Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Ghislain de Diesbach – Un debut la Paris. Amintiri 1957-1966 de Simona Cioculescu


Reputatului istoric fancez contemporan, Ghislain de Diesbach, i-a apărut anul acesta la Editura „Via Romana” volumul de memorii Un debut la Paris. Amintiri 1957-1966, pe care a avut bunăvoinţa să mi-l trimită de curând. Domnia sa nu este la prima carte de acest gen. Anterioarele se numeau Bătrâna Anglie a tinereţii mele şi Aix-Marseille (1945-1955). Am avut ocazia să-l cunosc pe Ghislain de Diesbach în vara anului 2001, la Sinaia, cu ocazia Conferinţei Internaţionale a PEN Clublui Român. Istoricul se afla pentru prima dată în România, unde de altfel era cunoscut graţie seducătoarei biografii a Marthei Bibescu intitulată Prinţesa Bibescu 1886-1973. Ultima orhidee, tradusă de Constantin Popescu şi apărută în 1998 la Editura „Vivaldi”. În fragmentul pe care îl oferim cititorului este relatată prima întâlnire a scriitorului cu prinţesa Martha Bibescu la locuinţa acesteia din insula Saint Louis. Imaginea ei este somptuoasă şi majestuoasă, comparată cu aceea a unei „împărătese a Bizanţului.” Următoarea relatare se referă – într-o nuanţă elegant ironică – la doamna Mante Proust, nepoata lui Marcel Proust, devotată total cultului acestuia.
Un alt studiu interesant referitor la români al istoricului este şi Cucerirea unui tron. Napoleon al III lea şi Carol I al României 1, pe care l-a prezentat într-o conferinţă ţinută la Paris, la Academia Celui de-al Treilea Imperiu. Pornind de la memoriile boierului Ion Bălăceanu, Ghislain de Diesbach demonstrează în studiul său că acesta şi nu I.C. Brătianu a făcut demersurile decisive şi a obţinut acordul lui Napoleon al-III-lea şi al celorlalţi şefi de state europene pentru aducerea lui Carol de Hohenzollern pe tronul României.

Ceva mai târziu am făcut cunoştiinţă cu prinţesa Bibescu, al cărei roman semi-autobiografic, Catherine-Paris, mă încântase. Locuia în extremitatea Insulei Saint-Louis, în partea opusă hotelului Lauzun. Luându-mi curajul, i-am scris spunându-i cam aşa ceva: „Prinţesă, posteritatea nu mi-ar ierta că, locuind aşa de aproape de dumneavoastră, nu v-am cunoscut...”.
Mi-a răspuns – prin intermediul unuia din şambelanii săi onorifici – că mă va primi cu plăcere în cutare seară a săptămânii care urmează, când am şi ajuns acolo. Am găsit la faţa locului – somptuos şi majestuos îmbrăcată – un fel de dogaresă din vremea Serenissimei, sau o împărăteasă a Bizanţului în ţinută de interior: un fel de patrafir bordat cu aur acoperea o rochie lungă căzându-i până la picioare, ba chiar şi mai şi. La gât, pe braţe, nenumărate bijuterii care alcătuiau un fel de mică orchestră de îndată ce începea să se mişte. A fost foarte amabilă şi am avut o conversaţie interesantă privind albumele de fotografii, în special fotografiile „Bietului Nando”, al doilea rege al României. I-am lăsat vreo şase cărţi ale sale pentru dedicaţii, pe care urma să vin să le iau într-o altă seară. Au fost singurele mele întâlniri cu prinţesa Bibescu care, desigur, nu se îndoia – şi nici eu de altfel – că, douăzeci de ani mai târziu, voi fi primul ei biograf.

Aceste mari dineuri erau în general destul de plicticoase, deşi ea (doamna Estrangin) se înconjura de o veche societate marseilleză, ieşită din Al Doilea Imperiu: Gigandet, Mante, Bonnardet, Rostand, Pastré etc.
Într-o seară m-a aşezat lângă doamna Mante Proust (a cărei conversaţie era aşa de plată şi plictisitoare încât mi-am înecat plictisul în alcool) aşa că la un moment dat m-am surprins fredonând cu jumătate de voce o arie de operetă.
Câteva zile mai târziu, dna Estrangin mi-a telefonat să mă întrebe dacă o vizitasem pe doamna Mante-Proust.
Nu, n-aveam nici un motiv s-o vizitez.
Ba da, v-am aşezat lângă ea şi era o onoare. Îi datoraţi o vizită de politeţe.
Am oroare să mi se dicteze conduita, aşa că mi-am menţinut refuzul în pofida insistenţelor ei. De altfel, doamna Mante-Proust vorbea despre unchiul ei ca şi cum ar fi fost crescută pe genunchii lui, când de fapt nu-l văzuse niciodată, căci mama ei îl considera pe acest cumnat, compromiţător şi, la moartea lui, s-a debarasat de multe obiecte ale scriitorului, pe care colecţionarii avizaţi le-au putut avea pe mai nimic.
Philippe Jullian afirma că a văzut la Gallimard o scrisoare în care Robert Proust îl ruga pe editor să nu continue publicarea romanului „În căutarea timpului pierdut”, pentru a salva onoarea familiei.
Cu vremea, fizic vorbind, doamna Mante-Proust devenise Proust în persoană. Avea marca lui, pe care o oferea – majestuos – admiraţiei fidelilor, inspirând cu delicii tămâia pe care o ardeau în faţa ei devotaţii cultului proustian. Nu ştiu dacă citise de la un capăt la altul „În căutarea timpului pierdut” sau, dacă o făcuse, părea a nu fi înţeles nimic, apărând memoria unchiului ei contra insinuărilor rău intenţionate al căror obiect era, susţinând în faţa lumii şi a exegeţilor, ortodoxia moravurilor lui.
Dragă prietenă, i-a spus într-o zi un cunoscut, nu poţi nega totuşi, că unchiul dumitale era homosexual.
Nu este adevărat, se indignă ea, unchiul Marcel era mult prea ocupat ca să se intereseze de astfel de lucruri.

*

Depozitarea gândirii proustiene şi a manuscriselor pe care refuza – de obicei – să le ofere, crease legenda unei strânse comuniuni de spirit între ea şi unchiul ei. Judeca oamenii şi evenimentele cum ar fi făcut-o chiar el, lăsa să se înţeleagă şi îşi afirma opiniile cu acea încredere în sine şi acea autoritate pe care o dă o mare ignoranţă. Enumerându-i, într-o zi, Marthei Bibescu toate motivele de a nu-l iubi pe generalul de Gaulle, a încheiat cu cel care i se părea a fi determinant:
Şi poţi să fii sigur că nu l-a citit niciodată pe Proust.
A fost nevoită să-şi schimbe părerea despre general când l-a făcut să intervină, pe ginerele ei, Claude Mauriac, ca să încerce să se interzică traducerea biografiei lui Proust a scriitorului englez Georges D. Painter, care o oripilase prin revelaţiile ei. Am citit scrisorile adresate de Georges Painter lui Philippe Jullian, care ilustrase Căutarea şi în care îi relata cabala al cărei obiect era cartea lui, interdicţia la care era supusă, deşi biografia era deja tradusă în zece limbi, în timp ce în Franţa lucrul s-a făcut cu mare întârziere, refuzată de Gallimard, editorul lui Proust, şi acceptată la Mercure de France. Faptul că amabilul André Maurois, el însuşi autorul unei biografii a lui Proust, acceptase s-o prefaţeze pe cea a succesorului său, i-a atras din partea dnei Mante-Proust o scrisoare indignată, ba chiar acuzatoare.
Doamna Mante-Proust trăia cu largheţe din drepturile de autor ale unchiului ei. Într-adevăr, dacă puţini citeau În căutarea timpului pierdut, mulţi o cumpărau pentru a-şi împodobi cu ea biblioteca, acordându-şi un certificat cultural. Or, doamna Mante-Proust nu înţelegea că avea de plătit impozite pe aceste drepturi:
E nedrept, spunea, căci eu nu am scris nimic.

Când Căutarea a intrat în domeniul public şi, ca urmare, nu a mai încasat drepturile de autor s-a declarat ruinată, deşi eu cred că părinţii îi lăsaseră un patrimoniu frumos şi că avea încă din ce să trăiască bine. Fiică unică a doctorului Robert Proust, se căsătorise cu un domn Mante, originar din Marsilia. Într-o zi, când voise să mă epateze cu fastul familiei Mante şi cu vechimea ei, i-am replicat cu un aer firesc:
– Am locuit cinci ani la Marsilia... din acel moment nu mi-a mai adresat niciodată cuvântul.

1. A apărut în traducerea mea la Editura Muzeului Literaturii Române în 2006.



Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara