Numărul curent: 32

Istorie:
Ghislain de Diesbach despre anul 1866 de Mihai Sorin Radulescu

In tradiţia literaţilor francezi din trecut, Ghislain de Diesbach s-a preocupat şi de lumea românească, dând la iveală o remarcabilă monografie asupra Marthei Bibescu - Ultima orhidee -, apărută în 1986 la Paris şi tradusă în 1998 şi în limba română. O altă mărturie a interesului său pentru istoria noastră o constituie conferinţa pe care a susţinut-o la Paris, în 23 aprilie 1985, aşadar în perioada cea mai apăsătoare a regimului Ceauşescu. A vorbi de istoria românească în centrul oraşului Luminilor în condiţiile în care România era în acea vreme - şi continuă să fie până astăzi - o ţară marginalizată şi dispreţuită, mi se pare a fi fost un act de curaj care merită cu prisosinţă admiraţia din partea publicului de la noi. Fireşte că a fost vorba de un episod în care împăratul Napoleon al III-lea - Franţa aşadar - a jucat un rol esenţial. Totuşi, în cinismul indiferenţei generale, o voce care nesocotind embargo-ul imagologic şi informaţional, a vorbit într-un cadru de prestigiu - instituţia gazdă fiind Academia celui de-al Doilea Imperiu, iar locul de desfăşurare, Primăria Arondismentului 1 al Parisului - despre împrejurările aducerii pe tronul de la Bucureşti a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iată un gest care merită o stimă deosebită. Subiectul fusese abordat în anii '30, într-o carte a lui Paul Henry, fost director al Institutului francez din Bucureşti şi autor, de asemenea, al unei cunoscute cărţi despre mănăstirile din Bucovina. Conferinţa se întemeiază pe Amintirile politice şi diplomatice ale lui Ion Bălăceanu (1828 - 1914), diplomat eminent, scriere care între timp a fost publicată de curând la Bucureşti, de Editura Cavallioti, după o foarte lungă aşteptare. în momentul prezentării conferinţei, exista un articol consacrat acestui valoros izvor memorialistic de către istoricul Vasile Maciu, articol pe care scriitorul francez nu avea poate cum să-l cunoască. Aşadar, nu este vorba de o descoperire a acestor memorii, ci de aducerea lor în atenţia unui public internaţional, ceea ce reprezintă fără îndoială un fapt însemnat. Ulterior conferinţei pariziene a lui Ghislain de Diesbach, d-l Neagu Djuvara a consacrat un articol exact acestui subiect - aducerea pe tronul românesc a principelui Carol -, text apărut în Almanahul Bibliotecii româneşti de la Freiburg. De asemenea, în anul 1990, autorului rândurilor de faţă i-a apărut un articol consacrat, în general, memoriilor lui Ion Bălăceanu şi valorii lor de document. Aceste reluări succesive ale subiectului se explică în bună măsură prin faptul că au existat mai multe exemplare inedite ale acestor preţioase amintiri, atât în Franţa, cât şi în România, precum şi faptului că istoricii amintiţi - între care şi subsemnatul, pe atunci doar student al Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti şi izolat prin Cortina de Fier de publicaţiile occidentale - pur şi simplu nu avuseseră cunoştinţă de ceea ce scrisese altcineva despre acest subiect. Ghislain de Diesbach a folosit un manuscris al memoriilor, aflat în posesia vicontesei Decazes, nepoată de fiică a lui Ion Bălăceanu: "Iată ce interes - scria d-l de Diesbach traducătoarei sale din Bucureşti - pot prezenta mondenităţile care par futile, dar care te pot pune câteodată pe urmele unor documente rare, ale unor personalităţi insolite. ş...ţ Astăzi nu se mai scriu scrisori, puţină lume ţine jurnale şi cred că un istoric care şi-a putut scrie opera folosind scrisori, jurnale, memorii trebuie să lase posterităţii noi materiale ca să-i ajute pe viitorii istorici. Nu trebuie rupt lanţul..." (p. 8) Este mişcător acest apel la păstrarea tradiţiei, dar întrebarea constă poate în doza de utopie pe care îl conţine. Ceea ce poate fi oarecum reproşat d-lui de Diesbach - de altfel unul dintre autorii cei mai cunoscuţi din Franţa de astăzi - este că repovesteşte în această conferinţă memoriile lui Ion Bălăceanu, dar fireşte, "circumstanţa atenuantă" rezidă în faptul că acestea erau inedite şi necunoscute la data susţinerii conferinţei. Mai punctual vorbind, afirmaţia despre "incompetenţa" lui Cuza (p. 15) mi se pare că nici nu mai trebuie combătută având în vedere totuşi faptul că acestui domnitor i se datorează un număr impresionant de reforme şi acţiuni de moderni­zare. Mai trebuie oare repetat faptul că principele Carol l-a continuat pe Cuza şi nu i s-a opus lui? De asemenea, trebuie corijată şi data de început a epocii fanariote: "între 1749 şi 1821, adică timp de şaptezeci de ani, douăzeci şi cinci de hospodari se succed pe tronul Valahiei şi douăzeci şi trei pe cel al Moldovei..." (p. 12 în franceză, p. 62 în româneşte). Fireşte că începutul domniilor fanariote se situează în alţi ani: 1711 pentru Moldova şi 1716 pentru }ara Românească, durata epocii fanariote fiind aşadar alta decât cea indicată de conferenţiar. O altă inadvertenţă - de mai mică însemnătate, ce-i drept - se referă la originea familiei lui Ion Bălăceanu care "aparţine unei vechi familii din Transilvania, trecută în Valahia în secolul al XIII-lea" (p. 16 în româneşte, p. 65 în franceză). După cum rezultă din cercetările genealogistului Ştefan D. Grecianu (1825 - 1908) - a cărui mamă provenea din neamul Bălăcenilor -, precum şi din cele, mai recente, ale istoricului Dan Pleşia şi ale prof. univ. dr. Constantin Bălăceanu-Stolnici, obârşia Bălăcenilor era muntenească, cu primii membri documentari atestaţi trăitori spre sfârşitul veacului al XV-lea - începutul celui următor. O altă obiecţie se poate referi la faptul că autorul francez preia tale quale meritul asumat exclusiv de Ion Bălăceanu la aducerea în ţară a principelui Carol, excluzând contribuţia lui Ion C. Brătianu. Or, cred că o anumită doză de spirit critic ar fi trebuit să funcţioneze în judecarea acestui - altfel foarte însemnat - izvor memorialistic. Ion C. Brătianu a fost cu adevărat şi el un emisar al Locotenenţei domneşti şi meritul său în instaurarea dinastiei de Hohenzollern rămâne valabil chiar şi după intrarea în circuitul ştiinţific a acestor memorii. Dincolo de aceste observaţii însă, istoria românească este prezentată corect, primele pagini fiind o privire sintetică asupra Evului Mediu. E semnalat ca un interesant "lieu de mémoire" Hotelul Principatelor Unite, aflat în faţa Palatului Luxembourg. Din păcate, acum câţiva ani, prin schimbarea proprietarului, i-a fost schimbat şi numele, iar această semnificativă prezenţă românească din centrul Parisului a dispărut... în acelaşi context, fie amintit şi faptul că un alt loc care aminteşte în capitala Franţei de istoria Principatelor, este reşedinţa lui George Ştirbei - fiul cel mare al domnitorului Barbu Ştirbei şi fost ministru al acestuia - de la Bécon-les-Bruyčres (Courbevoie), lângă Paris, astăzi sediul muzeului local, personaj căruia i-am consacrat nu demult o comunicare devenită ulterior articol, publicat în "Revue Roumaine d'Histoire" şi apoi, pentru un public mai larg, în "Historia" (Bucureşti). George Ştirbei este amintit cu umor de Ion Bălăceanu în memoriile sale: "Puţin după această punere la punct, soseşte la Paris prinţul George Ştirbei, unul dintre numeroşii delegaţi trimişi de Cameră spre a efectua turneul capitalelor străine. Prinţul se duce la Bălăceanu şi-şi destăinuie ambiţiile: ŤNeîndoielnic că trebuie renunţat la o candidatură străină, o dată ce unanimitatea Europei s-a pronunţat împotriva acestei dorinţe a românilor. Aveţi, după câte ştiu, acces la împărat. Aţi putea, prin urmare, să-i obţineţi patronajul în propunerea unei candidaturi naţionale. N-am putea să ne înţelegem asupra unei candidaturi posibile, pe care am putea-o duce la reuşită, în ţară?ť / La aceste cuvinte, Bălăceanu care vedea unde vroia să ajungă Ştirbei, ale cărui ambiţii le cunoştea, îi răspunde ironic: ŤCu alte cuvinte, prinţe, luaţi ursul meu !ť (nota 1 din textul conferinţei: Aluzie la replica dintr-un vodevil al lui Scribe: Ursul şi paşa)" (p. 26 în franceză, p. 75 în româneşte). Această întâmplare mi se pare semnificativă, pentru că dezvăluie dorinţa lui George Ştirbei de a deveni domn, pe urmele tatălui său. Nerealizându-se acest lucru, el s-a stabilit la Paris pentru următoarele decenii, devenind un mecena al ar­tiştilor între care s-a numărat şi sculptorul Jean-Baptiste Carpeaux, autorul sculpturilor de pe Arcul de Triumf din Paris. A învins totuşi ideea candidaturii principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, idee care provenea, după cum se ştie, de la Hortense Cornu. Cum ar fi arătat istoria românească fără sugestia acestei femei providenţiale? Portretul ei rămâne unul dintre elementele preţioase din memoriile lui Ion Bălăceanu, reluat de scriitorul francez: "Născută în 1809, contemporană cu Napoleon al III-lea, această doamnă era fiica unui hotelier şmaître d'hôtelţ şi a unei cameriste a reginei Hortensia. Ea fusese tovarăşă de joacă a celor trei fii ai reginei şi a urmat-o, după 1815, în diverse exiluri. La Roma s-a măritat cu un discipol al lui Ingres, Sebastian Cornu. Este o persoană înfocată şi redutabilă, sceptică şi pasionată, spirit voltairian, dar, în ciuda relaţiilor de familie cu prinţii, cu opinii republicane" şp.23 în franceză, pp. 52-53 în româneşteţ. De la o republicană a venit aşadar iniţiativa care a propulsat în istoria românească pe Hohenzollernii de la Sigmaringen... Spre deosebire de imaginea obişnuită a principelui Carol, cea care se desprinde din amintirile lui Ion Bălăceanu şi care a fost prezentată de Ghislain de Diesbach, este cea a unui principe francofil şi cu legături de sânge franceze (pp. 27-28 în franceză, pp. 76-77 în româneşte). Această orientare pro-franceză i-a adus de fapt desemnarea drept candidat la tronul de la Bucureşti. Chipul lui Napoleon al III-lea, aşa cum se desprinde din aceste memorii şi din conferinţa d-lui de Diesbach, este cel al unui înţelept. Cuvintele memorabile ale împăratului, posesor al unei substanţiale experienţe politice, sunt de o actualitate excepţională, dacă ne gândim la evenimentele din istoria românească din Decembrie 1989 şi de după aceea: "E adevărat, loviturile de stat sunt uşor de făcut, dar foarte dificil de continuat ştraducerea mai potrivită mi se pare a fi Ťde susţinutťţ multă vreme..." (p. 20 în franceză, p. 70 în româneşte). Pe urmele scrierii diplomatului Ion Bălăceanu, conferinţa lui Ghislain de Diesbach este aproape la graniţa dintre istoriografie şi literatură.