Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
George Coşbuc despre Petru Maior de Ion Buzaşi

„Autorul” acestei biografii literare era un licean la Năsăud, în vârstă de 17-18 ani, liceu cu excelenţi profesori de română şi istorie. În acest liceu, studiul Şcolii Ardelene era cultivat nu numai în societatea de lectură a elevilor „Virtus Romana Rediviva”, ori în paginile revistei şcolare „Musa someşeană”, la care Coşbuc era frecvent colaborator, ci şi în orele de clasă, cu mai mare diligenţă, prin asemenea compuneri şcolare, biografii sau medalioane literare.
Gavril Scridon susţine că Petru Maior. Schiţă biografică şi literară reprezintă teza de bacalaureat al lui Coşbuc la literatura română, examen pe care îl susţine în mai 1884. Dar Lucian Valea, unul din biografii meticuloşi ai poetului, care a văzut paginile manuscrise spune că ele sunt datate 1883. Atunci – susţine şi Aug. Z. N. Pop – poate fi considerată „lucrare de clasă”.
Subiectul propriu-zis este structurat în trei secvenţe: biografie, activitate literară şi o concluzie patetică, precedată de o notă polemică, după modelul compunerilor oratorice în care afirmă că, deşi acum este o nouă orientare istorică care minimalizează opera sa, Petru Maior „va trăi în inima românului până atunci când românul va şti să preţuiască literatura. El va ocupa un loc onorific în Panteonul literaturii române şi va rămâne apostolul românismului.”

Ion Buzaşi


Petru Maior.
Schiţă biografică şi literară

„Un popor fără literatură naţională, fără cărţi naţionale, fără literatură şi istorie naţională nu este mai mult un popor”, a zis Eliade Rădulescu. Şi în adevăr cum se poate susţinea că un popor dacă este lipsit de toate aceste mărgăritare, care pentru o naţiune constituie un monument solid, nepieritor sau, după Horaţiu, „monumentum aere perenius”? În zilele bătrâne se înălţau ginţile prin puterea braţelor, deveneau mari prin duritatea fierului, însă cădeau tot aşa de repede precum s-au înălţat fără de-a lăsa după ele vreo urmă de civilizaţie. Astăzi însă popoarele se năzuiesc a se face nemuritoare nu prin glonţul ucigător, ci prin puterea condeiului, prin scrieri literare. Doară- şi câştigau Grecii şi Romanii atâta de mare renume la posteritate, dacă nu ar fi avut pe Omer, Sofocle, Herodot – primii, şi ceilalţi pe Virgiliu, Horaţiu,Tacit? Eu nu cred.
Noi Românii încă ţintim acolo unde trebuie să ţintim, adică la câştigarea renumelui prin peană. Însă ca să ne putem ridica – condiţie sine qua non – avem lipsă de bărbaţi cu pricepere, rezoluţiune şi statornicie: avem lipsă de Horaţi, Herodoţi şi Taciţi! Ne trebuie literatură, dar mai presus literatură naţională istorică. Am avut şi avem bărbaţi destui cari şi-au sacrificat viaţa pentru viaţa Românului, cari au fost pătrunşi de durerile naţiunii sfâşiate, cari au dat dovadă, că dacă e lipsă de bărbaţi – ei vor fi bărbaţi.
Între luptătorii aceştia un loc onorific ocupă şi va ocupa Petru Maior. El a fost apologetul românismului şi redeşteptătorul apostol al naţionalităţii noastre.
S-a născut în satul Căpuş la anul 1753. Tatăl său a fost preotul locului şi se trăgea dintr-o viţă veche de preoţi. Văzând acesta talentele cele mari ce se dezvoltau în acest copil şi cunoscând dorul lui spre învăţătură l-a lăsat să studieze clasele normale în Reghinul săsesc. Având copilul o purtare cât se poate de bună şi absolvind clasele bine, tatăl său se văzu mai mult silit decât îndemnat ca să ducă pe fiul său la gimnaziul din Blaj, care era unicul palat al Muzelor române, destinat să poarte în sânul său destinele Românului mai un secol. Zelul lui Petru Maior d-a se vedea cultivat, apoi dulceaţa care a gustat-o din pocalul nemărginit al ştiinţelor l-îndemnară ca să studieze. Era aceasta chiar pe acel timp când s-au alipit Românii de Biserica Romei. Prin unirea aceasta li s-a dat Românilor libertatea bisericească, li s-a dat impuls spre studierea teologiei. Episcopul Blajului Inocenţiu Micu a şi început a trimite tineri la Roma anume spre acest scop. La anul 1774 fu trimis între alţii şi Petru Maior care absolvă cursul teologic; la 1779 se reîntoarce acasă inspirat nu de Roma pontificilor, ci de Roma imperiului sempitern. Înturnat acasă fu ales ca profesor la gimnaziul gr.cat. din Blaj, însă intrând în diferenţă cu episcopul, el abzise de postul de profesor. Se denumi preot, mai târziu protopop în Gurghiu. În urmă iarăşi se împăcă cu episcopul şi astfel cu ajutorul lui, Petru Maior fu chemat la Pesta. Fiind libertatea de presă restrânsă, trebuiau oameni cu ştiinţă care să cenzureze cărţile şi numai după ce vor fi revizuite, se puteau tipări. Astfel dar, Petru Maior fu denumit ca revizor de cărţi în Pesta. Ca atare a funcţionat în mod onest până în anul 1809, când cele trei fiice ale Parcelor l-aşezară sub pământ.
Destinaţiunea lui Petru Maior nu a fost aceea de a trăi şi a muri fără urmă, a fost aceea însă de a lupta pentru adevăr şi de a redeştepta naţiunea română din somnul şi letargia sa. Deşi timpurile în care a trăit au fost foarte vitrege, el totuşi şi-a putut da samă despre chemarea sa ca fiu al patriei române. În Muntenia şi Moldova erau pe tron acele lipitori din Fanar, care au supt tot sângele bietului ţăran român. Dincoace era românul despoiat de drepturi, era „ad glebem adstrictus”, fără ca să fie conştiu despre sine, se temea a-şi rosti numele ca unul cu batjocură. Inimicii noştri nu voiau a ne cunoaşte originea, se sileau a ne îngropa de vii nu doară că ar fi fost încăpăţânaţi şi răi, ci mai mult din cauză că observau talentele Românului.
În atari împrejurări trăiam noi, când s-a născut Petru Maior. El a văzut starea noastră, a observat somnul nostru şi a jurat redeşteptarea Românului cu orice preţ. Dar cum? Unicul mijloc era peana. Maior nu şovăieşte, prinde condeiul, culege diferite date autentice referitoare la istoria naţiunii române şi compune Istoria politică a Românilor. Aceasta a fost o rază orbitoare în ochii inimicilor seculari ai noştri şi un răsunet în inimile româneşti. Petru Maior a fost primul care a cutezat să arate lumii că suntem strănepoţii Romanilor; a fost primul care ne-a dat o istorie completă şi bine ţesută, românească. Auzind Românii de istoria lor s-au cutremurat şi au simţit în inimi că încă mai trăiesc şi că dacă au dormit se vor şi redeştepta.
Ca om al literaturii Petru Maior a mai scris; afară de aceasta, scrieri mai de valoare: Istoria besericească a Românilor, care încă este prima şi-un op de mare valoare. Fiind de specialitate teolog a scris mult pe terenul bisericesc, aşa Didahie sau predice ocazionale, apoi Propovedanii sau predici funebrale. Mai are şi meritul filologic, căci şi-a dat năzuinţa de-a restitui în limba română literetul latin, în loc de cel cirilic. A şi scris un mic articol despre această cestiune. A scris un dicţionar în 4 limbi, în companie cu alţi bărbaţi distinşi, care se numeşte Dicţionarul de (la) Buda şi la el se provoacă adesea filologii noştri.
Scrierile aceste au un mare merit şi o valoare internă nepieritoare. Deşi se ridică o şcoală contrarie lui Petru Maior, care zice că el este numai un compilator şi un istoric nebăgător în samă, totuşi Petru Maior va trăi în inima Românului până atunci până când Românul va şti să preţuiască literatura. El va ocupa loc onorific în Panteonul literaturii române şi va rămânea apostolul românismului.

Năsăud, 14 Mai 1884

George Coşbuc

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara