Înapoi la pagina curenta

Cronica Ideilor:
Ghimpele lucrului în sine de Sorin Lavric

Immanuel Kant, Prolegomene la orice metafizică viitoare care se va putea înfăţişa drept ştiinţă, traducere de Mircea Flonta şi Thomas Kleininger, studiu introductiv şi note de Mircea Flonta, ediţia a IV-a, Bucureşti, Editura Humanitas, 2015, 264 pag.

Apariţia Prolegomenelor a ţinut de o providenţă sucită, intenţia cu care Kant le-a scris ajungînd să fie dezminţită de chiar ecoul lor.

În anul publicării Criticii raţiunii pure, 1781, filosoful şi-a dat seama că puţini vor fi cititorii în stare a-i înţelege nuanţele, drept care a trecut la întocmirea unui text cu rol lămuritor: o introducere menită a înlătura obscurităţile de care Critica nu ducea lipsă. Ce a rezultat a fost un hibrid căruia cu greu îi poţi da statut de prolegomene („observaţii preliminare“), întrucît însemnările, apărute la doi ani după capodoperă, sunt mai degrabă nişte paralelipomene („notiţe ulterioare“), ce vin să se adauge celebrului tom. Fiind ulterioare, ele nu deschid drumul spre Critică, ci-l întregesc cu o suită de distincţii analitice, al căror sens nu uşurează deloc efortul de înţelegere. Altfel spus, textul e mai curînd o anexă al cărei conţinut nu poate fi priceput de cine nu a parcurs Critica, şi atunci, în loc de a fi premergătoare, prolegomenele capătă un iz de corolar, pentru ca, din rolul declarat de exerciţii pregătitoare, ele să păstreze doar o banală funcţie rezumativă.

Luate în sine, Prolegomenele nu înlesnesc descîlcirea Criticii, ci doar pun cititorul în faţa unei noi mostre de exprimare barocă. Dacă nu ar fi tabelele cu categorii, judecăţi, principii şi antinomii, al căror aspect concis te scuteşte de rătăcirea atenţei, ai zice că citeşti aceeaşi Critică, dar de data aceasta în miniatură. Din acest motiv, redusă fiind la forma lapidară a unui extract, cartea nu te înspăimîntă prin mărime. În rest, dificultatea frazelor e aceeaşi ca în Critică, Kant fiind prin natură un autor contraindicat să scrie pentru publicul larg. E preţul pe care îl plăteşte un geniu care, înşurubat în propriul jargon, nu poate ieşi din expresiile predilecte. A-i cere unui asemenea spirit să scrie pe gustul profanilor înseamnă a-i mutila vocaţia. De altminteri există o anecdotă ce surprinde chinul la care erau supuşi cititorii ce se încumetau să intre în hăţişul unor fraze care, aidoma unor şerpi, se lungeau lejer pe 6-7 propoziţii secundare. Un prieten din studenţie, al cărui succes în afaceri nu-l împiedica ca în timpul liber să citească cu smerenie cărţile lui Kant, i-a declarat cu francheţe: „Iubite prietene, felul vostru de a scrie e aşa de bogat în paranteze şi rezerve pe care trebuie să le am în vedere, încît pun un deget pe cîte un cuvînt, apoi pe al doilea, al treilea, al patrulea, şi înainte de a ajunge să întorc foaia, mi-am întrebuinţat deja toate degetele.“ (p. 56)

Un mod mai direct de a sugera densitatea unor noţiuni pentru a căror reţinere nu-ţi ajung degetele de la ambele mîini cu greu poate fi găsit. Lexicul lui Kant se întinde masiv, după tiparul stilistic al epocii, în bucle retorice ce pun la încercare răbdarea cititorului. Tonul e placid, de politeţe protocolară în „Cuvîntul înainte“, şi arid, de analiză conceptuală, în restul volumului. Tocmai de aceea traducătorii au avut de furcă în înfăţişarea, după cerinţe inteligibile, a originalului.

Deşi Kant a terminat scrierea Prolegomenelor în august 1782, el le-a amînat publicarea cu un an, motivul stînd în apariţia unor cronici nefavorabile la Critica raţiunii pure, cărora s-a străduit să le dea o replică chiar în Prolegomene, prin inserarea unor pasaje polemice. „Polemic“ e un cuvînt cu totul deplasat în cazul lui Kant, a cărui scorţoşenie protocolară nu-i îngăduia să ridice măcar tonul, darmite să facă uz de expresii usturătoare. Dar întrucît o cronică dintr-o gazetă din Göttingen (Göttingischen gelehrte Anzeigen) conţinea o suită de obiecţii a căror asprime l-a afectat, Kant a preferat să întîrzie tipărirea Prolegomenelor spre a ieşi în întîmpinarea neînţelegerilor. Tonul e deferent: „Mărturisesc că nu mă aşteptam să aud din partea unui filosof plîngeri cu privire la lipsa de accesibilitate, plăcere şi comoditate acolo unde este vorba despre existenţa unei cunoaşteri nepreţuite.“ (p. 71) Numai că urmarea deferenţei va fi bizară: în paginile deja încheiate ale versiunii iniţiale, Kant va intercala fragmente ce nu fac corp comun cu restul consideraţiilor. Ele sunt grefe vîrîte intempestiv din nevoia de a răspunde criticilor. Astăzi exegeza kantiană a ajuns atît de departe că se ştie exact care sînt paragrafele pe care Kant le-a inserat drept pene tardive în textul iniţial, pene pe care Mircea Flonta le precizează cu acribie în „Studiul introductiv“.

Judecate după cît au contribuit la lămurirea primei Critici, Prolegomenele nu sunt nici preventive, nici curative, ci doar paleative. Nu sunt preventive, pentru că nu au putut preîntîmpina puzderia de obiecţii pe care Critica le-a primit. Nu sunt curative, pentru că nu au adus o lămurire definitivă, de-a dreptul terapeutică, la controversele pe care tot ea le-a iscat. În schimb, sunt paleative, pentru că au fost reacţia de moment prin care filosoful a răspuns la rezervele contemporanilor. Că nici Kant nu a fost mulţumit de forma lor finală o dovedeşte detaliul că nu a mai simţit dorinţa de a publica a doua ediţie în timpul vieţii. În schimb, în a doua ediţie a Criticii raţiunii pure (1787), a introdus unele paragrafe din Prolegomene.

Johann Schulz, unul din contemporanii lui Kant, considera Critica raţiunii pure drept o „carte pecetluită, pe care nu o poate deschide nimeni“ (p. 49) Un tom greoi, pe alocuri neclar, ale cărui pagini sfîrşesc prin a istovi chiar şi pe cel mai versat cititor. Perifrazele îţi irită mintea, pleonasmele o zgîndăresc, iar repetiţiile o duc la extenuare. Peste acest munte de dificultăţi Prolegomenele vin să-şi adauge partea lor de obscuritate. În cuprinsul lor, mînat de ambiţia de a da explicaţii amănunţite, Kant ajunge să se exprime mai opac decît în Critică. E cazul clasic cînd un autor, vrînd să fie limpede în detalii, reuşeşte să fie confuz în întreg, sacrificînd rigoarea (cadrul discuţiei) de dragul stricteţii (probleme punctuale). În fine, marea obiecţie pe care o poţi aduce Prolegomenelor este că nu sunt un volum de sine stătător, pe care să-l poţi citi separat. Avem de-a face cu un apendice care nu se poate desprinde de tomul pentru a cărui lămurire a fost gîndit.

Dar există şi un mare merit al lor: îl vezi pe neamţ cum se apleacă asupra propriei capodopere, spre a o digera felie cu felie. E cum ai vedea un sculptor care îşi descompune analitic statuia, pentru a o apăra, bucată cu bucată, în faţa detractorilor. Că apărarea e atît de subtilă încît nu o pricep decît iniţiaţii e un detaliu secundar. Despre această apologie Schopenhauer scria că posedă o „uscăciune strălucitoare“ (p. 58), în ciuda felului echivoc, de-a dreptul inconsecvent, în care Kant foloseşte termeni-cheie precum obiectiv, subiectiv sau transcendental.

Se înţelege, Prolegomenele, un tur de forţă în materie de gîndire abstractă, nu pot oferi plăceri de ordin estetic, excepţie făcînd citatele în latină cu care Kant obişnuia să-şi presare raţionamentele. De altfel, „Cuvîntul înainte“ se încheie cu un citat din Vergiliu, Georgica IV („Ignavum, fucos, pecus a praesepibus arcent“/„De la stupină gonesc pe toţi trîntorii, leneşa gloată“), al cărui sens e străveziu: o diatribă la adresa lenei de gîndire, pe care Kant o imputa recenzenţilor a căror pană îi înfierase Critica.

În totul, o lectură fundamentală pentru cei care ştiu că, de trei secole încoace, filosofia occidentală stă pe proptelele Criticii raţiunii pure.