Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Ochiul Magic:
Gesturi pierdute de Ioana Pârvulescu


Am aflat că în Neue Züricher Zeitung apare, în fiecare miercuri, o rubrică intitulată "obiecte pierdute". într-unul din numerele trecute ale României literare Dl. Nicolae Manolescu descria, la ochiul nostru magic "delicate lucruri vechi". Nu rezist ispitei de a continua evocarea cu cîteva gesturi, azi uitate, care s-au imprimat pe retina ochiului, întotdeauna magic, al copilăriei.
Gestul prin care tatăl meu îşi întorcea, seară de seară, ceasul de mînă, apucîndu-i între degetul mare şi arătător rotiţa striată şi învîrtind-o repede înainte şi înapoi. Mişcarea era însoţită de un sunet subţirel, mai liniştitor decît torsul pisicii. O altă mişcare cu sunet la care îmi plăcea să asist era cea din micul atelier de remaiat ciorapi de pe strada Postăvarului din Braşov. O însoţeam din cînd în cînd pe mama la o doamnă cu bucle mici şi arămii, care avea un aparat cu motoraş, pe a cărui gură rotundă întindea ciorapul. Apoi apuca cu o croşetă de argint ochiul scăpat şi parcurgea cu ea drumul firului dus, refăcînd în cîteva secunde ţesătura mătăsoasă. Pe strada Lungă mergeam uneori la o sifonerie. Duceam acolo, la umplut, sifoane grele, de sticlă albăstruie. Era coadă şi, în aşteptare, ochii mei se lipeau de mecanismul în care era prinsă gura sifonului. Nu mă plictiseam niciodată să văd cum umple sticla şuvoiul înspumat şi ştiam, de pe un afiş alăturat, că lichidul nu trebuie să depăşească un nivel bine stabilit. Cum sifonarul era mereu distrat, trăiam de fiecare dată pericolul exploziei care transforma corvoada într-o aventură palpitantă.
O altă operaţie ciudată era curăţatul sobei de bucătărie cu nume de zeiţă, Vesta. Soba avea uşi şi uşiţe, ca o casă de pitici şi un căzănel interior plin cu apă care rămînea caldă mult timp după ce focul se stingea. Plita era curăţată cu un praf special şi marginile nichelate erau frecate cu şmirghel (Schmirgelpapier), pînă cînd ajungeai să te oglindeşti în ele. Hîrtia de şmirghel era aspră, cu zgrunţuri mari şi cenuşii. Mai tîrziu, la şcoală, am regăsit şmirghelul, mult mai fin, de culoarea nisipul, cînd trebuia să răzuim, la fiecare sfîrşit de an, pupitrele de lemn pe care apăruseră tot felul de desene şi inscripţii în cerneală, a căror elaborare migăloasă era o distracţie în orele plicticoase. Lemnul se albea şi se netezea sub mîinile noastre şi uniformele cu pătrăţele ni se umpleau cu pulberea moale.
Cea mai frumoasă şi mai veche amintire din fişierul cu gesturi pierdute este însă dintr-o dimineaţă de graţie cînd, în loc să mă duc la grădiniţă, am rămas acasă cu două plăpumărese. Era iarnă, şi masa din mijlocul camerei era în întregime acoperită de apele ondulate ale mătăsii vişinii. Femeile îşi vedeau de treaba lor, tăiau, potriveau şi coseau cu gesturi uriaşe viitoarea plapumă, în timp ce eu îmi vedeam de treaba mea. Urmăream cu ochii larg deschişi spectacolul de pe terasa plină de zăpadă: o veveriţă, venită probabil de pe Tîmpa, peste acoperişuri, dădea un spectacol acrobatic pe balustradă. Era o veche cunoştinţă: o consideram veveriţa casei şi îi puneam în fiecare zi nuci şi alune într-un colţ al terasei. Dar niciodată nu mai mulţumise în felul acesta, niciodată nu se dăduse atîta peste cap şi nu se jucase cu atîta gingăşie în faţa ferestrei pline de flori de gheaţă. Era o zi obişnuită de iarnă, femeile sporovăiau domol, pe masă prindea formă viitoarea noastră plapumă vişinie, iar eu primeam în numele familiei, cu solemnitatea vîrstei cînd totul e luat foarte serios, mulţumirile unui animal al pădurii. Şi totuşi eram în mijlocul unui mare oraş.