În continuarea discuţiei unor evenimente din al doilea război mondial (a se vedea articolul nostru din Rl. no. 45, 2004), reproducem în cele ce urmează un text semnat de matematicianul Gh. Vrănceanu. Textul, în formă dactilografiată, s-a aflat în dosarul Neculcea, la care ne-am referit în articolul precedent. Din conţinutul său rezultă că a fost redactat în anul 1960 şi are aparenţa unui articol care urma să fie dat publicării. Nu ştim dacă a fost publicat. însemnătatea acestui text constă în faptul că provine de la cel căruia i se atribuie meritul de a fi avut iniţiativa memoriului care urma să fie adresat de către universitari Mareşalului Antonescu, în primăvara anului 1944, memoriu în care se cerea ieşirea României din război. Gh. Vrănceanu relatează şirul de evenimente care l-a condus la această propunere; primul dintre aceste evenimente a fost armistiţiul propus României de către URSS. Din text rezultă că Mareşalul a luat cunoştinţă de conţinutul Memoriului în urma confiscării acestuia de către poliţie, care-l arestase pe M. Neculcea la Alba Iulia, unde se afla pentru a culege semnături de la universitarii ieşeni, refugiaţi acolo. Vrănceanu lansează varianta potrivit căreia unii dintre semnatari urmau să fie chemaţi la Antonescu, pentru a li se explica inoportunitatea memoriului. Pe de altă parte, din modul în care prezintă lucrurile Neculcea, în acelaşi dosar, rezultă că arestarea sa s-a produs la mijlocul lunii iunie 1944 (cu prilejul celei de a treia deplasări la Alba Iulia). Mai aflăm că ulterior, deci după mijlocul lunii iunie 1944, o copie a memoriului, cu semnăturile obţinute până la acea dată şi însoţită de o scrisoare de protest contra arestării samavolnice a lui Neculcea, scrisoare semnată de Stoilow, Danielopolu, Gr. T. Popa şi P. P. Stănescu, a fost depusă de aceştia la Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Această variantă diferă de aceea prezentată în articolul nostru anterior, care şi ea provine din acelaşi dosar Neculcea. Din păcate, din varianta prezentată de Ioan Hudiţă (a se vedea articolul din Rl. no. 45) nu aflăm nimic despre această ultimă fază din acţiunea universitarilor, din 1944.
Este vizibil că textul semnat de Gh. Vrănceanu a fost elaborat sub influenţa lui Neculcea şi, în consecinţă, adoptă sloganurile acelor vremuri. Noi, cei care l-am urmărit de-a lungul anilor, din toamna 1944 până la dispariţia sa, în 1979, ştim că marele nostru geometru nu vorbea în limba de lemn a propagandei comuniste, de altfel nu a fost membru al partidului comunist, iar înainte de desfiinţarea partidelor politice fusese liberal. în unele locuri, apar în text tăieturi şi îndreptări în cerneală, care par a fi fost operate de Neculcea. De exemplu, se înţelege că, în forma sa iniţială, propunerea lui Vrănceanu îl avea ca destinatar pe Rege, dar ulterior s-a considerat că e mai bine ca Memoriul să fie adresat Mareşalului. Mai rezultă că, într-o primă formă, Memoriul ar fi fost redactat de Neculcea, lui Stoilow revenindu-i responsabilitatea strângerii semnăturilor. Dar toate celelalte surse (inclusiv aceea a lui Ioan Hudiţă) îl indică pe Neculcea drept cel care, în primul rând, s-a ocupat de strângerea semnăturilor.
Vrănceanu afirmă că îi era cunoscută apartenenţa lui Neculcea la partidul comunist. Pare curios acest lucru, dacă ţinem seamă de condiţiile de maximă conspirativitate în care acţiona partidul comunist în perioada antonesciană. Mai sunt câteva inexactităţi: Danielopolu nu a fost niciodată rector al Universităţii din Bucureşti, iar Stoilow a fost abia în anii '50 decan al Facultăţii de Matematică şi Fizică, rector al Universităţii din Bucureşti fiind în perioada imediat următoare lui 23 august 1944. în ceea ce-l priveşte pe Vrănceanu, el a fost primul decan al Facultăţii de Ştiinţe după 23 august 1944. Deoarece este greu de crezut că Vrănceanu nu a cunoscut aceste date, ne întrebăm dacă nu cumva unele părţi ale textului semnat de Vrănceanu au fost completate de altcineva.
S-au împlinit anul acesta 16 ani de cînd ţara noastră a făcut marea cotitură istorică. A rupt alianţa cu Germania hitleristă şi a trecut de partea Uniunii Sovietice şi a aliaţilor ei, pentru ca să pornească apoi pe calea însorită a construirii socialismului. Se cunosc acum îndeaproape condiţiile în care s-a realizat această cotitură şi rolul pe care l-a avut insurecţia armată pregătită şi condusă de Partidul comunist român, în doborîrea guvernului antonescian în ziua de 23 August 1944.
Printre faptele care se pot încadra în elementele psihologice pregătirii cotiturei de la 23 August se situează şi memoriul profesorilor universitari, care cerea lui Antonescu să accepte armistiţiul propus de U.R.S.S. Interesul acestui memoriu constă în aceea că un grup de 66 intelectuali au luat o atitudine hotărîtă în contra războiului nedrept dus de ţara noastră contra Uniunii Sovietice.
întocmirea şi semnarea acestui memoriu nu a fost foarte uşor de realizat şi eu voi încerca aici de a expune unele din aceste fapte.
Era în primăvara anului 1944. }ara noastră sufla din greu sub povara războiului şi sub călcîiul hitlerist. Unii dintre noi, profesori universitari, ce ne cunoşteam ca fiind legaţi de idei democratice, comentau adesea în doi sau trei evenimentele şi concluziile erau că Hitler va pierde războiul, ceea ce din punct de vedere democratic era de dorit, dar că soarta care ne aştepta pe noi, care vom fi zdrobiţi de un războiu dus pe teritoriul ţării noastre, va fi groaznică.
îmi amintesc cu mult interes de discuţii de acest fel ce aveam cu profesorul Constantin Parhon, cu care mă întîlneam deseori, deoarece locuinţele noastre de atunci erau situate în cartierul Elefterie în străzile Iatropol şi Pasteur, aproape una de alta. Pentru Profesorul Parhon aveam o admiraţie deosebită încă din timpul cînd eu eram student la Iaşi, unde el era considerat ca un mare savant şi ca un antilegionar hotărît.
De asemenea, aveam discuţii de acest fel cu colegi de ai mei matematicieni, Profesorul Simion Stoilow, Miron Nicolescu, dar mai ales cu colegi mai tineri, asistenţii de atunci Mihail Neculcea şi Nicolae Dinulescu.
în una din discuţiile cu Neculcea, în Biblioteca de Matematici a Facultăţii de Ştiinţe, pe la sfîrşitul lui Martie 1944, în legătură cu armistiţiul propus de Uniunea Sovietică, eu am ridicat următoarea problemă: "Noi nu sîntem de acord cu politica guvernului Antonescu, dar nu facem nimic care să arate acest dezacord". "Iată, spuneam eu, un muncitor poate să facă un sabotaj în uzina în care lucrează, poate să pună dinamită la pod, fapt care arată că este contra războiului în care ţara este antrenată fără voia ei". Noi ar trebui să ne punem pe hîrtie părerea noastră, dar presa nu este liberă. De aceea ar fi bine să facem poate un memoriu regelui în care să spunem că noi sîntem de părere să se accepte propunerea de armistiţiu, care ar fi singura în stare să salveze ţara de la o totală distrugere. Neculcea a convenit că întocmirea unui memoriu în acest sens ar fi de mare importanţă, dacă, bineînţeles, memoriul ar fi semnat de mulţi profesori şi intelectuali. Am căzut atunci de acord ca Neculcea să se informeze şSi eu ştiam că el are legături cu Partidul comunist. A doua zi a venit şi mi-a spus că informaţiile lui sînt satisfăcătoare, că se pune problema de a se convoca o şedinţă a unui grup restrîns care să fixeze textul memoriului şi care să fie adresat lui Antonescu şi nu regelui, socotind că Antonescu deţine frînele puterii în ţară. Ca loc al şedinţei am convenit să fie biroul meu al catedrei de geometrie de la Universitate, unde azi se găseşte sala Profesorilor a Bibliotecii de Matematică, iar ca dată a fost hotărîtă 4 aprilie 1944, orele 11. La şedinţă au participat, în afară de mine, Neculcea, Stoilow şi alţi cîţiva al căror nume nu mi-l reamintesc. Neculcea a venit cu memoriul întocmit şi am avut cîteva discuţii asupra faptului în ce măsură memoriul trebuie să fie explicit în ce priveşte referirea la propunerea Uniunii Sovietice pentru armistiţiu. S-a convenit pînă la urmă că memoriul este bine întocmit şi că trebuie să-l semnăm, însă nu va fi predat decît cînd va fi semnat de un număr de circa 100 de profesori şi intelectuali. Răspunderea pentru obţinerea de semnături urma să o aibă profesorul Stoilow, ţinînd seamă de marea lui autoritate ştiinţifică şi prestigiul de care se bucură printre membrii corpului didactic universitar.
Cînd am ieşit de la şedinţă, am fost primiţi de sunetele primei alarme ce anunţa primul bombardament aerian al Bucureştiului, bombardament pe care eu l-am urmărit dintr-un mic adăpost din faţa Universităţii, lîngă statuia lui Gheorghe Lazăr. Bombardamentul a făcut ca mulţi din profesori să plece din Bucureşti şi înmulţirea semnăturilor pe memoriu mergea greu. Deşi se obţinuseră semnături ale unor personalităţi ştiinţifice importante, C. Parhon, Alex. Rosetti, M. Ralea, Danielopolu etc., unii dintre profesori refuzau să semneze, nefiind de acord cu textul, alţii temîndu-se de urmări. De aceea s-a socotit ca profesorul Stoilow să intervină la şefii partidelor politice ce se considerau potrivnice dictaturii luI Antonescu, ca să-şi dea asentimentul ca membrii partidelor lor să semneze memoriul. Unii din membrii partidelor istorice au refuzat să semneze şi după ce acest asentiment a fost dat de partidele lor.
După mai multe discuţii purtate între semnatarii memoriului, în care se punea problema de a-l prezenta sau nu cu numărul de semnături - circa cincizeci - ce le avea, s-a convenit ca Neculcea să plece la Alba-Iulia, unde era refugiată Universitatea din Iaşi, să obţină noi semnături, ceea ce a făcut, obţinînd semnăturile profesorilor Radu Cernătescu, C. Balmuş, Alexandru Myller şi Vera Myller şi alţii. Tot aici însă Neculcea a fost descoperit şi arestat de poliţie şi i s-a luat memoriul, care a ajuns astfel în mîna lui Antonescu, semnat fiind de 66 de profesori.
Menţionăm că în volumul omagial publicat cu ocazia centenarului Universităţii din Iaşi s-a atribuit greşit acestei Universităţi iniţiativa Memoriului.
După informaţiile ce-am avut noi, Antonescu luînd cunoştinţă de memoriu s-a înfuriat, a chemat pe Ministrul de atunci al învăţămîntului Petrovici şi a vrut să ia măsuri drastice împotriva semnatarilor, mergînd pînă la arestarea lor. Se pare că Petrovici a susţinut că aceasta ar avea un efect dezastruos asupra opiniei publice, într-un moment greu al războiului. S-a convenit ca să fim chemaţi de Antonescu şi să ni se explice că nu avem dreptate, dar nu a mai fost timp pentru asta, deoarece insurecţia armată de la 23 August 1944 a pus capăt dictaturii antonesciene.
Memoriul profesorilor universitari a fost apoi publicat în ziarul "România liberă", an II, Nr. 2 din 6 Sept. 1944.
După 23 August 1944, grupul profesorilor semnatari a jucat un rol în conducerea învăţămîntului universitar. Astfel Stoilow a fost numit decan al Facultăţii de Ştiinţe din Bucureşti, eu am fost numit prodecan, Danielopolu a fost numit rector al Universităţii din Bucureşti, Al. Myller rector al Universităţii din Iaşi etc.
Menţionez de asemenea că semnatarii de la Universitatea din Bucureşti ai memoriului am luat parte la prima consfătuire pentru înfiinţarea Arlusului, ţinută la Casa Profesorului Parhon din str. Iatropol, în septembrie sau octombrie 1944 şi că Biblioteca de Matematică a Facultăţii de Ştiinţe a continuat încă cîtva timp să fie un loc de întîlnire a profesorilor, numiţi atunci democraţi sau antifascişti.
Memoriul profesorilor universitari poate fi deci considerat ca o contribuţie importantă pe care intelectualii români au adus-o la noile orînduiri sociale, care astăzi, după şaisprezece ani, au schimbat faţa ţării şi au dus la înflorirea fără precedent a ştiinţei şi culturii din patria noastră.
