Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Plastică:
Georgeta Năpăruş - o rememorare de Pavel Şuşară


Se împlinesc patru ani de cînd Georgeta Năpăruş, artist unic prin natura imaginarului, prin stilistică şi prin infinita sa discreţie, a dispărut şi s-a resorbit în lumea propriilor sale semne şi reverii.

Intregul său destin uman şi artistic s-a construit pas cu pas prin sondarea neobosită a unui univers dispărut demult din oprizontul omului contemporan. Cu o vervă ieşită din comun, dublată de ironie şi de o melancolie adîncă şi tandră, ea a reactualizat momentul irepetabil în care infinitele variante ale vieţii s-au întîlnit şi au coabitat edenic, fără nici o urmă de vană dorinţă a supremaţiei. Umanul în ipostaza lui mitică, aşezat în spaţiul unei etnografii difuze, zoologicul şi insemnele unor civilizaţii atemporale au trăit permanent în acelaşi unic registru al unei lumi nediferenţiate. Derivate, aparent, din eposul folcloric şi din suculenţa narativă a imaginarului rural, ca un simplu exerciţiu ludic sau doar ca un imens spectacol suficient sieşi, compoziţiile Georgetei Năpăruş sînt, de fapt, comentarii ample asupra creaţiei, asupra energiilor generatoare şi a imperativului reactualizării. Asemenea Creatorului însuşi, care nu alege, nu explică şi nu părtineşte, Georgeta Năpăruş priveşte totul cu aceeaşi uimire şi cu o egală iubire. Fie că este vorba despre diseminări de forme pe un cîmp unic, fie despre ordonări severe pe registre diferenţiate, ochiul artistei operează în acelaşi plan şi refuză orice tentaţie a ierarhizării. Personajul solitar şi schematic, asupra căruia se revarsă tonuri şi transparenţe, modulări cromatice şi separaţii grafice de o inepuizabilă bogăţie, anatomia zoologică ori schiţa unei construcţii tehnice trăiesc cu egală îndreptăţire într-un spaţiu comun şi neviciat de abuzurile unui regn în detrimentul celuilalt. Dacă există, în cele din urmă, o anumită focalizare a interesului, ea este exprimată nu printr-o acţiune deliberată şi lucidă, ci doar prin puterea de sugestie, ca în desenele copiilor, a imprevizibilei perspective afective. Supradimensionarea unei forme, accentuarea ei cromatică, încălcarea registrului sau decupajul ferm pe un fond puternic contrastant sînt singurele modalităţi de orientare a privirii şi de subminare a riscului monotoniei. Şi chiar dacă succesiunea registrelor pe verticală şi ritmica elementelor pe orizontală par a constitui suportul unei lecturi narative, în fapt pictura Georgetei Năpăruş este tot ce poate fi mai îndepărtat de epica exterioară sau de orice altă formă de retorism. Pentru că, în ciuda asocierii lor în acelaşi plan, formele sale nu comunică între ele altfel decît plastic. Deşi apropiate, ele trăiesc autonom, deşi juxtapuse, ele sfîrşesc prin a fi solitare. Tabloul devine, astfel, o imagine extinsă a lumii şi o metaforă dezvoltată a realităţii înseşi. Dar a unei realităţi care a ieşit din amorf şi trăieşte deplin experienţa maximei diversităţi într-o exemplară unitate. Intr-un anume fel, pictoriţa preia, la altă scară, mai puţin mecanică şi, în consecinţă, mai puţin previzibilă, visul totalizator al lui Arcimboldo. Numai că portretul iese acum din particular, din rigoarea lui antropomorfă, şi se extinde pînă la aparenta disoluţie. Insă strategia percepţiei rămîne, oarecum, neschimbată. Ochiul trăieşte în aceeaşi fluctuaţie, în aceeaşi abisală indecizie, constrîns permanent să alerge între parte şi întreg. Intre un întreg infinit ca forţă de proliferare, ce trece dincolo de constrîngerile fizice ale pînzei, şi o parte ea însăşi mărturie a întregului prin bogăţia sugestiilor coagulate pe un spaţiu determinat. Asemenea lui Arcimboldo, Georgeta Năpăruş creează metonimii plastice şi redefineşte noţiunile în cîmpul imaginarului. Eposul ei, atît de confortabil şi de generos la prima vedere, este, în profunzimea lui, o încercare patetică de a salva pluridimensionalitatea unei lumi subminată de ignoranţă şi mereu ameninţată de uitare. Acolo unde privirea încearcă să desluşească istorisiri, poveşti mărunte şi bucurii simple, aşteaptă, încă necercetate, principii, forme emblematice, reflexe ale unor existenţe primordiale. Pentru că oricît ar părea de familiare personajele, bestiarul şi întregul inventar al Georgetei Năpăruş, ele nu sînt nici consecinţa abilităţii mimetice , nici simplă recuzită în amenajări butaforice, şi nici accente mai tari de culoare locală. Atemporale, ca nişte păpuşi neolitice aduse în bidimensional, abia desprinzîndu-se din fundaluri magmatice, aceste forme sînt inciziile magice ale unei memorii redeşteptate. Dacă uneori le însoţesc umorul şi ironia, dacă o bucurie difuză răzbate din toate ungherele pînzei şi voluptatea exprimării se contopeşte cu întregul ceremonial plastic, nu înseamnă nicidecum că în statica atemporală se insinuează agenţii relativismului. Ci doar că totul capătă suflu vital şi prezenţă nemijlocită. Georgeta Năpăruş a ştiut să conjuge inconfundabil sentimentul duratei cu irizările clipei, arhetipalul cu spontaneitatea şi enunţul sever cu jubilaţia privirii.

Începîndu-şi prematur, acum patru ani, lungul ei drum în posteritate, această operă confortabilă şi complexă, spectaculoasă şi profundă, va răzbuna, fără indoială, întîmplarea că omul este perisabil. Şi mîhnirea că nici artistul nu poate înfrînge fatalitatea condiţiei sale umane.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara