Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Gheorghi Gospodinov: „Dacă vrei să fii internaţional, trebuie de fapt să fii personal, să prezinţi lumii povestea ta proprie.“ de Ana Chiriţoiu


Gheorghi Gospodinov (n. 1968), scriitor bulgar, este redactor-şef al hebdomadarului „Literaturen vestnik”, consilier editorial al Editurii Janet 45 şi predă la Noua Universitate Bulgară şi la Institutul de Literatură din Sofia. Publică poezie, dramaturgie, critică literară şi scenarii de scurt-metraj. Un roman natural (1999), primul său roman, a cunoscut un consistent succes internaţional, fiind tradus în nouăsprezece limbi.

În seara aceasta ai afirmat că preferi ca ceea ce scrii să nu fie citit printr-o grilă politică. De ce?
Cînd am spus politică, mă gîndeam la sensul rău al cuvîntului: ceva mare, ceva abstract. Eu vreau să amestec politicul cu personalul. Pentru mine e important cum politicul schimbă vieţi individuale. Mă consider un scriitor politic în sensul că mă interesează impactul pe care politicul îl are asupra poveştilor personale. Am desfăşurat în Bulgaria, împreună cu un grup de prieteni, două proiecte ce au constat în colectarea unui număr de poveşti personale despre regimul socialist. Cînd am publicat aceste cărţi, multă lume n-a fost de acord cu ideea, spunînd că vorbim despre chestiuni minore, care nu reprezintă faţa adevărată a comunismului. Eu cred însă că traumele reale sînt cele individuale.

Comunismul este şi azi o temă culturală centrală în Bulgaria?
Comunismul n-a fost niciodată o temă culturală în Bulgaria. La începutul anilor ’90, s-a spus că e cazul să trecem peste ce-a fost, ceea ce pentru mine a reprezentat o greşeală. Acum, generaţia tînără concepe comunismul ca pe un stil de viaţă, cum ar fi stilul pop al anilor ’60 sau ’70, iar literatura bulgară poartă o parte din vină pentru această situaţie. Acum, după douăzeci de ani, am început să scriem despre această temă altfel, concentrîndune asupra trăirilor personale. Abia acum a devenit comunismul o temă centrală în literatura bulgară, dar am ratat atîţia ani. Legat de acest subiect, o altă temă care mă preocupă este importanţa lucrurilor care nu se întîmplă. De exemplu, lipsa unei disidenţe. Bulgaria a stat şi-a tăcut atîta timp. N-am avut un ’56, un ’68, n-a fost niciun fel de revoluţie. Am încercat să reflectez asupra acestui lucru în Un roman natural, dar şi în al doilea roman al meu, care a apărut zilele astea. Am scris şi cîteva articole pe tema asta, dar cînd le-am publicat s-a lăsat cu scandal în presa bulgară. Mi-am dat seama că, deşi nu spun nimic radical – nu spun decît că Bulgaria n-a avut un 1968, e anul în care m-am născut, un an gol în Bulgaria –, decît faptul că după părerea mea e important să începem să vorbim despre lucrurile care nu s-au întîmplat, scriitorii mai în vîrstă s-au revoltat – pentru că nimănui nu-i convine să audă că tinereţea sa n-a existat. Mi s-a spus că sînt prea tînăr ca să vorbesc despre asta. Unul dintre ei a scris că în 1968 s-a culcat cu o poloneză şi aceasta a fost revoluţia lui sexuală. Şi că a fumat un joint. Mă bucur pentru el, dar asta nu e o revoluţie. Una e nostalgia faţă de propria tinereţe şi alta e nostalgia faţă de partidul comunist. Dar generaţia mea are o poziţie bună, sîntem ca un pod între generaţia veche, care a trăit mai mult sub comunism, şi cea nouă, care nu mai ştie nimic despre ce-a fost pînă acum douăzeci de ani.

Simţi o responsabilitate în sensul ăsta, de a media contactul acestor două generaţii care nu par să aibă nimic în comun şi, în general, crezi în responsabilitatea socială a artistului?
E un concept învechit, dar cred în el, pentru că vin, ca şi tine, dintr-o ţară care are în spate o istorie vie, care trăieşte, iar lucrurile se schimbă mai repede decît reuşim noi să le înţelegem. În aceste condiţii, literatura e un mediu slow. Oamenii se tem de viitor. Nu mai e ca acum zece-cincisprezece ani, cînd aşteptam cu toţii viitorul. Acum trăim în acel viitor pe care îl aşteptam atunci. Totul e rapid, e ca un film.

Am înţeles afirmaţia că nu vrei să fii citit prin grila politică şi într-un alt sens.
În sensul că nu vreau să fiu „exotic”? E adevărat, oamenii au stereotipuri, dar vina ne aparţine mai ales nouă, celor care încercăm să ne vindem stereotipurile. De fapt, în literatură nimeni nu vrea să cumpere stereotipuri. Cînd am avut lecturi în Germania, am simţit clar că la început publicul se aştepta să le citesc poate ceva despre luptele noastre sîngeroase cu turcii – canonul nostru literar se învîrte în jurul unicităţii noastre: noi, bulgarii, un popor foarte vechi, care se trage din nişte triburi foarte vechi, am inventat primul alfabet, cel chirilic, iar turcii au venit peste noi, să ne distrugă, dar noi am rezistat...

... îmi sună cunoscut, şi noi avem aceeaşi poveste. E clar, sîntem unici şi unii, şi alţii.
Exact. Iar publicul din Germania, că de acolo plecasem, s-a arătat nedumerit: scrii despre dragoste, despre tineri, despre tristeţe, eşti postmodern – dar acestea sînt temele noastre. Cineva din public chiar a exclamat: a, dar sînteţi ca noi! Scrieţi despre temele noastre. Dar publicul vestic e foarte prietenos, după ce îşi depăşeşte stereotipurile. În Germania au apărut unele dintre cele mai bune cronici despre romanul meu.

Tocmai asta mă pregăteam să te întreb: cum a variat receptarea de la o ţară la alta? Pentru că Un roman natural s-a tradus în peste douăzeci de ţări.
Recenziile franceze – cartea a fost tradusă mai întîi în franceză – m-au surprins enorm; majoritatea remarcau stilul, modul de-a povesti, multifaţetat ca ochii unei muşte, dar afirmau că sînt influenţat de scriitorii lor: de Flaubert, de Perec, chiar şi de Kundera – cel din perioada franceză, evident. M-a surprins modul lor de a mă „adopta”, de a argumenta că sînt unul de-al lor. Recenziile engleze au semnalat în trecere că scriitura are stil, trecînd la a spune că ilustrează un fel de postmodernism, care pentru ei e ceva foarte cunoscut; ei au urmărit mai degrabă povestea, care li s-a părut tulburătoare. Cronicile germane sînt atît de precise încît îţi pot explica în cinci rînduri romanul mai bine decît l-ai înţeles tu singur. În Serbia şi Croaţia receptarea a fost cu totul alta, pentru că şi ei trecuseră prin aceeaşi experienţă, iar asta cred că e teama oricărui scriitor: ai şi tu aceleaşi amintiri ca mine?

Mie mi s-a părut că romanul e destul de internaţional; experienţa comunistă nu are un rol central aici.
Dar e internaţional într-un mod personal. E interpersonal. Chiar cred că, dacă vrei să fii internaţional, trebuie de fapt să fii personal. Poate sună paradoxal, dar trebuie să prezinţi lumii povestea ta proprie. Trebuie să dau din nou dreptate receptării germane, care spune că romanul nu e postmodern, ci se joacă cu postmodernismul; în postmodernism, temele mari – moartea, iubirea – nu există, dar în romanul meu ele există. Receptarea bulgară, pe de altă parte, a jubilat că avem şi noi în sfîrşit un roman postmodern. Primul. Sigur că am fost mîndru. E ca şi cum ai spune că avem şi noi în sfîrşit un hamburgher bulgăresc. Cred că postmodernismul şi anii ’90 au fost foarte sănătoşi pentru literatura noastră. Pentru că avem o tradiţie puternic conservativă, inclusiv în privinţa limbajului. La noi lucrurile acestea au apărut abia după 1989. Lucrarea mea de absolvire a facultăţii a fost despre postmodernism. Dar fiecare postmodernism e şi el unic, dacă vrei. În sensul că fiecare „mare naraţiune” diferă de la o ţară la alta, pentru că avem de distrus lucruri diferite.

Aş vrea să mai discutăm despre o temă despre care am vorbit şi cu Jean Mattern, pentru că el vine din Franţa, unde acum cîţiva ani s-a încercat expulzarea romilor, şi pe care aş vrea s-o discut şi cu tine, pentru că vii din Bulgaria, unde în urmă cu cîteva luni au avut loc nişte violenţe grave îndreptate împotriva romilor. Sînt curioasă care e părerea ta pe tema asta.
Problema e în rasismul cotidian, întreţinut de mass-media, de exemplu prin titluri care apar inclusiv în presa „serioasă”, de genul „un rom a ucis pe nu ştiu cine”. Cînd marchezi lucrurile astea, evident că încurajezi o anumită înţelegere a lucrurilor. Dacă un bulgar omoară pe cineva, nu scrie „bulgar” în titlu, scrie că un beţiv sau un nebun a omorît pe cineva, adică i se mai găsesc şi scuze pe deasupra.

M-a surprins violenţa evenimentelor din toamnă.
Ce-i drept, cînd se întîmplau aceste lucruri eu mă aflam într-o rezidenţă de o lună la Split, în Croaţia, unde se găsea şi scriitorul român Florin Lăzărescu, iar eu nu mă uitam la televizor. El mi-a povestit ce se întîmpla în Bulgaria. E un exemplu despre cum, dacă amesteci noile media şi rasismul cotidian, situaţia poate deveni explozivă. Predau new media, aşa că mi-am întrebat studenţii cum se face că, la trei-patru luni de la evenimentele de atunci, avem pe Facebook cîteva zeci de grupuri care-şi propun să ucidă sau să urască romii, dar niciun grup împotriva acestor grupuri sau pur şi simplu de suport. Ura se întinde mai repede decît iubirea sau înţelegerea. De-asta spun că avem nevoie de acest slow media care e literatura.

Şi ce poate face literatura în faţa acestor fenomene, dacă ar fi să facă ceva?
Putem să spunem istoriile personale ale acestor oameni. Un poet – poate Brodski, nu mai ştiu – spunea că e greu să ucizi pe cineva care are o poveste. E acelaşi truc ca al Şeherezadei. Aşadar, spuneţi-vă poveştile.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara