 20.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara