Numărul curent: 47

Cronica ediţiilor:
George Bălăiţă, publicist şi povestitor de Răzvan Voncu

George Bălăiţă – Opere II-III, Marocco (I), Marocco (II),
prefaţă de Nicoleta Sălcudeanu,
cronologie de Marilena Donea,
Iaşi, Editura Polirom, 2011, 342 + 522 de p.


Împrejurarea că George Bălăiţă şi-a câştigat notorietatea abia după ce a publicat romanele Lumea în două zile (1975) şi Ucenicul neascultător (1977) a făcut ca activitatea sa anterioară, de autor de proză scurtă şi de publicist literar, să treacă într-un anume con de umbră.

Nici chiar volumele ulterioare, cum ar fi Gulliver în Ţara Nimănui (1994), deşi bine primite de critică, n-au reuşit, totuşi, să clatine convingerea generală că Bălăiţă este un romancier şi, pe cale de consecinţă, ceea ce datorează publicului cititor este un nou roman, nu culegeri de eseuri şi articole literare, oricât de bune ar fi acestea.
În opinia mea, este nedreaptă ignorarea genurilor scurte în ansamblul creaţiei lui George Bălăiţă. Şi aceasta, nu numai pentru că, în chip firesc, cine citeşte cu atenţie prozele din Călătoria (1964) şi Conversând despre Ionescu (1966) distinge în ele „exerciţiile” de dinaintea romanului Lumea în două zile. Ci şi pentru că avem de-a face, în fond, cu un scriitor complet, în personalitatea căruia vocaţia prozei se îmbină armonios cu conştiinţa artistică şi cu o evidentă preocupare pentru conceptele şi valorile literaturii. Fără să fie un prozator experimentalist, în genul mai tinerilor săi confraţi optzecişti, George Bălăiţă este un scriitor dublat de ceea ce se cheamă un cap teoretic. Acest cap teoretic al prozatorului transpare cu uşurinţă în textele sale publicistice, ca şi în încercările de transformare a structurilor prozei scurte, pe care le face, câteodată timid, alteori ezitant, la jumătatea deceniului al şaptelea, într-un peisaj prozastic dominat de figurile emblematice ale generaţiei sale, ca Nicolae Velea, Dumitru Radu Popescu sau Fănuş Neagu. Şocul numit Lumea în două zile nu a venit din neant, din hazardul unei „inspiraţiuni fără seamăn”, ci în urma unor acumulări lente, care au durat un deceniu.
Iată de ce mi se pare binevenită opţiunea prozatorului de a republica, în cadrul seriei de autor care îi este consacrată la Polirom, o severă – dar deloc subţire – selecţie din proza scurtă şi din publicistica sa, imediat după Lumea în două zile şi înainte (sper) de Ucenicul neascultător. Sub titlul Marocco, ne este oferit, în consecinţă, în două volume, un amplu survol al universului de creaţie al lui George Bălăiţă.
Structura ediţiei confirmă aserţiunea mea anterioară, conform căreia avem de-a face cu un prozator înzestrat cu o apreciabilă conştiinţă critică. Volumul I al ciclului este alcătuit dintr-o selecţie „la sânge” a prozelor scurte publicate în perioada 1958-1967 (mai exact, 16 povestiri şi nuvele) şi din pseudobasmul Întâmplări din Noaptea Soarelui de Lapte, din 1967, prima carte care a semnalat câtorva critici faptul că George Bălăiţă este pe cale să iasă din plutonul bunilor autori de povestiri şi să devină un prozator cu un univers aparte. Volumul al II-lea, la rândul său, este rezervat publicisticii literare, reprezentate de Gulliver în Ţara Nimănui (1994), însoţit de un Appendix conţinând cinci texte nepublicate în volum, şi interviurilor găzduite în substanţiala culegere Câinele în lesă (2004).
Astfel alcătuită, ediţia configurează un profil reprezentativ al povestitorului şi publicistului, criteriile selecţiei fiind deopotrivă valorice şi morfologice. Au fost lăsate în afara ediţiei, pe de-o parte, texte conjuncturale, datate (căci este o ediţie de autor, nu una critică), iar pe de alta, prozele care nu au reverberat în creaţia de mai târziu a lui George Bălăiţă. Nu este, însă, vorba de un autoportret cosmetizat, ci de un original „Bălăiţă par lui-même”.
Căci devine limpede, citind cele două volume, cum a evoluat prozatorul, de la debutul cu Călătoria şi până la cele două mari romane, Lumea în două zile şi Ucenicul neascultător. O evoluţie neliniară, ezitantă, incluzând şi decolări înspre direcţii care vor fi ulterior abandonate – chiar Întâmplări din Noaptea Soarelui de Lapte, cu „ocheadele” aruncate fantasticului în vogă atunci, a părut un astfel de abandon –, dar şi cu permanente acumulări, care vor fi din plin valorizate în Lumea în două zile.
Tehnica stop-cadrului, bunăoară, este prezentă încă din nuvela care deschide Marocco I, şi anume Nebuniile bătrâneţii sau Cum muri Milon din Crotona închipuindu-şi că încă e tânăr, în care subiectul de război – intens frecventat de prozatorii generaţiei ’60, ca refugiu din calea tăvălugului realist-socialist, dar şi pentru că le oferea şansa unor personaje atipice (nebuni, ambuscaţi, eroi) – nu este decât un pretext pentru o subtilă încercare de modernizare a tehnicilor narative. Şi dubla perspectivă (aproapele şi departele naraţiunii), utilizată cu atâta efect în Lumea în două zile, e de întâlnit aici, ca şi scindarea clasicei unităţi interioare a personajului.
„Creşterea” romancierului Bălăiţă, din povestitorul şi publicistul cu acelaşi nume, este inspirat dublată, în prezenta ediţie, de interviurile pe care acesta le acordă începând din 1973. Este o şansă pentru critic, ca şi pentru cititorul de nivel ridicat, faptul că acest prozator lucid se auto-analizează, în convorbiri, cu o bună doză de obiectivare; în ciuda tendinţei irepresibile de a povesti, aprecierile pe care le face asupra creaţiei sale şi a creaţiei altora sunt demne de luat în considerare în orice analiză critică.
Dar nu numai aceste dezvăluiri de atelier de creaţie fac farmecul convorbirilor cu George Bălăiţă. Prozatorul este un ins şarmant, un povestitor impenitent şi, în acelaşi timp, o prezenţă literară neostentativă, dar fermă în convingeri, după cum lasă să se vadă interviurile sale. Bălăiţă nu a fost, se ştie, doar prozator şi publicist: scriitorul a fost, de-a lungul timpului, şi editor, secretar al Uniunii Scriitorilor, ba chiar… membru al fostului CC al PCR! O prezenţă de mai bine de cinci decenii în literatură, în ciuda discreţiei funciare a scriitorului, s-a răsfrânt, finalmente, şi în spaţiul public. Benefic, categoric, în ciuda episodului cu prezenţa în CC, pe care prozatorul îl regretă şi îl deplânge, dar cu demnitate, fără a-şi pune cenuşă în cap şi fără a-şi inventa false gesturi subversive (deşi e evident că multe cărţi nealiniate, apărute în ultimul deceniu ceauşist, n-ar fi putut vedea lumina tiparului dacă directorul Cărţii Româneşti nu s-ar fi putut prevala, măcar subliminal, de această calitate politică). Moderaţia, bunul-simţ, refuzul atitudinilor radicale, toleranţa sunt valorile pentru care scriitorul pledează atât înainte de 1989, cât şi după această dată, ceea ce-l situează pe Bălăiţă de partea literaturii autentice şi a spiritului democratic, într-o continuitate a convingerilor care îi dă scriitorului dreptul de a se plasa, câteodată, şi pieziş faţă de curentul dominant în literatură şi/ sau în viaţa socială.
Ediţia de la Polirom, fără să fie, repet, o ediţie critică, este totuşi una de un foarte bun nivel ştiinţific. Textul este excelent îngrijit, iar cronologia (realizată de Marilena Donea) este minuţioasă şi precisă, oferind o solidă bază informaţională pentru un eventual biograf al scriitorului. Prefaţa Nicoletei Sălcudeanu, pe de altă parte, aduce puncte de vedere interesante asupra povestitorului şi publicistului Bălăiţă (pe care îl consideră, pe bună dreptate, un prozator în travesti) şi, împreună cu un comprehensiv Dosar de presă, ce adună receptarea volumelor antologate aici, furnizează cititorului un aparat critic complet şi exhaustiv. Cum spuneam şi cu altă ocazie, asemenea ediţii îţi oferă bucuria lucrului bine făcut şi, totodată, accesul facil la un instrument de cercetare demn de încredere.
Cât despre literatura lui George Bălăiţă, ediţia de faţă ne întreţine speranţa că vom citi în curând un al patrulea volum, ce ar putea conţine chiar o versiune nouă, de ce nu?, masiv adăugită, a proiectului neterminat inaugurat de Ucenicul neascultător…